Tax nature of emission certificate non-return penalty excludes contraventional fault and individualization requirements under Environmental Fund legislation

Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.11.2022, sub dosar nr. x/2022, reclamantul Complexul Energetic Hunedoara S.A., "in insolvenţă, in insolvency, en procedure collective", reprezentata legal prin Administrator special A., sub supravegherea administratorului judiciar B., a formulat, în temeiul art. 8(l) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ si fiscal, cerere de chemare în judecată a pârâtei Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 38 din 21.06.2022. comunicata în data de 28.06.2022, prin care a fost respinsă contestaţia administrativă nr. AS 6129/26.05.2022 înregistrată la pârâta AFM sub nr. x/03.06.2022, formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 emisă de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală/Direcţia Evidenţă şi Colectare, privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în sumă de 231.172.798,00 RON, calculate în temeiul art. 9 alin. 1 lit. s) din Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu aprobată cu modificări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

- anularea Deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 şi exonerarea reclamantului de la plata sumei de 231.172.798.00 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 18/2023 din 1 februarie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Recurenta-reclamantă Complexul Energetic Hunedoara S.A., aflată în procedură de insolvenţă, a formulat recurs împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispoziţiile O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobate prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi prevederile H.G. nr. 780/2006.

În susţinerea recursului, recurenta arată că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006, calificând penalitatea de 100 euro/tonă de CO2 echivalent emisă ca fiind o obligaţie certă şi exigibilă, fără a analiza natura juridică a acestei sancţiuni şi fără a verifica îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii. Potrivit recurentei, penalitatea instituită de legiuitor are caracter civil, putând fi încadrată fie în sfera răspunderii contravenţionale, fie în cea a răspunderii civile delictuale, însă în ambele ipoteze, în speţă, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestor forme de răspundere juridică. Recurenta susţine că nu a existat vinovăţie, întrucât imposibilitatea achiziţionării şi restituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră a fost generată de împrejurări obiective, respectiv deschiderea procedurii de insolvenţă şi lipsa resurselor financiare, în contextul unei pieţe energetice profund nefavorabile producătorilor pe bază de cărbune.

Instanţa de fond a ignorat faptul că recurenta desfăşoară o activitate de interes public, având ca obiect producerea şi furnizarea de energie electrică, iar acţionarul unic este Statul român, prin Ministerul Energiei. În acest sens, se invocă dispoziţiile O.U.G. nr. 26/2018, care recunosc importanţa strategică a recurentului în funcţionarea Sistemului Electroenergetic Naţional, în special în perioadele de iarnă şi în condiţii climatice extreme. Nota de fundamentare a ordonanţei relevă că oprirea capacităţilor recurentei ar afecta negativ siguranţa alimentării cu energie electrică, adecvanţa sistemului şi securitatea energetică a ţării. În acest context, recurentul susţine că aplicarea unei sancţiuni pecuniare în cuantum de peste 231 milioane RON, în lipsa unei analize individualizate şi fără a se ţine cont de circumstanţele economice şi statutul juridic al societăţii, contravine principiilor proporţionalităţii şi echităţii consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta mai arată că instanţa de fond nu a analizat în mod real împrejurările care au condus la imposibilitatea achiziţionării certificatelor de emisii, deşi acestea au fost detaliate în cererea de chemare în judecată şi susţinute prin acte oficiale. Lipsa resurselor financiare, contextul economic defavorabil şi statutul de societate aflată în insolvenţă sunt elemente care exclud caracterul culpabil al conduitei recurentului şi impun o interpretare nuanţată a normelor legale incidente. În plus, instanţa nu a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, care impun criterii de individualizare a sancţiunii, inclusiv gradul de pericol social, circumstanţele personale şi economice ale contravenientului, precum şi conduita anterioară.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 18/2023 şi, în rejudecare, anularea Deciziei nr. 38/2022 şi a Deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 emise de Administraţia Fondului pentru Mediu, cu exonerarea de la plata penalităţii stabilite, întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând natura juridică a sancţiunii, circumstanţele obiective ale cauzei şi principiile fundamentale ale dreptului administrativ şi fiscal.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurent se pot circumscrie motivelor de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 acelaşi Cod.

II.2. În ceea ce priveşte fondul recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal şi recursul incident sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Complexul Energetic Hunedoara S.A., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care s-a solicitat anularea deciziei nr. 38/21.06.2022 prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/05.05.2022 privind aplicarea penalităţii prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în sumă de 231.172.798 RON, calculate în temeiul art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu aprobată cu modificări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamanta a criticat sentinţa de fond, invocând critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reţinut la pct. II.1 din prezenta decizie.

În raport de criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente, analizate distinct în funcţie de fiecare motiv principal invocat:

- Cu privire la natura juridică a penalităţii reglementate de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006

Recurenta susţine că instanţa de fond a calificat eronat penalitatea de 100 euro/tonă CO2 echivalent emisă ca fiind o obligaţie certă şi exigibilă, fără a analiza natura juridică a acesteia. Această susţinere este neîntemeiată.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că penalitatea reglementată de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 are natura unei obligaţii fiscale, fiind instituită printr-un act normativ cu caracter administrativ-fiscal, în temeiul O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, aprobată prin Legea nr. 105/2006. Această penalitate nu este supusă regimului juridic al contravenţiilor, nefiind prevăzută ca sancţiune contravenţională în sensul art. 5 din O.G. nr. 2/2001, şi nici nu presupune angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât nu se impune dovedirea vinovăţiei sau a unui prejudiciu.

Obligaţia de plată derivă din nerespectarea unei obligaţii legale de rezultat - restituirea certificatelor de emisii până la 30 aprilie a anului următor - şi este stabilită automat, în cuantum fix, în funcţie de numărul de certificate nerestituite, fără a fi necesară individualizarea sancţiunii. Prin urmare, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, calificând penalitatea ca o obligaţie fiscală certă, lichidă şi exigibilă.

- Cu privire la pretinsa lipsă de vinovăţie şi împrejurările obiective invocate

Recurenta invocă imposibilitatea achiziţionării certificatelor de emisii din cauza deschiderii procedurii de insolvenţă şi a lipsei resurselor financiare, susţinând că nu poate fi angajată răspunderea sa în lipsa vinovăţiei. Această critică este, de asemenea, nefondată.

Obligaţia de restituire a certificatelor de emisii nu este condiţionată de existenţa resurselor financiare sau de situaţia economică a operatorului, ci derivă din reglementările europene şi naţionale privind protecţia mediului şi funcţionarea schemei de comercializare a certificatelor de emisii. Legea impune o obligaţie de rezultat, iar neîndeplinirea acesteia atrage automat aplicarea penalităţii prevăzute de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că deschiderea procedurii de insolvenţă nu suspendă obligaţiile legale de mediu, iar penalitatea stabilită nu reprezintă o măsură de executare silită, ci un titlu constatator al creanţei fiscale. În acest sens, creanţa fiscală născută în cursul procedurii de insolvenţă are caracter de creanţă curentă, conform art. 5 pct. 21 şi art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, fiind exigibilă şi supusă plăţii cu prioritate.

- Cu privire la activitatea de interes public şi statutul juridic al recurentei

Recurenta invocă faptul că desfăşoară o activitate de interes public, având ca obiect producerea şi furnizarea de energie electrică, iar acţionarul unic este Statul român. De asemenea, se face trimitere la O.U.G. nr. 26/2018, care recunoaşte importanţa strategică a recurentei în funcţionarea Sistemului Electroenergetic Naţional.

Aceste aspecte, deşi relevante în planul politicilor energetice naţionale, nu pot constitui cauze de exonerare de la aplicarea unei obligaţii legale de mediu. Instanţa de fond a analizat aceste susţineri şi a reţinut în mod corect că obligaţia de restituire a certificatelor de emisii este impusă de reglementările europene şi naţionale, fără derogări pentru operatorii economici aflaţi în insolvenţă sau care desfăşoară activităţi de interes public.

Principiul proporţionalităţii nu este aplicabil în cazul penalităţilor fiscale stabilite automat, în cuantum fix, în temeiul unei obligaţii legale de rezultat. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune o analiză individualizată în cazul unor sancţiuni de natură fiscală, ci doar în cazul sancţiunilor contravenţionale sau penale, ceea ce nu este cazul în speţă.

- Cu privire la aplicabilitatea art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001

Recurenta susţine că instanţa de fond nu a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind criteriile de individualizare a sancţiunii. Această susţinere este nefondată.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că penalitatea reglementată de art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 780/2006 nu are natura juridică a unei sancţiuni contravenţionale, ci reprezintă o obligaţie fiscală stabilită automat, în cuantum fix, fără a fi necesară individualizarea. Prin urmare, dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile în cauză, iar instanţa nu era obligată să analizeze criteriile de individualizare prevăzute de acest act normativ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A. - în insolvenţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de Societatea Complexul Energetic Hunedoara S.A.-în insolvenţă, prin administrator special A., sub supravegherea administratorului judiciar B. împotriva sentinţei nr. 18/2023 din 01 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 aprilie 2024.