Suspension of customs tariff decision: Imminent harm requires proof of irreparable prejudice under administrative contencioso law

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 4.09.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA VAMALĂ ROMÂNĂ a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării Deciziei referitoare la informaţii tarifare obligatorii având număr de referinţă RO BTI 2023/004248 ("Decizia ITO") emisă de către Autoritatea Vamală Română până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1521 din 6 octombrie 2023, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Vamală Română, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii menţionate anterior, în termen legal, a promovat recurs recurenta-reclamantă A. S.R.L., în condiţiile art. 493 C. proc. civ.

Susţinând că aceasta a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei in parte şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată. Aşadar, recurenta critică sentinţa doar cu privire la aplicarea şi interpretarea condiţiei privind paguba iminentă.

Criticile formulate de recurentă au vizat, în esenţă, următoarele aspecte:

Prin Sentinţa atacată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că este îndeplinită condiţia privind cazul bine justificat, însă a respins cererea de suspendare întrucât nu ar fi îndeplinită condiţia referitoare al producerea unei pagube iminente.

Sub un prim aspect, instanţa a menţionat că "dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege prevăd că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat". În esenţă, prima instanţă a considerat că îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă "presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, precum şi imposibilitatea sau dificultatea reparării acesteia în viitor";

Sub un al doilea aspect, prima instanţă a admis că există un prejudiciu material în cuantum de 6.241,3 RON ce ar reprezenta diferenţa de TVA calculată la produsele vândute în perioada 1.01.2023 - 31.08.2023, însă un astfel de prejudiciu ar putea fi recuperat de subscrisa "foarte uşor prin formularea unei cereri de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii actului nelegal";

Sub un al treilea aspect, prima instanţă a admis inclusiv că o creştere a preţului produselor ca urmare a aplicării unei cote de TVA mai mari se poate evalua pecuniar, însă se poate recupera în aceleaşi condiţii.

Sub un al patrulea aspect, prima instanţă a reţinut că recurenta nu ar fi probat o "perturbare gravă a activităţii" pentru a fi îndeplinită condiţia pagubei iminente.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut că cererea de suspendare a executării Deciziei contestate nu este însoţită de dovezi din care să reiasă că activitatea economică a subscrisei ar fi într-un mod grav perturbată sau că prejudiciul astfel produs ar fi imposibil sau greu de reparat. Prima instanţă a reţinut că numai în astfel de ipoteze s-ar îndeplini condiţia privind producerea unei pagube iminente.

Concluzia recurentei-reclamante a fost în sensul că prejudiciul produs prin emiterea Deciziilor ITO în ansamblul lor precum şi a fiecărei Decizii ITO luată în parte este în mod vădit greu sau imposibil de reparat pe viitor, cât timp există un risc real şi iminent ca recurenta să fie expusă unor inspecţii fiscale şi vamale având ca obiect taxa pe valoare adăugată generată de clasificarea tarifară a produselor, cu previzibila consecinţă de a impune TVA suplimentar de plată.

Ca atare, în ceea ce priveşte paguba iminentă, învederează că instanţa de fond a interpretat extra legem art. 2 lit. ş) din Legea 554/2004. În acest context, susţine că în această cauză este incidentă prima teză din art. 2 lit. ş), anume definiţia pagubei iminente, iar instanţa de fond a reţinut că în această speţă este vorba despre un prejudiciu material şi viitor.

Astfel, arată că prejudiciul suferit de societatea A. S.R.L. rezultă în mod evident întrucât autoritatea vamală sau autoritatea fiscală să impună TVA majorat ca urmare a emiterii Deciziei RO BTI 2023/004248 emisă de către Autoritatea Vamală Română.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata-pârâtă Autoritatea Vamală Română a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat că TVA-ul reprezintă o taxă specială, care este cuprinsă în preţul produsului, respectiv produsul farmaceutic şi această taxă este suportată de către cumpărătorul produsului respectiv. Astfel, arată că singura ipoteză prin care recurenta-reclamantă ar putea fi prejudiciată este cea conform căreia îi revine obligaţia de a colecta taxa respectivă şi de a o rambursa la bugetul consolidat al statului.

1.5. Procedura derulată în recurs.

Prin rezoluţia din 15 ianuarie 2024 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 17 aprilie 2024, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă şi faţă de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor şi lucrărilor dosarului reţine că recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că, prin criticile de recurs formulate, recurenta procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, condiţii în care nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului, ci se va limita, doar, la analiza criticilor care se circumscriu unor veritabile motive de recurs.

Aminteşte Înalta Curte că suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.

Cu privire la cererea de suspendare formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că din conţinutul art. 14 alin. (1) al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că pentru soluţionarea favorabilă a cererii de suspendare, trebuie îndeplinite în mod cumulativ două condiţii: cazul să fie bine justificat şi paguba să fie iminentă. Suspendarea actului administrativ ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regulă.

Aşa cum reiese din considerentele sentinţei atacate au fost analizate condiţiile amintite anterior iar, instanţa de fond a constatat că nu este îndeplinită în cauză condiţia necesităţii prevenirii unei pagube iminente.

În analiza acestei condiţii, Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege prevăd că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. Îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, precum şi imposibilitatea sau dificultatea reparării acesteia în viitor.

În concret, instanţa de fond legal a reţinut că în cauză este invocată o pagubă în valoare de 6.241,3 RON ce ar reprezenta diferenţa de TVA calculată la produsele vândute în perioada 1.01.2023 - 31.08.2023, diferenţă rezultată din aplicarea unei cote de TVA diferite în funcţie de clasificarea tarifară făcută de pârâtă.

A concluzionat instanţa fondului că un astfel de prejudiciu material poate fi recuperat însă foarte uşor prin formularea unei cereri de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii actului nelegal, nu numai prin valoarea sa, ci prin faptul că reprezintă o sumă de bani ce poate fi plătită reclamantei în cazul anulării actului cu titlu de prejudiciu conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Aceeaşi este situaţia şi pentru produsele ce vor fi vândute în continuare, prejudiciul fiind uşor de recuperat ulterior în cazul anulării deciziei pârâtei.

La fel şi creşterea preţului produsului ca urmare a aplicării unei cote de TVA mai mari se poate evalua pecuniar şi recupera în aceleaşi condiţii, reclamanta neprobând în nici un caz susţinerea sa privind perturbarea gravă a activităţii societăţii reclamante prin aplicarea acestei cote de TVA. Un astfel de prejudiciu material şi viitor este uşor de cuantificat şi recuperat ulterior, nejustificându-se o eventuală imposibilitate ori dificultate a reparării pagubei pe viitor.

Nici faptul că există riscul emiterii unei decizii de organul fiscal în raport de stabilirea unei cote de TVA greşite nu probează îndeplinirea condiţiei, în acest caz actul administrativ fiscal depinzând în mod evident de soarta actului administrativ vamal.

Aşadar, cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Curtea constată, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.

Or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.

Ca atare, iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Transpunând aceste noţiuni teoretice la datele speţei, recurenta- reclamantă a susţinut că paguba iminentă derivă, cu precădere, din faptul că, odată emisă Decizia ITO, este supusă obligaţiei de a colecta taxa pe valoarea adăugată aferentă poziţiei tarifare stabilită (cod NC 2202991919). În plus, autorităţile fiscale şi vamale pot efectua inspecţii având ca obiect taxa pe valoare adăugată generată de clasificarea tarifară a produselor, cu previzibila consecinţă de a impune obligaţii fiscale suplimentare de plată.

S-a mai susţinut că prima instanţă a apreciat în mod corect că recurenta ar suferi un prejudiciu viitor şi previzibil, însă instanţa fondului a adăugat în mod nepermis la textul definiţiei legale a pagubei iminente, reţinând că în cauză nu este îndeplinită a treia condiţie prevăzută de art. 14 din legea nr. 554/2004, aceea a necesităţii prevenirii unei pagube iminente.

Instanţa de control judiciar consideră că cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Or, în cauză, recurenta nu a produs probe din care să rezulte că se află în ipoteza unui prejudiciu care nu s-a produs sau că, odată produs, ar fi extrem de greu de reparat sau imposibil de reparat.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fine, este evident că instanţa fondului a comis o eroare materială de tehnoredactare, menţionând greşit ca fiind a treia condiţie, cea referitoare la necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Având în vedere aceste aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute, motivele invocate de recurentă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1521 din 6 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 17 aprilie 2024.