Salarial reference value dispute: application of three-year prescription to administrative salary recalculation

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a solicitat revocarea sau modificarea în parte a Deciziei nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respectiv a art. 2 din actul administrativ menţionat, în sensul recalculării şi acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi nu cu 3 ani înaintea emiterii actului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că, prin Decizia nr. 519 din 21.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus la art. 1 ca, începând cu data de 01.08.2016, personalul auxiliar de specialitate, specialiştii IT, tehnicienii criminalişti, ca personal asimilat grefierilor şi personalul conex personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a unităţilor de parchet din circumscripţia teritorială, să fie salarizaţi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, iar la art. 2 ca "începând cu data de l ianuarie 2018, drepturile salariale să fie stabilite potrivit art. 1 din decizie, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare".

Reclamanta a arătat că se impune admiterea acţiunii, în condiţiile în care, atât prin decizii ale ÎCCJ şi CCR, cât şi prin actele administrative de stabilire a drepturilor de salarizare, invocate în preambulul deciziei, angajatorul recunoaşte acest beneficiu începând cu data de l august 2016. Totodată, reclamanta a menţionat că în cauză sunt incidente şi prevederile art. 2506 alin. (4) C. civ., Decizia nr. 794/2016 şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 55/2021, detaliind paragrafe incidente speţei de faţă.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 7, Anexa V din Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 343 din 3 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită, de către instanţa de fond, a terenului de prescripţie.

În acest sens a arătat că potrivit prevederilor art. 171 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutare în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar termenul de prescripţie este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale derivând din plata salariului.

Se susţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de trei ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. De asemenea, în art. 278 alin. (1) din Codul muncii se prevede că dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile. Prin urmare, termenelor de prescripţie reglementate de art. 171 şi 268 din Codul muncii le sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.500 şi următoarele din C. civ. privind începutul, suspendarea sau întreruperea curgerii lor.

Astfel, în primul rând, în speţă, angajatorul nu putea să invoce că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, în al doilea rând, a remarcat că potrivit celor consemnate la pct. 4 din decizia criticată că termenul de prescripţie de 3 ani este calculat greşit de către angajator, în mod regresiv, prin raportare la data emiterii decizie - 21.12.2021.

Or, termenul începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. În al treilea rând, am arătat că la pct. 4 din decizie, angajatorul PCAB invocă prescripţia extinctivă, deşi recunoaşte dreptul la stabilirea si acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând ca data de 01.08.2016.

Astfel, o recunoaştere a dreptului din partea angajatorului în favoarea angajaţilor este incompatibilă cu invocarea de către acelaşi subiect de drept a prescripţiei extinctive în ceea priveşte dreptul la acţiune al angajaţilor. În al patrulea rând, la pct. 1 din ordinul criticat, pârâta recunoaşte explicit dreptul meu de a fi salarizată cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016. Această recunoaştere, în aplicarea dispoziţiilor art. 2506 alin. (4) C. civ., echivalează cu renunţarea la prescripţie, fie ea şi deja împlinită (a se vedea art. 2507 C. civ.).

Conchide recurenta că recunoaşterea dreptului are drept efect şi plata acestuia din momentul recunoaşterii, în acord cu Decizia CCR nr. 794/2016 şi RIL nr. 55/2021, respectiv 1 august 2016.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a formulat

Note de şedinţă prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că, în cauză a intervenit o recunoaştere condiţionată a drepturilor destinatarilor deciziei, în limitele şi cu observarea termenului general de prescripţie extinctivă, recalcularea şi plata drepturilor salariale în raport de VRS majorat de 605,225 RON necesitând astfel a respecta termenul de trei ani calculat în raport de data adoptării actelor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte reţine că principala critică formulată prin cererea de recurs priveşte data de la care au fost acordate drepturile salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, recurenta-reclamantă cerând ca această dată să fie cea de 01.08.2016 şi nu cu trei ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea termenului de prescripţie, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 519/21.12.2021.

Aşadar, în cauză, chestiunea litigioasă este aceea de a stabili dacă emitentul a recunoscut, în favoarea reclamantei, dreptul la stabilirea salariului prin raportare la V.R.S. 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, şi dacă această recunoaştere are valoarea unei renunţări la prescripţie.

Cu privire la acest aspect invocat de recurenta-reclamantă, prima instanţă, în mod temeinic, a reţinut că acestea nu sunt relevante, întrucât actul atacat a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii.

Or, din analiza actului de salarizare rezultă că el prevede două ipoteze:

- situaţia în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON prin decizia atacată, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă calculat prin raportare la data emiterii deciziei; - situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora;

În speţa de faţă, recurenta-reclamanta nu a invocat că existenţa unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să i se fi recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, aşa cum bine a punctat judecătorul fondului.

Ca atare, în cauză nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Făcând aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 2506 alin. (4) din C. civ. care prevăd că recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie, iar potrivit art. 2510 alin. (1) din acelaşi act normativ După renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel", concluzia instanţei de fond este corectă în sensul că, din conţinutul deciziei contestate rezultă cu certitudine că dreptul la stabilirea şi acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost recunoscut pe cale administrativă, în limita termenului de prescripţie de 3 ani.

A mai susţinut recurenta -reclamantă că prevederile legale care reglementează instituţia prescripţiei extinctive, sting prin intervenţia acesteia doar dreptul material la acţiune, nu şi dreptul subiectiv, care continuă să existe astfel încât acordarea să poate fi aplicată începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la această susţinere a recurentei este de precizat că decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din Codul muncii.

Recurenta a mai susţinut că instituţia prescripţiei sancţionează pasivitatea debitorului, iar întrucât nu se poate considera că aceasta au stat în pasivitate, această instituţie nu îi este aplicabilă. Având în vedere cele expus în cuprinsul deciziei reiese că pârâtul nu a înţeles să renunţe expres sau tacit la beneficiul prescripţiei.

Este de observat aici că la art. 4 din decizie se prevede în mod explicit faptul că, în cazul personalului căruia valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă(prin decizia contestată) "recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin se face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii prezentei decizii.".

Mai mult, trimiterea din cuprinsul deciziei la data de 01.08.2016 a fost efectuată prin raportare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 20/2016 pentru,modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, însă această menţiune trebuie coroborată cu art. 4 care prevede că, în cazul personalului căruia valoarea de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, respectiv prin această decizie (cum este şi cazul reclamantei, care nu a invocat că este beneficiara a unor hotărâri judecătoreşti executorii prin care să i se fi recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu o altă dată) recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestei decizii se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii acesteia.

Curtea reţine că decizia de salarizare atacată a avut în vedere în mod corect termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale conform art. 171 din Codul muncii, termen care curge de la data emiterii deciziei, respectiv de la data de 16.12.2021, ceea ce înseamnă că decizia are în vedere drepturile pentru perioada 16.12.2018-16.12.2021.

Ceea ce interesează în concret este că acordarea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON nu poate fi realizată cu încălcarea regulilor prescripţiei extinctive nici prin luarea în considerare a mecanismului egalizării astfel cum pretinde recurenta-reclamanta.

Prin urmare, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea atât a titlurilor executorii, cât şi a termenului de prescripţie extinctivă.

Pentru situaţia în care pârâta/pârâtul a fost obligată, prin hotărâri judecătoreşti, la plata unei diferenţe de drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, este incident art. 3 din decizie, recalcularea şi plata drepturilor urmând a se face cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătoreşti, care au autoritate de lucru judecat.

În concluzie, acordarea drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON nu poate fi realizată cu încălcarea regulilor prescripţiei extinctive nici prin luarea în considerare a mecanismului egalizării astfel cum pretinde recurenta-reclamanta.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei -reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 343 din 3 martie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 17 aprilie 2024.