Vehicle registration mandates: validity of requirement for special authentic power of attorney versus spousal legal mandate and attorney-client delegation

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.02.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Afacerilor Interne şi Ministrul Afacerilor Interne, a solicitat anularea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. n), art. 8 alin. (1) lit. n), art. 13 alin. (1) lit. f), art. 14 alin. (1) lit. i), art. 16 alin. (1) lit. i) şi art. 271 alin. (1) lit. e) din Ordinul MAI 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor.

Prin sentinţa civilă nr. 1740 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Afacerilor Interne şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

Prin Decizia nr. 690 din 8 februarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1740 din 23 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată la data de 21 martie 2024, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1108 din 21 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, rejudecând cauza, după casare, a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1108 din 21 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcare art. 269 C. proc. civ. si aplicare greşita a art. 2013 C. civ.

În legătură cu acest aspect, recurentul-reclamant invocă faptul că prima instanţă confundă autenticitatea cu autentificarea, deşi actele de înmatriculare sau de radiere a autovehiculului sunt acte administrative unilaterale, de autoritate, care se bucură de prezumţia de autenticitate, fără să fie acte autentice.

În acest sens, se susţine că art. 2013 C. civ. nu este aplicabil în speţă (indiferent dacă actele de mai sus sunt sau nu autentice), deoarece acest articol priveşte ipoteza când mandatarul încheie actul autentic, or, în discuţie în prezenta speţă este actul de înmatriculare, care chiar dacă ar fi unul autentic, reprezintă un act unilateral, astfel că mandatarul nu contribuie cu nimic la emiterea sa.

Recurentul-reclamant, cu titlu exemplificativ, invocă mai multe situaţii în care regula la care face referire art. 2013 C. civ. a primit aplicări particularizate. Astfel se invocă situaţia unui coproprietar (cum este soţul) ce poate să depune acţiune în instanţă pentru conservarea bunurilor comune şi astfel să obţină hotărâre judecătorească (act autentic), tot aşa ar trebui să poată merge şi la politie să obţină actul de înmatriculare (care, în opinia sa, nu poate primi calificarea de act autentic).

În aceeaşi ordine de idei, se invocă ipoteza în care un avocat reprezintă, în baza delegaţiei avocaţiale, în instanţă un client în acţiuni vizând bunurile acestuia şi obţine hotărâre judecătorească (act autentic), în aceleaşi condiţii ar putea să-l reprezinte şi la politie în vederea obţinerii actul de înmatriculare (care nu este autentic, sau chiar dacă este autentic, îl poate obţine şi pe acesta, aşa cum obţine şi hotărârea judecătorească).

De asemenea în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea C. civ. si a legii nr. 51/1995.

Recurentul-reclamant invocă încalcă prevederile C. civ. în legătură cu proprietatea comună în devălmăşie şi drepturile soţilor asupra bunurilor comune (mandat legal), respectiv art. 339, 343, 345, 346, C. civ. Astfel, în raport de dispoziţiile de mai sus prevederile din Ordinul MAI 1501/2006 potrivit cărora diverse operaţiuni privind bunul comun, nu se poate realiza de soţ decât prin procură specială şi autentică dată de soţul care figurează în actul de proprietate al autoturismului este nelegală deoarece încalcă prevederile C. civ. în legătură cu proprietatea comună în devălmăşie şi drepturile soţilor asupra bunurilor comune prevăzute (inclusiv mandatul legal), care dau dreptul soţilor, în privinţa bunurilor mobile la efectuarea de acte de administrare, conservare şi dispoziţie.

Se susţine că dispoziţiile art. 2009 C. civ. nu sunt aplicabile deoarece soţul este coproprietar al bunului, prin urmare îşi apără/realizează propriile drepturi şi, în acest context, nu poate un titular de drept să-şi dea procura lui, fiind şi mandant şi mandatar.

În ceea ce priveşte prevederile legii nr. 51/1995 privind profesia de avocat şi Statutul profesiei, recurentul-reclamant susţine că aceste norme dau dreptul de reprezentare a avocatului faţă de clientul său în faţa oricăror organe ale administraţiei publice şi a instituţiilor (mandat reglementat special de art. 2, 3, 39 din legea nr. 51/1995, art. 126 alin. (1), (2), (3) -Statut profesie avocat). Astfel în raport de dispoziţiile de mai sus prevederile din Ordinul MAI nr. 1501/2006 în sensul că diverse operaţiuni nu se poate realiza de avocat este nelegală deoarece încalcă dispoziţiile legii nr. 51/1995 şi Statutul profesiei.

În susţinerea motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă şi interpretare greşită a legii, respectiv a principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă).

Se critică interpretarea primei instanţe ce a apreciat că norma criticată nu reglementează toate ipotezele ivite în practică, ci doar prevede regula generală, iar chestiunea reprezentării în baza împuternicirii avocaţiale este un aspect ce ţine de punerea în aplicare a ordinului contestat.

Recurentul-reclamant arată că norma criticată impune procura specială şi autentică, fără nicio distincţie, sens în care se aplică şi în cazul soţilor pentru bunurile comune şi în cazul avocatului, aşa cum de altfel a acţionat si Direcţia înmatriculări, neluând în seamă nici calitatea de coproprietar devălmaş şi nici calitatea de avocat.

În această ordine de idei, recurentul-reclamant arată că norma criticată este nelegală fie în tot, fie în parte, în privinţa mandatului legal al soţilor şi mandatului reglementat de legea nr. 51/1995.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare arată că referitor la obiectul prezentei cauze, înţelege să invoce prezumţia de lucru judecat, în considerarea următoarelor aspecte:

Prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2020, s-a solicitat anularea în parte a Ordinului MAI nr. 120/2020 pentru modificarea şi completarea Ordinului mai nr. 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, cu privire la forma procurii speciale, aceasta fiind obligatoriu să îmbrace "formă autentică".

Prin Decizia Î.C.C.J. nr. 5460 din 21 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2020, s-a respins recursul formulat împotriva sentinţei nr. 1675 din 16.11.2021 pronunţată de Curţii de Apel Bucureşti.

De asemenea, în dosarul civil nr. x/2022, reclamantul Baroul Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu MAI, revocarea în parte a Ordinului MAI nr. 1501/13.11.2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, astfel cum a fost modificat şi completat prin Ordinul mai nr. 120/06.08.2020, respectiv a dispoziţiilor din care rezultă obligaţia avocatului de reprezentare a clienţilor săi în baza unei procuri speciale în forma autentică şi modificarea/completarea acestora în sensul reglementării reprezentării de către avocat, în procedurile prevăzute prin Ordinul mai nr. 1501/2006, în baza împuternicirii avocaţiale.

Prin Decizia Î.C.C.J. nr. 3359 din 18 iunie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2022, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 2074 din 9 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. S-a casat în parte sentinţa recurată şi rejudecând cauza s-a respins în tot cererea de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

Intimatul apreciază că identitatea de chestiune litigioasă în cele trei cauze este evidentă, chiar dacă dosarele au reclamanţi diferiţi.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deşi recurentul-reclamant menţionează în cererea de recurs faptul că înţelege să invoce în susţinerea recursului inclusiv dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu formulează în concret nicio critică cu privire la acest aspect, motiv pentru care nu va fi verificată sentinţa recurată şi din perspectiva acestor dispoziţii legale. Menţiunea din cadrul cererii de recurs în sensul că " parte din cele expuse mai sus, nici nu au făcut obiectul cercetării judecătoreşti " nu poate fi considerată o veritabilă critică cu privire la modul în care prima instanţa a înţeles să cerceteze argumentele reclamantului şi să motiveze hotărârea dată, de vreme ce nu sunt nominalizate aspectele în privinţa cărora recurentul-reclamant apreciază că prima instanţă nu a realizat nicio cercetare judecătorească.

Pe de altă parte, examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent şi a apărărilor formulate de intimat, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu prioritate, Înalta Curte va analiza susţinerea intimatului - pârât în sensul că decizia civilă nr. 5460/21.11.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi decizia civilă nr. 3359/18.06.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2022 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se impun a fi valorificate în prezentul litigiu în baza efectului pozitiv al lucrului judecat.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă" şi care consacră efectul pozitiv al lucrului judecat nu îşi găsesc aplicarea în cauza de faţă.

Astfel, relevante sunt considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a reţinut că "(...) principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare" (paragraful 95). Or, în litigiile finalizate prin deciziile mai sus menţionate, reclamantul din prezentul dosar nu a avut calitatea de parte, astfel că nu i se pot opune dezlegările date în litigiile anterioare purtate de intimatul-pârât cu privire la dispoziţiile Ordinului MAI 1501/2006 privind procedura înmatriculării, înregistrării, radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor.

Revenind la motivele de recurs, Înalta Curte constată faptul că prima instanţă a dat o calificare corectă actului ce urmează a fi emis de Direcţia regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor urmare a cererii de înmatriculare a vehiculului, prin raportare la dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. proc. civ. ce stabilesc că "înscrisul autentic este înscrisul întocmit … de o autoritate publică, … în forma şi condiţiile stabilite de lege." În acest sens se reţine faptul că certificatul de înmatriculare se emite de autoritatea statului anume desemnată, în cazul României de Direcţia regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în forma şi condiţiile expres prevăzute de lege, respectiv dispoziţiile Directivei 1999/37/CE a Consiliului din 29 aprilie 1999 privind documentele de înmatriculare pentru vehicule şi O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Pe de alta parte, procedura de autentificare a înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului, aspecte prevăzute de art. 269 alin. (1) teza II C. proc. civ., iar înscrisul autentic face deplină dovadă, faţă de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de către cel care a autentificat înscrisul (art. 270 alin. (1) C. proc. civ.).

În cazul operaţiunilor la prevăzute la art. 7 alin. (1) (înmatricularea), art. 8 alin. (1) (transmiterea dreptului de proprietate), art. 13 alin. (1) (eliberare duplicat certificat de înmatriculare), art. 14 alin. (1) (eliberarea unui nou certificat), art. 16 alin. (1) (eliberarea autorizatie de circulaţie) şi art. 271 alin. (1) (eliberarea unor noi plăcuţe de înmatriculare) din Ordinul MAI 1501/2006, toate informaţiile şi aspectele la care face referire art. 269 alin. (1) teza II C. proc. civ. sunt menţionate în cererea întocmită şi depusă de solicitant, personal. În exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege şi în baza verificărilor realizate, Direcţia regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor emite certificat constatator a operaţiunii solicitate prin cererea depusă de solicitant.

Într-adevăr, doar actul emis de autoritatea competentă, respectiv certificatul de înmatriculare are regim de act autentic, dar în cazul particular al acestor categorii de acte, ce emană de la autoritatea publică dar la iniţiativa exclusivă a părţii interesate, elementele actului ce fac obiectul autentificării pot fi constatate personal de reprezentantul autorităţii, aşa cum prevede art. 270 alin. (1) C. proc. civ., doar cu ocazia depunerii cererii de către solicitant.

În acest context devine deplin justificată opţiunea exprimată în normele contestate de a solicita procură specială autentică mandatarului atunci când cererea nu este formulată de titularul dreptului, ci de mandatarul acestuia, urmând ca aspectele la care face referire art. 268 alin. (1) teza I C. civ. să fie verificate de notarul public ce întocmeşte procura.

Contrar celor susţinute de recurentul reclamant, dispoziţiile art. 2013 alin. (2) C. civ. sunt aplicabile şi susţin soluţia legislativă prevăzută în norme criticate, având în vedere particularităţile operaţiunilor respective, finalizate prin emiterea unui act autentic de către autoritate, şi care impun verificarea unor chestiuni specifice, ce sunt menţionate în cererea ce va fi depusă de mandatar şi care se vor atestate în actul autentic ulterior emis.

Exemplele expuse de recurentul-reclamant în susţinerea acestui motiv de recurs, privind ipoteza în care coproprietarul poate susţine în instanţă o acţiune pentru apărarea bunului comun în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti, ce are natura unui act autentic, sau ipoteza avocatului, care în baza delegaţiei avocaţiale poate să acţioneze în numele clientului său în vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti, nu înlătură concluziile mai sus expuse privind aplicarea dispoziţiilor art. 2013 alin. (2) C. civ. în actul administrativ supus verificării. Cele două ipoteze prezentate de recurentul-reclamant vizează două situaţii particulare, unde legiuitorul a înţeles să introducă norme speciale în legătură cu exercitarea dreptului de acces la instanţă şi care se aplică strict în situaţiile reglementate de norma de excepţie, neputându-se aplica prin analogie şi în alte situaţii apreciate de recurent ca fiind similare.

Referitor la motivele de recurs privind încălcarea prin normele contestate a dispoziţiilor art. 339, art. 343, art. 345, art. 346 C. civ., în legătură cu proprietatea devălmaşă şi mandatul legal al a soţilor, precum şi a prevederilor art. 2, art. 3, art. 39 din legea nr. 51/1995 privind profesia de avocat, cu prioritate Înalta Curte constată obiectul prezentului litigiu este reprezentat de cererea de anulare a unui act administrativ cu caracter normativ, însă recurentul-reclamant critică, prin motivele expuse, modul de punere în aplicare a dispoziţiilor contestate în două situaţii concrete, respectiv când unul dintre soţi solicită înmatricularea în condiţiile în care celălalt soţ figurează în actul de proprietate al vehiculului şi atunci când avocatul solicită în numele clientului, înmatricularea, deşi nu se invocă niciun act individual emis de intimată în cele două ipoteze factuale expuse.

În analiza ce urmează a o realiza Înalta Curte se va raporta la obiectul cererii de chemare în judecată, sens în care va proceda la verificarea normelor contestate prin raportare la actul normativ de forţă juridică superioară în baza căruia a fost emis, respectiv O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Principiul de drept aplicabil în speţă este acela că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă (art. 4 alin. (3) din legea nr. 24/2000).

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a indicat dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 încălcate prin normele contestate, în schimb trimiterea făcută de acesta la maniera pretins nelegală în care autorităţile responsabile ar putea proceda în cele două ipoteze invocate, reprezintă eventuale disfuncţionalităţi specifice unui caz particular şi nu sunt apte să atragă nelegalitatea, in corpore, a dispoziţiilor contestate din actul administrativ cu caracter normativ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale contestate stabilesc obligativitatea depunerii procurii speciale în formă autentică "după caz", menţiune ce conduce la concluzia că aceasta obligaţie urmează a fi activată în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei solicitări, circumstanţe ce vor fi analizate inclusiv în cazul soţului coproprietar şi al avocatului, care face demersuri în numele clientului său pentru înmatricularea unui vehicul,

În acest context, faptul că nu sunt detaliate amănunţit situaţiile în care este necesară, "după caz", procura specială în formă autentică, nu este de natură să afecteze legalitatea actului, în condiţiile în care aceste alternative şi situaţii nu pot fi în niciun caz reglementate exhaustiv, astfel că eventuale, exemple" nu ar putea acoperi întreaga arie reglementată. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea Sunday Times c. Regatului Unit a reţinut că, desi certitudinea este foarte dezirabilă, aceasta poate impune o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie în măsură să ţină pasul cu circumstanţele în schimbare. În consecinţă, multe legi sunt în mod inevitabil formulate în termeni care, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt vagi şi a căror interpretare şi aplicare sunt chestiuni de practică".

În legătură cu ultima critică formulată de recurentul-reclamant vizând greşita aplicare de către prima instanţă a principiului ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus, Înalta Curte, cu prioritate, menţionează că respectivul principiu vizează modul de interpretare şi aplicare a legii în cazuri concrete, fiind un principiu general aplicabil în materia interpretării normei juridice, dar în cazul de faţă, instanţa nu a fost chemată să cenzureze un act individual unde s-a aplicat norma în discuţie, ci se invocă nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ.

Pe de altă parte, prima instanţă în mod corect a reţinut că exemplele şi aspectele invocate de recurentul-reclamant reprezintă ipoteze de aplicare a normei, iar analiza mai sus expusă a textelor criticate relevă faptul că acestea precizează de o manieră clară şi previzibilă întinderea şi modul de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor competente să le aplice.

Concluzionând, Înalta Curte constată că, pentru considerentele antereferite, nu se impune anularea dispoziţiilor contestate din Ordinul MAI nr. 1501/2006, criticile de nelegalitate invocate fiind nefondate.

6. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1108 din 21 iunie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 aprilie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.