Restitution appeals dismissed; commission must compensate 233 m² plot, building award barred.

Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 13.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 10086/21.02.2022, emise de Comisia Specială de Retrocedare, solicitând ca, prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să dispună admiterea prezentei contestaţii, să anuleze decizia contestată şi, constatând calitatea reclamantei, A., de persoana îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren din mun. Botoşani, Calea x. jud. Botoşani, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Roman, să dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil (teren în suprafaţa de 233 mp şi construcţie), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 106 din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Suceava:

- a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

- a anulat art. 2 din decizia nr. 10086/21.02.2022 şi a obligat pârâta să stabilească calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi să propună acordarea de măsuri compensatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 233 mp situat în Botoşani, Calea x.

- a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

- a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 10.005,15 RON cheltuieli de judecată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei de fond, a declarat recurs principal pârâta Comisia Specială de Retrocedare şi recurs incident reclamanta A..

3.1. Prin recursul principal formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În susţinerea recursului, recurenta Comisia Specială de Retrocedare arată că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, reţinând în mod greşit că întinderea dreptului de proprietate al reclamantei A. asupra terenului situat în municipiul Botoşani, Calea x, ar fi de 233 m.p., deşi actele doveditoare aflate la dosarul administrativ indică în mod constant o suprafaţă de 110 m.p. Potrivit matricolelor fiscale emise de Primăria municipiului Botoşani pentru perioadele 1966-1970 şi 1981-1985, Comunitatea Evreilor din Botoşani figura înscrisă cu un imobil teren în suprafaţă de 110 m.p., iar aceste înscrisuri oficiale constituie acte doveditoare în sensul ordonanţei, reflectând situaţia juridică a imobilului în perioada de referinţă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Recurenta susţine că instanţa de fond a acordat o valoare probatorie nejustificată unui înscris sub semnătură privată, respectiv Tabelul de avere mobilă şi imobilă a Comunităţii Evreilor Botoşani din anul 1943, care nu are caracter oficial şi care reflectă o situaţie anterioară perioadei de referinţă stabilite de lege. În opinia recurentei, acest înscris nu poate fundamenta întinderea dreptului de proprietate, întrucât nu este coroborat cu alte acte din perioada relevantă şi nu are putere doveditoare superioară matricolelor fiscale emise de autorităţile statului. În acest sens, se invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Timişoara, care a statuat că înscrisurile emanate exclusiv de la partea interesată nu pot fundamenta recunoaşterea unui drept de proprietate în lipsa unor acte oficiale din perioada de referinţă.

De asemenea, recurenta arată că instanţa de fond a acordat o valoare probatorie excesivă unei expertize judiciare topografice, care, deşi identifică fostul amplasament al imobilului, nu poate suplini lipsa unor înscrisuri care să ateste întinderea dreptului de proprietate în perioada de referinţă. Expertiza nu este aptă să stabilească suprafaţa de teren deţinută de reclamantă în mod legal, ci doar să localizeze imobilul în raport cu hărţile istorice, fără a putea confirma dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 233 m.p. În acest context, recurenta susţine că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale privind sarcina probei, ignorând obligaţia reclamantei de a depune acte doveditoare conforme cu cerinţele art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare de măsuri compensatorii pentru construcţia demolată, recurenta arată că instanţa de fond nu a criticat această soluţie, deşi reclamanta a invocat aplicabilitatea Legii nr. 10/2001. Recurenta susţine că, potrivit art. I alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborat cu pct. 3 din normele metodologice, construcţiile demolate nu fac obiectul procedurii de retrocedare reglementate de această ordonanţă, astfel că respingerea cererii este legală şi temeinică.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta solicită respingerea cererii reclamantei sau, în subsidiar, diminuarea acestora, invocând inexistenţa unei culpe în emiterea deciziei contestate şi respectarea întocmai a prevederilor legale aplicabile. Se arată că reclamanta nu a fost nevoită să întreprindă demersuri suplimentare, iar cheltuielile efectuate sunt limitate la redactarea cererii şi reprezentarea în faţa instanţei, fără a justifica un efort procedural disproporţionat.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 106/19.10.2022 şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de A. ca neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, în special dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi ale normelor metodologice de aplicare, fiind afectată de erori de interpretare juridică şi de o evaluare nejustificată a probatoriului administrat.

3.2. Prin recursul incident formulat de reclamanta A., întemeiat în drept pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată.

În susţinerea recursului, recurenta A. arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că decizia Comisiei Speciale de Retrocedare este nelegală doar în privinţa terenului, ignorând faptul că, potrivit cererii de chemare în judecată, despăgubirile solicitate vizau atât terenul, cât şi construcţia existentă la momentul preluării, ulterior demolată. Recurenta susţine că O.U.G. nr. 94/2000 este un act normativ cu caracter reparator, având ca obiect reglementarea măsurilor compensatorii pentru prejudiciile suferite prin preluarea abuzivă a unor imobile aparţinând cultelor religioase, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest sens, se invocă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (6), art. 3 alin. (6), art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a acestei ordonanţe, care, coroborate, permit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, cu trimitere la o lege specială care reglementează tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor.

Recurenta susţine că, deşi pct. 3 din Normele metodologice exclude din sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 construcţiile demolate, această excludere nu suprimă dreptul la despăgubiri, ci doar indică faptul că acestea urmează a fi acordate potrivit unei alte reglementări speciale. În acest context, recurenta identifică legea specială aplicabilă ca fiind Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în special art. 10 alin. (1), care prevede expres că, pentru construcţiile demolate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Această interpretare este confirmată şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că, în cazul în care legea specială exclude o anumită categorie de imobile din domeniul său de aplicare, revine aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, chiar şi în privinţa imobilelor aparţinând comunităţilor minorităţilor naţionale.

Recurenta mai arată că interpretarea dată de instanţa de fond contravine principiului egalităţii în faţa legii şi principiului nediscriminării, întrucât suprimă dreptul la despăgubiri pentru o categorie de persoane îndreptăţite, fără o justificare legală expresă. În opinia recurentei, Comisia Specială de Retrocedare are obligaţia de a aplica legea specială indicată de O.U.G. nr. 94/2000, respectiv Legea nr. 10/2001, în cadrul procedurii de retrocedare, pentru a asigura un tratament juridic echitabil şi reparatoriu.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei civile nr. 106/2022 şi, în rejudecare, admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată, cu constatarea calităţii sale de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în municipiul Botoşani, Calea x, compus din teren în suprafaţă de 233 m.p. şi construcţie demolată, şi cu acordarea de despăgubiri pentru întregul imobil, în temeiul dispoziţiilor legale incidente.

4. Apărările formulate

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare faţă de recursul principal declarat de CSR, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului principal, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului principal, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cheltuielilor de judecată, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului principal, invocate prin întâmpinarea depusă în cauză de A., Înalta Curte urmează să le respingă, constatând că:

Excepţia nulităţii recursului principal este neîntemeiată întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurenta CSR se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 acelaşi Cod.

Excepţia inadmisibilităţii recursului principal este, de asemenea, neîntemeiată.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate, strict determinate de legiuitor. În speţă, recurenta-pârâtă formulează critici circumscrise exclusiv modului în care instanţa de fond a soluţionat cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitând fie respingerea integrală a acestora, fie diminuarea cuantumului lor. Argumentele recurentei privesc inexistenţa culpei procesuale în sarcina sa, respectarea dispoziţiilor legale la emiterea deciziei contestate şi lipsa unui efort procesual suplimentar al reclamantei.

Deşi partea adversă (recurenta-reclamantă) susţine că aceste critici nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., interpretarea corectă a textului legal impune concluzia contrară. Modul în care instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată constituie o chestiune de legalitate, verificabilă în recurs. Aprecierea greşită a condiţiilor culpei procesuale ori a caracterului rezonabil al cheltuielilor acordate poate atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material.

În plus, Decizia nr. 3/2020 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, invocată de A., nu este aplicabilă cauzei de faţă. Acea soluţie priveşte exclusiv ipoteza în care critica din recurs vizează exclusiv cuantumul onorariului avocaţial apreciat ca excesiv de către partea adversă, fără legătură cu modul de aplicare a dispoziţiilor legale incidente. Or, în prezenta cauză, recurenta nu se limitează la a contesta cuantumul cheltuielilor, ci invocă direct greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care reglementează acordarea acestora, aspect ce intră în sfera controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

În consecinţă, excepţia inadmisibilităţii recursului urmează a fi respinsă.

II.2. În ceea ce priveşte fondul recursurilor

Analizând motivele de recurs formulate de Comisia Specială de Retrocedare, în calitate de recurentă principală, precum şi cele invocate de A. prin recursul incident, se constată că acestea sunt neîntemeiate, întrucât sentinţa civilă nr. 106/19.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Suceava reflectă o interpretare corectă şi echilibrată a dispoziţiilor legale incidente, fiind fundamentată pe o evaluare judicioasă a probatoriului administrat şi pe o aplicare coerentă a normelor de drept material.

Referitor la critica formulată de recurenta principală privind interpretarea eronată a art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, se constată că instanţa de fond a valorificat în mod corect ansamblul probatoriu, reţinând că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în litigiu este de 233 m.p., nu de 110 m.p., cum susţine Comisia. Matricolele fiscale invocate de recurenta principală, deşi constituie acte oficiale, nu sunt singurele mijloace de probă admisibile în procedura reglementată de O.U.G. nr. 94/2000. Instanţa a coroborat aceste matricole cu alte înscrisuri relevante, inclusiv cu Tabelul de avere mobilă şi imobilă din 1943, care, deşi este un înscris sub semnătură privată, reflectă o situaţie patrimonială anterioară preluării abuzive şi este susţinut de expertiza topografică judiciară. Această expertiză, deşi nu are rolul de a confirma dreptul de proprietate în sine, contribuie la identificarea amplasamentului şi la delimitarea fizică a imobilului, fiind un instrument tehnic complementar probelor documentare. În acest context, instanţa nu a încălcat principiul sarcinii probei, ci a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, valorificând toate elementele probatorii disponibile pentru a stabili întinderea dreptului solicitat.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei principale referitoare la respingerea cererii de acordare de măsuri compensatorii pentru construcţia demolată, se constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că această componentă nu intră sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000, conform pct. 3 din Normele metodologice de aplicare. Excluderea construcţiilor demolate din sfera de aplicare a ordonanţei nu echivalează cu suprimarea dreptului la despăgubiri, ci cu trimiterea la o reglementare distinctă, respectiv Legea nr. 10/2001. Cu toate acestea, instanţa a fost învestită exclusiv cu controlul legalităţii deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, iar nu cu aplicarea Legii nr. 10/2001, care presupune o procedură distinctă, derulată în faţa altor autorităţi. În acest cadru procesual, instanţa nu putea dispune acordarea de despăgubiri pentru construcţia demolată, iar soluţia de respingere este legală şi temeinică.

Referitor la solicitarea de respingere a cheltuielilor de judecată, se constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect principiul responsabilităţii procesuale, reţinând că reclamanta a fost nevoită să formuleze acţiunea în contencios administrativ pentru a obţine recunoaşterea dreptului său, în condiţiile în care decizia contestată nu reflecta întinderea reală a imobilului. Faptul că autoritatea emitentă a respectat procedura formală nu exclude existenţa unei culpe materiale în soluţionarea cererii, iar cheltuielile de judecată reflectă efortul procedural necesar pentru valorificarea dreptului pretins. În consecinţă, nu se impune respingerea acestora.

Cât priveşte solicitarea subsidiară, de aplicare a art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu poate fi primită, neintrând în categoria motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aşa cum s-a statuat prin decizia nr. 3/2020 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de A., se constată că susţinerile privind aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 sunt nefondate. Deşi este adevărat că pct. 3 din Normele metodologice indică posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţiile demolate, această trimitere nu conferă instanţei de contencios administrativ competenţa de a dispune despăgubiri în temeiul unei legi distincte, ci doar de a verifica legalitatea deciziei emise în cadrul procedurii speciale. Legea nr. 10/2001 prevede o procedură separată, cu reguli proprii de evaluare, notificare şi compensare, care nu poate fi substituită prin extinderea obiectului litigiului dedus judecăţii în temeiul O.U.G. nr. 94/2000. În acest sens, interpretarea instanţei de fond este conformă cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că instanţa de contencios administrativ nu poate acorda despăgubiri în afara cadrului normativ care a generat actul administrativ contestat.

De asemenea, susţinerea recurentei incidentale privind încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi a principiului nediscriminării nu se confirmă, întrucât instanţa nu a refuzat acordarea de despăgubiri în mod arbitrar, ci a constatat că acestea nu pot fi acordate în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 94/2000. Reclamanta nu este lipsită de dreptul de a solicita despăgubiri pentru construcţia demolată, însă trebuie să urmeze procedura prevăzută de legea specială aplicabilă, respectiv Legea nr. 10/2001, în faţa autorităţii competente.

Pentru toate aceste considerente, se impune respingerea ca nefondate atât a recursului principal formulat de Comisia Specială de Retrocedare, cât şi a recursului incident formulat de A., întrucât sentinţa recurată reflectă o interpretare legală şi echitabilă a dispoziţiilor aplicabile, fiind pronunţată cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil şi ale contenciosului administrativ.

Totodată, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare către recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată de 3.000 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului principal.

Respinge recursul principal declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare şi recursul incident declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 106 din data de 19 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâta Comisia Specială de Retrocedare către recurenta-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată de 3.000 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 11 aprilie 2024.