CNCD appeal rejected; mayor's discrimination found for inaccessible sidewalks and transport stations.

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi intervenientul forţat Primarul Oraşului Popeşti Leordeni, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 560/11.09.2019 emise de CNCD.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1130 din 21 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Primarul Oraşului Popeşti Leordeni.

A anulat în parte hotărârea C.N.C.D. nr. 560/11.09.2019, cu consecinţa obligării pârâtului C.N.C.D. să emită o hotărâre prin care să constate şi să sancţioneze fapta de discriminare a Primarului Oraşului Popeşti Leordeni ce constă în neasigurarea accesibilizării trotuarelor şi staţiilor de transport în comun din oraşul Popeşti Leordeni pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii.

A respins în rest cererea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Primarul Oraşului Popeşti Leordeni.

Prin cererea de recurs, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin obligarea CNCD la emiterea unei noi hotărâri prin care să se constate întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare şi prin care să fie sancţionată partea reclamată, respectiv Primarul oraşului Popeşti Leordeni.

A invocat jurisprudenţa instanţei supreme, respectiv Decizia nr. 351/17.02.2016 şi Decizia nr. 114/17.01.2021 pronunţate de secţia I civilă a ÎCCJ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât CNCD a susţinut că prima instanţă nu a analizat în mod temeinic cadrul legal aplicabil, întrucât nu a ţinut cont de atribuţiile Colegiului director, ca organ colegial, deliberativ şi decizional, atribuţii care exclud orice ingerinţă instituţională în cadrul procedurii jurisdicţionale, de natură a influenţa tipul soluţiei/sancţiunii adoptate prin acte administrativ-jurisdicţionale, denumite generis hotărâri.

În acest sens, a învederat că, în prezenta speţă, sunt incidente şi prevederile art. 16, art. 17, art. 18, art. 19, art. 20, art. 25 din O.G. nr. 137/2000 privind combaterea tuturor formelor de discriminare

A considerat că soluţia intanţei de fond prin care CNCD a fost obligat să constate şi să sancţioneze o presupusă faptă de discriminare este în contradicţie cu practica instanţelor judecătoreşti, indicând cu titlu de exemplu Decizia nr. 793/27.02.2018 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2014.

În concluzie, recurentul-pârât CNDC a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de intimata-reclamantă.

Recurentul-pârât Primarul Oraşului Popeşti Leordeni a declarat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civillă.

A susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale ce definesc şi reglementează noţiunea de discriminare, apreciind în mod eronat că Primarul Oraşului Popeşti Leordeni a încălcat normele imperative impuse de prevederile art. 61 alin. (1) lit. a), d), g), art. 62 alin. (1)-(4), art. 63 alin. (1)-(3), art. 64 alin. (1) lit. a), b), alin. (4) lit. a), art. 65 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 448/2006.

A apreciat că, în interpretarea normelor legale reglementate de Legea nr. 448/2006, prima instanţă a plecat de la o premisă falsă, ignorând situaţia de fapt reală. Astfel, în oraşul Popeşti-Leordeni transportul în comun este operat de RATB, regie autonomă aflată în administrarea municipiului Bucureşti, pârâtul neavând competenţe legale de a aduce modificări asupra mijloacelor de transport în comun sau a staţiilor operate de aceeaşi regie.

De asemenea, sintagma folosită de instanţă, respectiv "neluarea măsurilor pentru adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice care conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil", este eronată, întrucât singurul drum public din oraşul Popeşti-Leordeni care nu este marcat conform normelor este şos. x, drum public aflat în administrarea CNAIR, recurentul neputând interveni pe acest sector de drum.

În concluzie, învederând că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care a ajuns instanţa de fond, recurentul-pârât Primarul Oraşului Popeşti Leordeni a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prin sesizarea înregistrată la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat sancţionarea cu amendă a primarului oraşului Popeşti Leordeni pentru săvârşirea faptelor de discriminare ce constau în restricţionarea accesului utilizatorilor de scaune electrice în transportul în comun şi pentru adoptarea unor planuri urbanistice zonale discriminatorii, aşa cum sunt cele din HCL 85/2017, care îngrădesc accesul la mediul fizic şi la dreptul de a avea o locuinţă accesibilă în oraşul Popeşti Leordeni pentru toţi utilizatorii de scaune rulante electrice. Petenta a susţinut că este încălcat dreptul la consum egal de oxigen prin eliminarea spaţiilor verzi şi construirea ilegală, arătând că serviciile de ambulanţă şi pompierii nu-şi pot face loc pentru ca salvarea în situaţii de evenimente şi calamităţi să fie realizată în condiţii de egalitate. De asemenea, petenta a sesizat cu privire la faptul că primarul instigă consilierii la vot discriminatoriu fără să ţină cont de handicap.

Prin Hotărârea nr. 560/11.09.2019, CNCD a respins sesizarea A., cu motivarea că aspectele sesizate nu pot fi confirmate ca fiind fapte de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Învestită cu soluţionarea acţiunii privind anularea Hotărârii CNCD nr. 560/11.09.2019, curtea de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâtul CNCD să emită o hotărâre prin care să constate şi să sancţioneze fapta de discriminare a Primarului Oraşului Popeşti Leordeni ce constă în neasigurarea accesibilizării trotuarelor şi staţiilor de transport în comun din oraşul Popeşti Leordeni pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii.

Judecătorul fondului a reţinut că Primarul Oraşului Popeşti Leordeni a încălcat prevederile art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea formelor de discriminare, motiv pentru care se impune aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 26 din acelaşi act normativ.

Referitor la recursul formulat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instanţa de control judiciar contată că argumentele subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ. au vizat soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să constate şi să sancţioneze fapta de discriminare a Primarului Oraşului Popeşti Leordeni.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

Astfel, în situaţia în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi, în acest scop, poate să dea curs solicitării reclamantului, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

În cauza de faţă, prima instanţă a pronunţat soluţia recurată după ce pârâtul CNCD procedase deja la o examinare efectivă a sesizării cu care a fost învestit de către reclamantă şi constatase că aspectele sesizate nu pot fi confirmate ca fiind fapte de discriminare.

Prin urmare, nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile în care CNCD a analizat împrejurările expuse de reclamantă, considerând că faptele invocate nu pot fi sancţionate ca urmare a lipsei caracterului discriminatoriu, o eventuală trimitere spre reanalizare a sesizării lipsind de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

În mod corect prima instanţă a reţinut fapta de discriminare constând în neadaptarea infrastructurii din oraşul Popeşti-Leordeni la nevoile persoanelor cu handicap locomotor. Autorităţile publice locale, în special Primarul oraşului şi administraţia locală, nu şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, ignorând prevederile legale care impuneau adaptarea trotuarelor, intersecţiilor şi staţiilor de transport public până la termenele-limită stabilite (31.12.2007 şi 31.12.2010).

Instanţa de recurs constată că aceste omisiuni au afectat în mod direct accesul persoanelor cu dizabilităţi locomotorii la spaţiile publice şi mijloacele de transport în comun, reprezentând o formă de discriminare prin omisiune, în sensul O.G. nr. 137/2000. Astfel, neadaptarea infrastructurii echivalează cu o restrângere a drepturilor fundamentale ale acestor persoane, în condiţii de inegalitate, încălcând astfel principiul egalităţii de tratament.

Faţă de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti şi cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, motivele de recurs invocate fiind nefondate.

În privinţa hotărârilor judecătoreşti menţionate de recurent, cu titlul de precedent judiciar, Înalta Curte reaminteşte că în sistemul românesc de drept hotărârile judecătoreşti nu au calitatea de izvor de drept, neavând caracter general obligatoriu.

Astfel, instanţa subliniază că, din punct de vedere legal, referirile la hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe nu pot fi luate în considerare, dat fiind faptul că, în raport cu dispoziţiile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora "este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii" - jurisprudenţa unei instanţe naţionale nu constituie izvor de drept şi nu este obligatorie, cu excepţia deciziilor Curţii Constituţionale - conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României - precum şi a soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în procedura reglementată de art. 519 şi următoarele din C. proc. civ., în care instanţa supremă este competentă să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Aşadar, nu toate hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa supremă sau alte hotărâri judecătoreşti definitive sunt general obligatorii.

În continuare, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentului-pârât Primarul Oraşului Popeşti Leordeni circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut că nu ar avea atribuţii legale în ceea ce priveşte accesibilizarea mijloacelor de transport în comun sau a infrastructurii aferente, întrucât aceste servicii şi bunuri publice ar fi în administrarea altor autorităţi (RATB, CNAIR etc.).

Contrar acestor susţineri, instanţa de recurs constată că dispoziţiile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevăd în mod expres şi imperativ obligaţii concrete în sarcina autorităţilor administraţiei publice locale, în sensul asigurării accesibilităţii mediului fizic, transportului, infrastructurii, serviciilor şi comunicaţiilor, în colaborare cu instituţiile publice sau private competente.

Astfel, art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006 prevede că autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru asigurarea adaptării transportului în comun al persoanelor cu handicap, inclusiv achiziţionarea mijloacelor de transport în comun adaptate şi adaptarea mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie. De asemenea, art. 61 alin. (1) din aceeaşi lege impune autorităţilor publice obligaţia de a lua măsuri pentru accesibilizarea mediului fizic şi informaţional, inclusiv prin "promovarea şi implementarea conceptului Acces pentru toţi", iar art. 63 şi art. 64 impun adaptarea infrastructurii rutiere, a trotuarelor, intersecţiilor, staţiilor de transport public, spaţiilor pietonale, inclusiv prin utilizarea pavajelor tactile şi a marcajelor adaptate.

Prin urmare, faptul că anumite componente ale infrastructurii sunt în administrarea altor instituţii (ex. RATB, CNAIR) nu exonerează autoritatea locală de obligaţia legală de a iniţia, propune şi colabora activ pentru realizarea măsurilor de accesibilizare. Lipsa unei intervenţii concrete (ex. proiecte, solicitări oficiale, parteneriate sau sesizări) reflectă o pasivitate culpabilă, sancţionabilă ca formă de discriminare, în sensul O.G. nr. 137/2000.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât în sensul că nu există o normă juridică aplicabilă care să fi impus aceste obligaţii autorităţii locale, având în vedere că, aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile Legii nr. 448/2006 şi O.G. nr. 137/2000 obligă autorităţile să prevină şi să combată orice formă de restrângere a drepturilor persoanelor cu handicap în accesul la spaţiile şi serviciile publice.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de handicap care are ca scop sau ca efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se consideră faptă de discriminare.

Această reglementare acoperă nu doar acţiunile discriminatorii directe, ci şi omisiunile sau inacţiunile autorităţilor, atunci când generează un efect negativ disproporţionat pentru o categorie vulnerabilă.

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că neîndeplinirea de către recurentul-pârât a obligaţiei legale de a acţiona în mod concret pentru a garanta egalitatea în accesul la infrastructură şi servicii publice pentru persoanele cu handicap locomotor constituie o formă de discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Primarul Oraşului Popeşti Leordeni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Primarul Oraşului Popeşti Leordeni împotriva sentinţei nr. 1130 din 21 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.