Education funding appeal partly succeeds; quashed damages award remanded, government ordered to adopt pupil transport implementing decision

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 07.04.2022, reclamantul Municipiul Cluj Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei şi Ministrul Educaţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României:

- obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere;

- obligarea pârâţilor Ministerul Educaţiei şi Ministrul Educaţiei la emiterea ordinului de ministru în conformitate cu art. 84 alin. (1)6 din Legea nr. 1/2011, prin care să stabilească modalitatea de decontare a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport, astfel cum s-a stabilit prin art. II din O.G. nr. 50/2021 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere;

- obligarea pârâţilor să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport, conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 09.06.2022, pârâtul Guvernul României a invocat excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a prematurităţii, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 07.11.2022, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Feleacu a depus la dosar cerere de intervenţie principală, care a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu prin încheierea de şedinţă din 10.01.2023.

Prin notele scrise formulate la data de 08.11.2022, pârâtul Ministerul Finanţelor a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, excepţia lipsei de obiect a capătului 2 de cerere, excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele:

- s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Finanţelor;

- s-a respins excepţia decăderii pârâtului Ministerul Finanţelor din dreptul de a invoca excepţiile inadmisibilităţii;

- s-au respins excepţiile prematurităţii, lipsei de obiect şi inadmisibilităţii;

- s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României;

- a fost obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011;

- s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată;

- s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3 din 14.01.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de completare dispozitiv formulată de reclamantul Municipiul Cluj - Napoca, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei, Ministrul Educaţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca şi pârâţii Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României.

Împotriva sentinţei civile nr. 3 din 14.01.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca.

3.1 Recurentul-pârât Ministerul Educaţiei, prin memoriul de recurs, a criticat hotărârea instanţei de fond, întrucât a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, a susţinut că prima instanţă a reţinut în considerente că respinge petitul nr. 2 şi 3 şi admite petitul nr. 1 în sensul obligării Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011. Cu toate acestea, admite în parte cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, fără stabili care sunt petitele care sunt admise în contradictoriu cu instituţia.

În concluzie, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, instanţa de fond a respins solicitările reclamantului în contradictoriu cu instituţia pârâtă.

A mai criticat hotărârea instanţei de fond întrucât, în opinia sa, a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32 lit. d) C. proc. civ.

Astfel, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare stabileşte la art. 1 care sunt subiectele de sesizare a instanţei, iar la art. 2 din lege se defineşte la lit. p), respectiv r), interesul legitim.

Or, în opinia sa, reclamantul nu justifică un interes în promovarea prezentei acţiuni. Nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta nu motivează şi nu dovedeşte vătămarea produsă prin emiterea actului administrativ individual nici dreptul/interesul încălcat.

Ca un prim aspect, Ministrul educaţiei are competenţa de a iniţia proiecte de acte normative doar în domeniul său de activitate, ministrul educaţiei neavând competenţa de a reglementa dispoziţii care intră în sfera de competenţă a altor autorităţii publice ale statului.

Dreptul la educaţie este asigurat prin identificarea soluţiilor legislative pentru elevii care trăiesc în medii şi condiţii deosebite şi care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu conform dispoziţiilor art. 84 alin. (13) din Legea nr. 1/2011, nu prin oferirea unor beneficii cu privire la gratuitatea transportului local (art. 84 alin. (1)-(l2).

In vederea realizări acestui drept, legea educaţiei naţionale îi creează ministrul educaţiei naţionale pârghiile necesare doar decontării transportului elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu, nu decontarea transportului local de care beneficiază elevii conform Legii nr. 92/2007.

In vederea asigurării dreptului la educaţie, potrivit competenţelor sale date Ministerului Educaţiei de acest act de nivel superior, încă de la momentul elaborării legii educaţiei naţionale, a existat distincţia privind asigurarea/decontarea cheltuielilor privind transportul elevilor, astfel: suportarea transportului local al elevilor prin asigurarea din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată (art. 105 şi art. 84 alin. (1); decontarea cheltuielilor de transport din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pentru elevilor care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciliu (art. 84 alin. (3).

A arătat că, încă de la momentul adoptării Legeii educaţiei naţionale nr. 1/2011, art. 84 din această lege a reglementat, în mod expres şi limitativ, două situaţii.

Prima situaţie vizează beneficiul oferit elevilor care sunt şcolarizaţi în aceeaşi localitate de domiciliu, incidente fiind prevederile art. 84 alin. (1) - (12), respectiv asigurarea transportului prin serviciile publice locale, gratuitatea fiind asigurată de către autorităţile publice locale prin subvenţionarea operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane nr. 92/2007, cu modificările şi completările ulterioare (lege care nu intră în sfera de reglementare a Ministerului Educaţiei).

Cea de-a doua situaţie vizează elevii care nu pot fi şcolarizaţi la o şcoală din aceeaşi localitate cu domiciliul, pentru care autoritatea competentă în domeniul educaţiei, respectiv Ministerul Educaţie a încercat să găsească soluţii, susţinând prin bugetul său cheltuielile de transport pentru aceşti elevi, inclusiv prin adoptarea metodologiei de decontare a cheltuielilor de transport.

Pe de altă parte, în aplicarea şi executarea actului normativ superior, respectiv Legea nr. 1/2011, şi, în conformitate cu funcţia sa de reglementare prin asigurarea elaborării cadrului normativ din domeniul de activitate, ministrul educaţiei a emis Ordinul nr. 4426/2021 privind metodologia de decontare a cheltuielilor de transport pentru elevii care nu pot fi şcolarizaţi în localitatea de domiciului. Acest ordin a fost emis de Ministerul Educaţiei şi în temeiul actului normativ de nivel superior, O.U.G. nr. 50/2021.

În aplicarea şi executarea legii de nivel superior antereferită (O.U.G. nr. 70/2020), Ministerul Educaţiei a elaborat Normele metodologice privind aprobarea procedurii de decontare a cheltuielilor de transport al elevilor, precum şi pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind acordarea facilităţilor de transport intern feroviar şi cu metroul pentru elevi şi studenţi, aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 435/28.05.2020.

Ulterior, la data de 30.10.2020, prin Legea nr. 226/2020 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, s-a revenit la reglementarea iniţială privind decontarea/asigurarea cheltuielilor privind transportul local al elevilor, decontarea acestora realizându-se de la bugetul de stat, prin transfer, către unităţile administrativ teritoriale, Gratuitatea este asigurată de către autorităţile administraţiei publice locale, prin subvenţionarea operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007.

A precizat recurentul că această lege, prin modul de inserare a sintagmei "prin bugetul de stat", nu a creat Ministerului Educaţiei bază legală pentru emiterea vreunui act normativ de nivel inferior.

Cu atât mai mult, este de notorietate faptul că, "bugetul de stat" este apanajul Ministerului Finanţelor Publice, în conformitate cu H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea acestuia. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 19-47 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite al acestui buget precum şi a proiectelor bugetelor locale.

În acelaşi sens conduc şi reglementările din domeniul finanţelor publice locale, respectiv art. 52 alin. (1) din Legea 273/2006.

Prin urmare, din coroborarea temeiurile legale din domeniul bugetar cu dispoziţiile legale din domeniul educaţiei naţionale (art. 84 alin. (1)1 şi 12 din Legea nr. 1/2011) rezultă, fără tăgadă că Ministerul Educaţiei nu are atribuţii în ceea ce priveşte servicii publice de transport local şi judeţean, rutier, naval, cu metroul, precum şi feroviar la toate categoriile de trenuri, clasa a II-a.

În condiţiile în care, cu excepţia perioadei mai 2020- noiembrie 2020, perioadă în care, aceste sume se suportau în solidar atât de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Educaţiei şi Cercetării (în temeiul art. 69 pct. 4 din O.U.G. nr. 70/2020), cât şi din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale, aceste cheltuieli s-au acordat exclusiv din bugetele locale.

Mai mult decât atât, prin hotărâre s-a dispus emiterea unei hotărâri de Guvern în baza unor legi abrogate.

3.2 Recurentul-pârât Guvernul României, prin cererea de recurs, a arătat că un prim motiv de recurs pe care a înţeles să îl invoce este prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., soluţia instanţei de fond fiind dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Astfel, raportat la dispoziţiile legale menţionate de către intimatul-reclamant ca temei al acţiunii, cererea de obligare a executivului la emiterea hotărârii de Guvern prin care să se pună în aplicare dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de tranport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, excedează competenţei instanţei judecătoreşti care nu se poate substitui puterii executive în exercitarea atribuţiilor sale legale, atribuţii care au fost stabilite prin lege organică, drept pentru care soluţia în acest sens a instanţei de fond încalcă principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat.

Instanţa de fond a eludat faptul că, în prealabil, este necesar să fie elaborat instrumentul de prezentare şi motivare (în cazul hotărârilor Guvernului - Nota de fundamentare, studiu de impact etc, care să cuprindă impactul socio-economic. financiar, precum şi, după caz, alte aspecte, în funcţie de conţinutul reglementării), (art. 31 din Legea nr. 24/2000, republicată).

Aşa cum este imaginat contenciosul administrativ, obiectul acţiunii judiciare nu include şi această posibilitate şi nici soluţia ce se poate da conflictului nu are în vedere o atare ipoteză, relevante în acest caz fiind dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond, implicându-se în rezolvarea unui astfel de raport de conflict, putea cel mult să constate refuzul nejustificat de îndeplinire a operaţiunii administrative ori de răspuns la cerere, iar nu de a rezolva conflictul de o manieră care ar presupune substituirea autorităţilor publice aceasta din urmă nefiind o soluţie legală.

Cu toate acestea, instanţa nu constată doar un refuz nejustificat, ci dispune direct obligarea Guvernului la emiterea hotărârii solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Or, aşa cum s-a arătat constant în doctrină şi jurisprudenţă, procedura de înfăptuire a justiţiei nu înseamnă imixtiunea instanţelor judecătoreşti în activitatea altor puteri statale, ci sancţionarea actelor şi conduitelor ilicite şi corectarea acestora în spiritul şi litera legii.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că implementarea politicilor bugetare şi sociale reprezintă prerogativa Guvernului şi a Parlamentului şi nu a instanţei de judecată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei de interes, a excepţiei prematurităţii cererii, dar şi asupra fondului cauzei, este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale indicate în motivarea acţiunii de către intimatul-reclamant.

În esenţă a susţinut, că raportat la art. 56 din Legea nr. 317/2021, în interpretarea şi aplicarea legislaţiei în vigoare, Guvernul României nu poate adopta actul normativ solicitat în lipsa parcurgerii procedurii prealabile, anterior aprobării efective, respectiv etapa care presupune iniţierea proiectuluide hotărâre de guvern.

Chiar din modul în care sunt formulate normele ce reglementează procedura elaborării, avizării şi prezentării proiectelor de acte normative se distinge aspectul expus, şi anume că actele se iniţiază de către autorităţile de specialitate, potrivit domeniului de activitate, în vederea adoptării/aprobării de către Guvern.

Aşadar, Guvernul nu are atribuţii în ceea ce priveşte iniţierea proiectelor de acte normative, atribuţiile în acest sens aparţinând autorităţiilor/instituţiilor publice prevăzute de art. 1 din Regulament.

Astfel, sentinţa civilă prin care s-a dispus obligarea Guvernului la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011 reprezintă o imixtiune a puterii judecătoreşti asupra puterii executive exercitate de Guvern.

Aşadar, pentru soluţionarea judicioasă a cererii reclamantului, în opinia sa, se impunea ca instanţa de fond să constate că în cazul unui act administrativ, în general, şi în cazul unei hotărâri a Guvernului, în special, nu se poate vorbi despre existenţa unui refuz de adoptare, activitatea de elaborare şi adoptare a actelor normative fiind exercitată de către autoritatea competentă, în condiţiile în care, din însăşi procedura de adoptare, rezultă că dreptul de apreciere a fost conferit de legiuitor într-o marjă cu limite foarte largi.

Enunţând art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, recurentul a susţinut că, din interpretarea prevederilor legale, rezultă că atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanţa de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorităţii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare raţională a acesteia, pentru că principiul proporţionalităţii măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporţionate în raport cu scopurile vizate (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96).

3.3 Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor, prin cererea de recurs, a susţinut că, dată fiind strânsa legătură dintre aceste motive, în cauză, respectiv incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., vor fi tratate împreună.

Enunţând art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în opinia sa, instanţa de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor, lipsind astfel hotărârea de indicarea elementelor care atrag criticile şi în raport de care trebuie să fie formulat recursul.

În legătură cu soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, a arătat că instanţa de fond a motivat soluţia de respingere a acestei excepţii, la pagina 8 din hotărârea judecătorească, redând motivarea respectivă.

Or, din lecturarea textului din considerentele hotărârii judecătoreşti, rezultă că instanţa de fond nu a analizat acestă excepţie, câtă vreme în cuprinsul argumentaţiei soluţiei de respingere nu se regăsesc motivele pentru care au fost respinse considerentele invocate de pârât în susţinerea excepţiei.

Prin urmare, se impune rejudecarea aceastei excepţii în raport cu motivarea acesteia, să se dispună admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi să fie respinsă acţiunea formulată de reclamant împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

În legătură cu soluţia pronunţată cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului 1 de cerere, redând motivarea instanţei de fond a arătat că în acestă motivare instanţa de fond a redat de două ori textul art. 56 din Legea nr. 317/2021, astfel cum a fost modificat prin art. 39 pct. 10 din O.G. nr. 19/2022, după care a făcut menţiunile redate.

Referitor la soluţia pronunţată cu privire la excepţia inadmisibitităţii capătului 3 din cererea de chemare în judecată, sub aspectul că, prin aceasta se tinde la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, de asemenea, redând motivarea primei instanţe de la pagina 9 din hotărârea judecătorească, a arătat că niciun moment Ministerul Finanţelor nu este deţinătorul unei obligaţii de rezultat, constând în "alocarea efectivă" a unor sume către solicitant, astfel că o hotărâre judecătorească prin care acesta ar fi obligat la acest lucru, reprezintă în opinia sa o modificare sau completare a legii, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, principiu reglementat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

Atâta timp cât un act normativ de drept public, imperativ, reglementează o procedură administrativă de "deschidere a creditelor bugetare", precum şi instituţiile/persoanele care au calitate activă, respectiv pasivă în această procedură de soluţionare, a considerat că o acţiune judecătorească prin care se urmăreşte nu numai evitarea acestei proceduri, ci chiar soluţionarea favorabilă a cererii, are caracter inadmisibil, iar o hotărâre pronunţată într-o astfel de cauză, prin care s-ar admite acţiunea, ar fi dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, şi cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului şi ale puterii executive.

Prin urmare, în opinia sa, nici puterea executivă şi nici puterea legislativă nu pot fi obligate prin hotărâre judecătorească să iniţieze sau să adopte un act normativ cu conţinutul dorit de reclamantă ("să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011"), fără a exista o imixtiune a puterii judecătoreşti în activitatea şi atribuţiile acestora.

În cadrul acţiunii formulate de recurentul - reclamant, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat să promoveze proiectul acestui act normativ, în primul rând pentru că nu acesta este obiectul cererii de chemare în judecată şi în al doilea rând pentru că, aşa cum motivează şi instanţa de fond, judecătorul nu se poate substitui legislativului fără a-şi depăşi atribuţiile judecătoreşti.

Pe de altă parte, trebuie observat faptul că al treilea capăt de cerere nu este un capăt de cerere accesoriu, ci oricând ar fi putut face obiectul unei acţiuni separate, fiind independent de capetele 1 şi 2 din cererea de chemare în judecată.

În egală măsură, trebuie reţinut că instanţa de fond nu a justificat cum a dedus că acest capăt de cerere ar reprezenta "o modalitate de reparare a prejudiciului pretins săvârşit prin inacţiunea pârâţilor."

De altfel, din motivarea cererii de chemare în judecată nu rezultă niciun moment că reclamantul ar fi formulat capătul trei de cerere în sensul indicat de instanţa de fond. În această situaţie, este evident că instanţa de fond, în lipsa depunerii unei cereri modificatoare de către reclamant, ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor această chestiune, respectiv dacă acest capăt de cerere ar reprezenta "o modalitate de reparare a prejudiciului pretins săvârşit prin inacţiunea pârâţilor", căruia i-ar fi aplicabile dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Or, este evident că instanţa de fond s-a aflat în confuzie ca urmare a faptului că, în partea finală a acestui capăt de cerere, reclamantul a arătat că solicită ca pârâţii să fie obligaţi să asigure sursa de finanţare şi să achite reclamantului suma de bani, "în termen de cel mult 30 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere."

Din interpretarea coroborată a textelor de lege redate anterior rezultă faptul că sub nicio formă acestea nu reglementează cu privire la despăgubirile (materiale sau morale) care pot face obiectul unui capăt accesoriu, ci acestea privesc exclusiv punerea în executare a hotărârii judecătoreşti.

Pe fond, redând motivarea primei instanţe pentru admiterea capătului 1 din cererea de chemare în judecată, a arătat că reclamantul a solicitat la capătul 1 de cerere obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011.

Într-adevăr, art. 56 din Legea nr. 317/2021 prevedea, la data sesizării instanţei de către reclamant, după cum urmează: "Cheltuielile aferente gratuităţii acordate elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier şi naval finanţate din bugetele locale, conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fi scai-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, se restituie de la bugetul de stat pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului prin care se vor stabili criteriile şi modalitatea de restituire de la bugetul de stat a acestor cheltuieli."

Însă, trebuie avut în vedere că art. 39 pct. 10 din O.G. nr. 19/18.08.2022 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2022, prevede după cum urmează: «Legea bugetului de stat pe anul 2022 nr. 317/2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1238 şi 1238 bis din 28 decembrie 2021, se modifică şi se completează după cum urmează:

Articolul 56 se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 56 Pentru unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale care finanţează din bugetele locale în anul 2022 cheltuielile aferente gratuităţii acordate elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier şi naval, conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, se alocă de la bugetul de stat sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale, prin derogare de la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare."

Aşadar, începând cu data de 21.08.2022, nu mai este în vigoare textul de lege în raport de care reclamantul a solicitat instanţei obligarea Guvernului României la emiterea unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului prin care se vor stabili criteriile şi modalitatea de restituire de la bugetul de stat a cheltuielilor aferente gratuităţii acordate elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier şi naval finanţate din bugetele locale.

Or, instanţa de fond a apreciat în mod greşit, că la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, pe de o parte, ar mai putea fi avută în vedere o dispoziţie legală abrogată, iar, pe de altă parte, că printr-o hotărâre de guvern emisă în anul 2023 sau ulterior ar putea să se stabilească o metodologie care să prevadă efectuarea unor plăţi aferente anilor 2020 şi 2021, din bugetul de stat stabilit pentru anul 2023 sau pentru anii următori.

Prin urmare, soluţia pronunţată de instanţa de fond în cauza de faţă este, în parte, nelegală.

3.4 Recurentul-reclamant Municipiul Cluj-Napoca, prin memoriul de recurs formulat împotriva sentinţei pronunţate pe fondul cauzei, a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, în principal, trimiterea spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar, rejudecarea pe fond a cauzei prin admiterea acţiunii introductive astfel cum a fost formulată.

A invocat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi anume încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea instanţei nefiind motivată corespunzător, contrar prevederilor art. 22 din C. proc. civ.

O hotărâre nu poate fi temeinică şi legală în situaţia în care în soluţionarea pctitului 3 instanţa de fond s-a rezumat la a afirma că "(...) totodată, va fi respins şi cel de-al treilea capăt de cerere privind metodologia ce se va emite ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, în cadrul căreia se vor lămuri atât aspectele referitoare la sursa de finanţare, cât şi modul de realizare efectivă a acestei decontări". Astfel, în opinia sa, reţinerile instanţei de fond nu pot fi considerate suficiente şi lămuritoare în privinţa soluţiei pronunţate fapt pentru care a invocat, pe această cale, nemotivarea hotărârii.

Întrucât sentinţa civilă atacată nu este motivată în mod corespunzător, nefiind respectate prevederile art. 477 din C. civ., a apreciat că sunt încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

In ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea instanţei a fost dată cu încălcarea normelor de drept material înscrise în prevederilor art. 84 din Legea nr. 1/2011, art. 6 din Legea nr. 273/2006, art. 6, art. 16, art. 20, art. 21, art. 28 din Legea nr. 500/2002, art. 18, art. 19 din Legea nr. 273/2006, H.G. nr. 34/2009.

Din ansamblul acestor dispoziţii rezultă în mod neechivoc că elevii din învăţământul preuniversitar acreditat sau autorizat beneficiază de gratuitate la serviciile de transport local rutier pe tot parcursul anului, modalitatea concretă de asigurare a gratuităţii fiind stabilită prin instituirea mecanismului de subvenţionare a operatorului de transport de către autorităţile administraţiei publice locale, urmând ca decontarea acestor cheltuieli să se facă de la bugetul de stat, prin transfer, către unităţile administrativ-teritoriale.

In contextul prevederilor legale redate în precedent, intimaţilor le revenea obligaţia decontării acestor cheltuieli de la bugetul de stat, fiind lipsit de relevanţă faptul că în bugetul de stat nu au fost alocate sumele necesare în acest sens sau că nu au fost elaborate norme metodologice. Întrucât pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale privind adoptarea normelor în temenul legal prevăzut, iar instituţia a notificat pârâţii în această privinţă, aspecte care au fost reţinute şi de instanţa de fond, în cauză este vorba despre un refuz nejustificat din partea enţităţilor pârâte.

A solicitat a se avea în vedere şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 7/2021 - recurs în interesul legii, decizie care, chiar dacă vizează o altă problemă de drept, tratează şi o chestiune similară speţei pendinte, respectiv situaţia nerespectării obligaţiei unei autorităţi de a elabora, într-un termen stabilit, norme, regulamente, instrucţiuni.

Totodată, acest lucru se impune şi din perspectiva faptului că prin Decizia nr. 23/2021 a Camerei de Conturi Cluj la punctul 3 s-a impus în sarcina autorităţii publice recuperarea acestor sume care deşi au fost plătite operatorului de transport nu au fost transferate conform prevederilor legale de către entităţile pârâte, ori recurentul este în situaţia în care nu poate recupera prejudiciul având în vedere că nici în prezent intimaţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile legale.

In mod cert, intimaţii au la îndemână toate mijloacele legale pentru a asigura sursa de finanţare pentru transportul elevilor pentru punerea în aplicare a Legii nr. 1/2011 şi de a achita efectiv Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021.

Pornind de la prevederile legale antereferite, a solicitat să se dispună obligarea pârâţilor la asigurarea sursei de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite/transfere Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON achitată de către Municipiul Cluj-Napoca Companiei de Transport Public Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021, în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, conform dovezilor anexate cererii de chemare în judecată, în termen de cel mult 30 zile de la data de rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere.

3.5 Prin cererea de recurs formulată de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei de completare dispozitiv, acesta a susţinut că, prin sentinţa civilă nr. 3 din 14 ianuarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Astfel, a înţeles să critice hotărârea instanţei de fond sub aspectul legalităţii, prin raportare la motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

A arătat că, prin cererea de completare a arătat faptul că prin acţiunea dedusă judecăţii a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 zile de la data de rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea soluţiei privind respingerea cererii de completare, instanţa de fond reţine netemeinicia cererii de completare având în vedere faptul că acţiunea a fost admisă în parte, menţionându-se expres care este obligaţia pusă în sarcina pârâtului Guvernul României, aceea de a adopta o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011.

Mai departe, instanţa de fond a argumentat faptul că "solicitarea de precizare a termenului în care să se îndeplinească obligaţia, de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere, a fost respinsă, astfelcum rezultă din dispozitivul sentinţei, în care se arată că cererea a fost respinsă în rest, nefiind necesară menţionarea termenului de 30 de zile întrucât este acelaşi cu cel prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 incident în cazul în care nu se menţionează niciun termen de executare în cuprinsul hotărârii. Totodată, aspectul stabilirii obligaţiei sub sancţiunea aplicării de penalităţi pe zi de întârziere intră sub incidenţa sintagmei "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată", instanţa apreciind că nu este necesară stabilirea acestei sancţiuni."

Raportat la soluţia instanţei de fond şi a considerentelor care au stat la baza respingerii cererii de completare, a considerat că hotărârea pronunţată este nelegală şi a invocat într-o primă măsură motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., respectiv încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nemotivarea hotărârii/insuficienta motivare a hotărârii şi anume apreciind că au fost încălcate prevederile art. 444-445 şi art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., ale art. 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004, hotărârea instanţei fiind atât nemotivată corespunzător cât şi cuprinde motive străine de natura cauzei, contrar prevederilor art. 22 din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 444 din C. proc. civ., cererea de completare a hotărârii a fost formulată având în vedere soluţia instanţei din sentinţa civilă nr. 1099/2023, din care a rezultat că petitul 1 al acţiunii introductive a fost admis de către instanţa de fond. Acest aspect rezultă în mod special din considerentele hotărârii de la (pagina 11 din hotărâre unde se precizează argumentele care stau la baza admiterii primului capăt de cerere:

"Curtea constată că dreptul de decontare de la bugetul de stat a cheltuielilor aferente gratuităţii acordate elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local finanţat de Ia bugetele locale a fost recunoscut constant, atât prin art. 84 alin. (1)1 din Legea 1/2011, cât şi prin art. 56 din Legea nr. 317/2021, astfel încât solicitarea reclamantului formulată prin primul capăt de cerere este întemeiat, motiv pentru care Curtea va obliga Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011.

Având în vedere considerentele sentinţei civile nr. 1099/2023 în care se precizează în mod clar că solicitarea reclamantului formulată prin primul capăt de cerere este întemeiat, coroborat cu faptul că nicăieri în cuprinsul hotărârii nu s-a făcut vreo menţiune cu privire la respingerea solicitării de precizare a termenului de executare sub sancţiunea penalităţilor de întârziere în raport de prevederile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, recurentul a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 444 din C. proc. civ., iar hotărârea se impunea a fi completată în privinţa petitului 1 al acţiunii introductive, acesta fiind remediul procesual aplicabil hotărârii pronunţate.

Contrar opiniei instanţei de fond, din motivarea hotărârii nu rezultă că solicitările care au fost formulate prin intermediul cererii de completare intră sub sintagma care se regăseşte de altfel doar în dispozitiv "respinge în rest cererea".

În acest context, având în vedere că în mod evident raportat la considerentele sentinţei civile nr. 1099/2023, instanţa de fond a omis a se pronunţa cu privire la solicitarea de precizare a termenului de executare sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cererea de completare era admisibilă, şi chiar întemeiată, instanţa de fond având obligaţia de a se pronunţa asupra acesteia şi să dispună completarea hotărârii, fapt pentru care hotărârea recurată nu îndeplineşte condiţiile de legalitate prevăzute de C. proc. civ.

De asemenea, a apreciat că hotărârea recurată conţine motive străine de natura cauzei, întrucât completarea hotărârii a solicitat-o în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu în raport de prevederile art. 24 din aceaşi lege, iar trimiterile pe care instanţa le face la incidenţa procedurii prevăzute de art. 24 din Legea contenciosului administrative nu fac obiectul acţiunii deduse judecăţii. Instanţa de fond era obligată să completeze hotărârea cu motivele pentru care se impune sau nu acordarea penalităţilor de întârziere în termenul solicitat de reclamanţi, în raport de art. 18 din Lege nr. 554/2004, fapt pentru care condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 444 şi 445 din C. proc. civ. erau îndeplinite.

Enunţând art. 22 alin. (2), teza 1 din C. proc. civ., a susţinut că o hotărâre nu poate fi temeinică şi legală în situaţia în care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de completare, având în vedere că în mod evident că nu s-a pronunţat asupra aspectelor sesizate prin cerere. Astfel, a apreciat că reţinerile instanţei nu pot fi considerate suficiente şi lămuritoare în privinţa soluţiei pronunţate fapt pentru care invocăm pe această cale, nemotivarea hotărârii.

Nu se poate considera că menţionarea în cuprinsul hotărârii a sintagmei "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată" reprezintă o motivare corespunzătoare şi în acord cu regulile de procedură, fiind imposibilă de altfel exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar a hotărârii, întrucât această formulare este mult prea generală pentru a fi cenzurată.

În acest context, nu sunt respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..civ.

În concluzie, nemotivarea hotărârii este susceptibilă de a atrage anularea acesteia şi obligaţia instanţei de fond de a relua cercetarea procesului, la dispoziţia instanţei de recurs, astfel încât hotărârea ulterioară să fie una legală şi să cuprindă toate aspectele prevăzute de C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte completarea hotărârii a fost dată cu interpetarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material inscrise în prevederilor art. 18 şi ale art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Enunţând prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, a arătat că motivarea hotărârii recurate este greşită, întrucât cererea de completare a fost solicitată în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că instanţa de fond a fost însărcinată cu o cerere formulată în raport de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar, în acest context, solicitarea de completare a hotărârii trebuia să fie analizată din perspectiva prevederilor art. 18 şi nu ale art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Raţiunea este aceea că solicitarea formulată se dorea a fi un mijloc de constrângere a autorităţilor pârâte de a îndeplini obligaţia de la petitul 1 într-un termen de 30 de zile de la pronunţare, sub sancţiunea penalităţilor de întârziere prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, având în vedere că din conduita autorităţilor pârâte nu rezultă vreo intenţie de a executa obligaţia legală care cade în sarcina acestora de a asigura sursa de finanţare şi de a deconta sumele care au fost deja suportate de Municipiul Cluj-Napoca şi care au provocat deja o pagubă la bugetul local, sumele solicitate fiind din perioada 30.11.2020-31.12.2021.

De altfel, procedura la care se referă instanţa de fond prevăzută la art. 24 din Legea nr. 554/2004 nu este incompatibilă cu procedura prevăzută la art. 18 din lege, în acest sens fiind si concluziile Deciziei nr. 2/2023 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că prevederile art. 24 alin. (4) trebuie interpretate în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalităţi se aplică inclusiv în situaţia în care, prin titlul executoriu, instanţa de judecată a stabilit penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Din analiza art. 18 şi 24 din Legea nr. 554/2004 rezultă că acestea au, în principiu, acelaşi scop şi aceeaşi natură juridică. În ambele ipoteze, reclamantul poate solicita instanţei de contencios administrativ, fie în etapa judecăţii, fie în aceea a executării silite, aplicarea unor penalităţi de întârziere, singura diferenţă între cele două situaţii constând în cadrul procesual în care este pronunţată.

Aşa cum a arătat recurentul, se dorea urgentarea punerii în executare a hotărârii, fapt pentru care s-a solicitat ca sancţiunea penalităţilor să fie aplicată conform art. 18 din Legea contenciosului administrativ direct de către instanţa care judecă litigiul în fond, fără a mai fi nevoie să se adreseze Municipiul Cluj-Napoca, creditorul obligaţiei de această dată, instanţei de judecată pentru a obţine această hotărâre de penalităţi în temeiul art. 24 din lege, cererea de completare fiind astfel în mod nelegal respinsă.

Pentru toate motivele exprimate anterior, a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, în principal, trimiterea spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar rejudecarea pe fond a cauzei prin admiterea cererii de completare astfel cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în recurs

Recurentul-reclamant Municipiul Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de autorităţile pârâte ca nefondate, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală sub aspectele criticate de acestea, sentinţa fiind motivate, dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, în limitele exercitării atribuţiilor puterii judecătoreşti.

5 . Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea dosarului de recurs la data de 27 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Municipiul Cluj Napoca a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei şi Ministrul Educaţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României: obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâţilor Ministerul Educaţiei şi Ministrul Educaţiei la emiterea ordinului de ministru, în conformitate cu art. 84 alin. (1)6 din Legea nr. 1/2011, prin care să stabilească modalitatea de decontare a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport, astfel cum s-a stabilit prin art. II din O.G. nr. 50/2021 pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere; obligarea pârâţilor să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-au hotărât următoarele: s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României şi Ministerul Finanţelor; s-a respins excepţia decăderii pârâtului Ministerul Finanţelor din dreptul de a invoca excepţiile inadmisibilităţii; s-au respins excepţiile prematurităţii, lipsei de obiect şi inadmisibilităţii; s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul Municipiul Cluj-Napoca, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României; a fost obligat Guvernul României să adopte o hotărâre de Guvern prin care să pună în aplicare art. 56 din Legea nr. 317/2021 prin care să stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1) indice 2 din Legea nr. 1/2011; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 3 din 14.01.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de completare dispozitiv formulată de reclamantul Municicpiul Cluj-Napoca.

Împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca şi pârâţii Ministerul Educaţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României.

Împotriva sentinţei civile nr. 3 din 14.01.2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Municipiul Cluj-Napoca.

2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Educaţiei împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023

Examinând cu prioritate, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în formularea recursului invocată din oficiu, Înalta Curte constată caracterul întemeiat al acesteia, pentru următoarele motive:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din C. proc. civ., "Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces."

Având ca reper dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., conform cărora "orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia justifică un interes", doctrina a definit interesul de a promova o acţiune ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia, iar acesta trebuie să fie "determinat, legitim, personal, născut şi actual", conform dispoziţiilor art. 33 din acelaşi cod.

Acţiunea în contencios administrativ nu derogă de la aceste cerinţe, în raport cu prevederile art. 28 din Legea nr. 554/2004.

Interesul constituie una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii în justiţie, necesară nu numai în momentul declanşării procedurii judiciare, ci pe tot parcursul derulării cauzei, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

Folosul practic urmărit de recurent trebuie analizat în raport de obiectul concret al cauzei, respectiv de soluţia atacată de acesta cu recurs.

În aceste condiţii, se constată că prin sentinţa recurată instanţa nu a dispus nicio obligaţie în sarcina pârâtului Ministerul Educaţiei, astfel că acesta nu are vreun interes procesual în formularea căii de atac a recursului.

Cum interesul de a acţiona al recursului nu există, astfel cum impun dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod pentru susţinerea căii de atac.

În concluzie, sancţiunea lipsei interesului este în cauza de faţă aceea a respingerii cererii de recurs, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii astfel cum s-a reţinut anterior.

3. Recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., în sensul invocat de recurentul-pârât.

Instanţa de control judiciar are în vedere că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească efectuând acte care intră în atribuţiile altor organe.

În cauză, nu se poate reţine că instanţa de contencios administrativ care a soluţionat fondul cauzei a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât aceasta a soluţionat acţiunea îndreptată de reclamant, astfel cum a fost formulată, împotriva refuzului autorităţii publice competente de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege în discuţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentul-pârât.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi susţinerile recurentului-pârât circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei de interes, a excepţiei prematurităţii şi asupra fondului cauzei este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale indicate în motivarea acţiunii de către reclamant.

Sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât cu privire la soluţionarea greşită a excepţiei prematurităţii, în sensul că Guvernul României nu ar putea emite actul de aprobare prevăzut de lege în sarcina sa în absenţa unei iniţieri a proiectului de act normativ de către unul din organele de specialitate ale autorităţii publice centrale.

Cu privire la acest aspect, se constată că în mod corect a observat judecătorul fondului că, atât timp cât Legea nr. 317/2021 stabileşte în sarcina Guvernului obligaţia de aprobare prin hotărâre de Guvern a unei metodologii prin care să se stabilească criteriile şi modalitatea de restituire de la bugetul de stat a cheltuielilor pretinse, şi anume, potrivit art. 56 din Legea 317/2021, "Cheltuielile aferente gratuităţii acordate elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier şi naval finanţate din bugetele locale, conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, se restituie de la bugetul de stat pe baza unei metodologii aprobate prin hotărâre a Guvernului prin care se vor stabili criteriile şi modalitatea de restituire de la bugetul de stat a acestor cheltuieli", inacţiunea Guvernului nu poate fi justificată de inacţiunea unuia din organele sale de specialitate.

Potrivit art. 51 alin. (1) din Codul administrativ, administraţia publică centrală de specialitate este formată din ministere, alte structuri aflate în subordonarea sau în coordonarea Guvernului sau a ministerelor şi autorităţi administrative autonome. Art. 52 din Codul Administrativ prevede că ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de interes stabilite de Guvern, iar conform art. 18 din Codul Administrativ, Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri.

În aceste condiţii, se reţine că Guvernul nu se poate prevala de lipsa de iniţiativă a unui din ministerele sale, pentru a justifica neîndeplinirea uneia din atribuţiile stabilite de lege în sarcina sa, astfel cum în mod corect a concluzionat prima instanţă.

Referitor la soluţionarea greşită a excepţiei lipsei de interes, s-a susţinut, în esenţă, că Guvernul nu are atribuţii în ceea ce priveşte iniţierea proiectelor de acte normative, atribuţiile în acest sens aparţinând autorităţiilor/instituţiilor publice prevăzute de art. 1 din Regulament, argumente care, în realitate, privesc soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate, de asemenea, de pârât în faţa primei instanţe şi respinsă de către aceasta, astfel că vor fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României pe capetele de cerere prin care se solicită obligarea pârâţilor la asigurarea sursei de finanţare pentru transportul elevilor şi plata sumei de 15.406.738 RON plătită de reclamant pentru perioada 30.11.2020 - 31.12.2021, Înalta Curte constată că în mod corect această excepţie a fost respinsă, întrucât sumele pretinse de reclamant au ca sursă de provenienţă bugetul de stat, în baza unei metodologii cu privire la care art. 56 din Legea 317/2021 prevede că urmează a fi aprobată prin hotărâre de Guvern.

Potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 500/2002: "Guvernul asigură: (...) b) elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale şi transmiterea acestora spre adoptare Parlamentului, în cadrul termenului limită prevăzut de prezenta lege; c) exercitarea conducerii generale a activităţii executive în domeniul finanţelor publice, scop în care examinează periodic execuţia bugetară şi stabileşte măsuri pentru menţinerea sau îmbunătăţirea echilibrului bugetar, după caz; (…)"

Chiar dacă, potrivit art. 19 lit. a) din Legea nr. 500/2002, în domeniul finanţelor publice Ministerul Finanţelor Publice coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, acest fapt nu echivalează cu pierderea calităţii în raporturile de drept unde se pune problema stabilirii şi repartizării bugetului de stat, Guvernul fiind cel care exercită conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor publice.

În ceea ce priveşte restul susţinerilor recurentului circumscrise de acesta motivului de casare privind greşita interpretare şi aplicare a legii, sunt centrate tot pe ideea că sentinţa prin care a fost obligat Guvernul la adoptarea hotărârii în discuţie a fost dată cu depăşirea puterilor judecătoreşti, aspecte care au fost analizate anterior.

4. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor a susţinut că, dată fiind strânsa legătură dintre aceste motive, în cauză, respectiv incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., înţelege să le trateze împreună.

Astfel, enunţând art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în opinia sa, instanţa de fond a nesocotit apărările formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor şi, totodată, a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile legale în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, excepţiei inadmisibilităţii capătului 1 de cerere, excepţiei inadmisibilităţii capătului 3 din cererea de chemare în judecată, cu privire la acesta din urmă invocând faptul că, în opinia sa, se tinde la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Sunt nefondate criticile formulate de recurentul-pârât cu privire la neanalizarea apărărilor sale şi a excepţiilor invocate, care se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi cele privind incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. privind greşita interpretare şi aplicare a legii.

Astfel, se reţine că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care implică, în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiilor invocate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prima instanţă a respins motivat, în mod corect, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, a interpretat şi a aplicat corect dispoziţiile legale aplicabile. Legea 500/2002 privind finanţele publice, care stabileşte principiile, cadrul general şi procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar, reglementează la art. 19 atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice în domeniul finanţelor publice, printre acestea fiind coordonarea acţiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, şi anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum şi ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuţie, emiterea de norme metodologice privind elaborarea bugetelor şi forma de prezentare a acestora emiterea de norme metodologice, precizări şi instrucţiuni prin care se stabilesc practicile şi procedurile pentru încasarea veniturilor, angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor.

De asemenea, a respins corect excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere, motivată din perspectiva apariţiei art. 39 pct. 10 din O.G. nr. 19/18.08.2022 care modifică art. 56 din Legea nr. 317/2021.

Prevederea legală invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor vizează anul 2022, întrucât stabileşte că:

"Pentru unităţile/subdiviziunile administrativ-teritoriale care finanţează din bugetele locale în anul 2022 cheltuielile aferente gratuităţii acordate elevilor din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat pentru transportul local rutier şi naval, conform prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările ulterioare, se alocă de la bugetul de stat sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale, prin derogare de la prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările."

Prin raportare la aceste dispoziţii legale, în mod corect judecătorul fondului a observat că cererea reclamantului vizează perioada 30.11.2020-31.12.2021, pentru care a şi solicitat plata sumelor de bani pentru transportul local al elevilor, perioadă în care nu au fost aplicabile dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 317/2021, astfel cum a fost modificat prin art. 39 pct. 10 din O.G. nr. 19/18.08.2022, astfel că au fost aplicate în mod corect prevederile legale incidente cirscumstanţelor factuale din speţă.

Este corectă şi soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii capătului 3 de cerere, invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor din perspectiva depăşirii de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât, astfel cum s-a reţinut de prima instanţă, capătul accesoriu privind obligarea pârâţilor la găsirea sursei de finanţare şi la achitarea sumei solicitate reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului pretins săvârşit prin inacţiunea pârâţilor, nefiind o măsură prin care instanţa să depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti.

5. Recursul formulat de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023 întemeiat pe dispoziţiile art. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată să sunt fondate susţinerile recurentului-pârât privind nemotivarea sentinţei recurate, în ceea ce priveşte soluţia data capătului 3 de cerere.

Reclamantul a solicitat, prin capătul 3 de cerere, obligarea pârâţilor să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON plătită de către Municipiul Cluj-Napoca pentru perioada 30.11.2020-31.12.2021 operatorului de transport conform Legii serviciilor publice de transport persoane în unităţile administrativ-teritoriale nr. 92/2007, în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Din examinarea sentinţei recurate, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, instanţa de fond s-a rezumat la a afirma că "(...) totodată, va fi respins şi cel de-al treilea capăt de cerere privind metodologia ce se va emite ca urmare a admiterii primului capăt de cerere, în cadrul căreia se vor lămuri atât aspectele referitoare la sursa de finanţare, cât şi modul de realizare efectivă a acestei decontări".

În lumina considerentelor anterior reţinute cu privire la motivarea hotărârii judecătoreşti, din perspectiva prevderilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că argumentele instanţei de fond cu privire la soluţionarea capătului 3 de cerere nu pot fi considerate suficiente şi lămuritoare în privinţa soluţiei pronunţate, nefiind expus raţionamentul logico-juridic care a stat la baza acestei soluţii, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, astfel că acesta nu reliefează un examen efectiv al argumentelor invocate de părţi şi al elementelor probatorii.

În acelaşi timp, este de subliniat că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenţia concretă a părţii, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanţe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, aşa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rezultă că instanţa supremă se pronunţă exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situaţii de fapt pe deplin stabilită.

Faţă de aceste motive, având în vedere soluţia pronunţată cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, în raport cu obiectul acestuia şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, ţinând cont de specificul contenciosului administrativ în limitele căruia se desfăşoară raporturile litigioase de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, astfel cum s-a reţinut în considerentele expuse, motiv pentru care, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea în parte a sentinţei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea cererii având ca obiect obligarea pârâţilor să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON, urmând să fie menţinută în rest sentinţa recurată.

Având în vedere soluţia pronunţată cu privire la capătul 3 de cerere, nu se mai impune analizarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la acest capăt de cerere, invocat de recurent în ceea ce priveşte încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 84 din Legea nr. 1/2011, art. 6 din Legea nr. 273/2006, art. 6, art. 16, art. 20, art. 21, art. 28 din Legea nr. 500/2002, art. 18, art. 19 din Legea nr. 273/2006, H.G. nr. 34/2009.

6. Recursul formulat de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 3 din 14 ianuarie 2025 privind completarea dispozitivului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind susţinerea că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cele prevăzute de art. 444 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este incident în cauză.

Nulitatea actelor de procedură este definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă", iar art. 175 din C. proc. civ. fixează regulile şi condiţiile pe care trebuie să le respecte părţile sau instanţa pentru a invoca nulitatea unui act de procedură.

În raport de aceste dispoziţii legale, susţinerile recurentului nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., referindu-se la nemotivarea sentinţei şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, urmând a fi analizate prin prisma celorlalte două motive de casare.

Este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, astfel cum s-a reţinut la analiza celorlalte recursuri, dispoziţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa de fond, reţinând dispoziţiile art. 444 din C. proc. civ., a soluţionat cererea de completare a dispozitivului, în sensul respingerii acesteia, expunând motivele pentru care a adoptat această soluţie. Hotărârea recurată cuprinde argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a cererii de completare dispozitiv. În concret, s-a reţinut că cererea de completare a hotărârii este neîntemeiată, atâta timp cât acţiunea a fost admisă în parte, menţionându-se expres care este obligaţia pusă în sarcina pârâtului Guvernul României, solicitarea de precizare a termenului în care să se îndeplinească obligaţia, de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere, a fost respinsă, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei, în care se arată că cererea a fost respinsă în rest, nefiind necesară menţionarea termenului de 30 de zile, întrucât este acelaşi cu cel prevăzut de art. 24 alin. (1) din Lega nr. 554/2004, incident în cazul în care nu se menţionează niciun termen de executare în cuprinsul hotărârii, iar aspectul stabilirii obligaţiei sub sancţiunea aplicării de penalităţi pe zi de întârziere intră sub incidenţa sintagmei "respinge în rest cererea, ca neîntemeiată", instanţa apreciind că nu este necesară stabilirea acestei sancţiuni.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, dispoziţiile legale fiind interpretate şi aplicate greşit prin sentinţa recurată

Prin cererea de completare dispozitiv, reclamantul a arătat faptul că prin acţiunea dedusă judecăţii a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României la adoptarea hotărârii de Guvern, în conformitate cu art. 56 din Legea nr. 317/2021, prin care să se stabilească modalitatea de restituire a sumelor de bani achitate de către autorităţile publice locale operatorului de transport public local în baza art. 84 alin. (1)2 din Legea nr. 1/2011, în termen de cel mult 30 zile de la data de rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere, cerere asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.

În mod greşit a fost repinsă cererea de completare a hotărârii. Motivele de recurs sunt fondate, instanţa de fond nu s-a pronunţat, contrar celor reţinute prin sentinţa prin care s-a soluţionat cererea de completare, astfel cum rezultă din dispozitivul primei sentinţe, raportat la cererea de chemare în judecată, cu privire la solicitarea de precizare a termenului de executare sub sancţiunea aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Or, potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., "dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri", cererea de completare a dispozitivului fiind, pentru aceste motive, întemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de stabilire a termenului de excutare de executare şi a penalităţilor, însă, este neîntemeiată. Conform dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, "soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere."

Totodată, art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede că:"(1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. (…)" .

Cu privire la cererea reclamantului privind acest aspect, se constată că nu au fost invocate argumente care să justifice aplicarea unui alt termen decât cel prevăzut la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinerea acestuia în sensul că autoritatea pârâtă nu îşi va îndeplini obligaţia fiind o simplă speculaţie, în cauză neimpunându-se stabilirea prin dispozitivul sentinţei pronunţate de instanţa de fond a sancţiunii aplicării penalităţilor prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, pentru fiecare zi de întârziere.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că cererea de stabilire a termenului de executare şi a penalităţilor, privind obligarea la adoptarea hotărârii de Guvern, este neîntemeiată.

Prin urmare, se impune casarea sentinţei recurate, iar, în rejudecare, faţă de motivele reţinute, va fi admisă cererea privind completarea dispozitivului, în sensul că se va respinge cererea de stabilire a termenului de executare şi a penalităţilor, privind obligarea la adoptarea hotărârii de Guvern, ca neîntemeiată.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Educaţiei împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023, ca lipsit de interes; va respinge recursurile formulate de pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023, ca nefondate; va admite recursul formulat de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite spre rejudecare cererea având ca obiect obligarea pârâţilor să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON şi va menţine în rest sentinţa recurată; va admite recursul formulat de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 3 din 14 ianuarie 2025, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite cererea privind completarea dispozitivului în sensul că respinge cererea de stabilire a termenului de executare şi a penalităţilor, privind obligarea la adoptarea hotărârii de Guvern, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Educaţiei împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursurile formulate de pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Admite recursul formulat de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 1099 din 5 iulie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite spre rejudecare cererea având ca obiect obligarea pârâţilor să asigure sursa de finanţare pentru transportul elevilor şi să achite Municipiului Cluj-Napoca suma de 15.406.738 RON.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Admite recursul formulat de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 3 din 14 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite cererea privind completarea dispozitivului în sensul că respinge cererea de stabilire a termenului de executare şi a penalităţilor, privind obligarea la adoptarea hotărârii de Guvern, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.