Penalty quantification claim barred for failure to exhaust mandatory execution procedure; final judgment on per-diem penalties quashed.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2024, la data de 22.07.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să stabilească cuantumul definitiv al penalităţilor datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, definitivă de la pronunţare.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1410 din 6 septembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca inadmisibilă.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1410 din 6 septembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, în raport de Decizia nr. 2/2023 a ÎCCJ (HP), recurentul-reclamant a considerat că nu se impune ca, în speţă, să fie urmată procedura reglementată de art. 24 alin. (3), pentru a stabili altă penalitate pe zi de întârziere decât cea fixată deja prin titlul executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, de vreme ce însăşi ÎCCJ recunoaşte, la pct. 124 al deciziei menţionate, că o asemenea procedură devine inutilă. Procedura de executare este, şi în acest caz, procedura specială de executare în contencios administrativ, reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu procedura de executare silită de drept comun, reglementată în C. proc. civ.

Însă, în această ipoteză trebuie urmată doar procedura reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, procedura reglementată de art. 24 alin. (3) fiind înlocuită de stabilirea penalităţii pe zi de întârziere, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din aceeaşi lege, în chiar titlul executoriu.

Recurentul-reclamant a mai precizat că a uzat de posibilitatea obligării debitorului autoritate publică la penalităţi de întârziere prin chiar hotararea judecătorească, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu mai poate cere acelaşi lucru pe calea procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei primei instanţe pentru a fi judecată pe fond.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare în cauză.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 13 martie 2025, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În speţă, recurentul-reclamant deţine o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, respectiv decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, prin care pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acţiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la acelaşi preţ la care au fost vândute acţiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancţiunea unor penalităţi de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunţării deciziei şi până la executarea obligaţiei.

Debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-a stabilit o cotă procentuală ce urmează a fi achiziţionată de salariaţi de 1% din valoarea capitalului social al societăţii înregistrat la data vânzării, precum şi faptul că vânzarea acţiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023.

Reclamantul a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 prin care a solicitat stabilirea cuantumului definitiv al penalităţilor datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, definitivă de la pronunţare.

Prima instanţă a reţinut că în lipsa declanşării procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, demersul reclamantului este inadmisibil, raportându-se şi la Deciziile nr. 12/2018 şi nr. 2/2023 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cu titlu prealabil, examinând cererea de recurs formulată în cauză, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat formal de către recurentul-reclamant.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar potrivit prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinţei legale, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

Or, în cauza de faţă, recurentul-reclamant nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci este nemulţumit de soluţia pronunţată de instanţă privind respingerea ca inadmisibilă a cererii sale, susţinând că trebuie urmată doar procedura reglementată de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 deoarece procedura reglementată de art. 24 alin. (3) este înlocuită de stabilirea penalităţii pe zi de întârziere, în temeiul dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din aceeaşi lege, în chiar titlul executoriu.

Înalta Curte apreciază că aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind interpretarea/aplicarea greşită a normelor de drept material şi le va analiza din această perspectivă.

Legea nr. 554/2004 prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalităţi de întârziere:

- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) şi (6), odată cu soluţionarea acţiunii sau a recursului, la cererea părţii interesate (reclamantul);

- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Se constată că stabilirea penalităţilor în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeaşi lege, cel puţin ca şi cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reţine de către instanţă o neexecutare a unei obligaţii legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligaţii stabilite pe cale judecătorească şi devenită executorie.

În mod evident, stabilirea penalităţilor conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităţilor conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanţa de executare, deoarece executarea hotărârii judecătoreşti în ipotezele date se face de instanţa de contencios administrativ.

Aşadar, în cazul obligaţiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi exerciţiul autorităţii publice, dacă obligaţiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24, însă, în succesiunea prestabilită în mod obligatoriu de către legiuitor, respectiv cu parcurgerea obligatorie a primei etape prevăzută de alin. (3).

Este esenţial de reţinut faptul că obiectul executării silite nu constă în penalităţile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligaţia de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică şi, implicit, exerciţiul forţat al autorităţii publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.

Penalităţile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanţa de executare (care este instanţa de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ţ) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligaţia de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului şi, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalităţi şi de despăgubire.

Prin urmare, având în vedere aspectele teoretice prezentate anterior, care au fost raportate la speţa de faţă, dar şi dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Deciziile nr. 12/2018 şi nr. 2/2023, care au fost prezentate în mod exhaustiv de către instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate şi a căror reluare ar fi redundantă, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reţinând că reclamantului îi incumba obligaţia de a parcurge, cu prioritate, procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi numai ulterior obţinerii unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare primei etape a executării silite putea declanşa procedura aferentă celei de-a doua faze execuţionale prevăzute de dreptul comun în materia contenciosului administrativ, neavând relevanţă faptul că prin titlul executoriu instanţa de contencios a stabilit direct în sarcina pârâtului debitor obligaţia de a-şi îndeplini obligaţia sub sancţiunea unor penalităţi de întârziere în considerarea incidenţei dispoziţiilor art. 18 alin. (5) din acelaşi act normativ.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, criticile invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1410 din 6 septembrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.