Work permit for non-EU employee: Direct performance of authorized activity required, excluding temporary staff placement agencies

Şedinţa publică din data de 11 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2024, la data de 23.02.2024, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea actului nr. x/BICS/SPA/15.11.2023 şi obligarea pârâtului să emită un nou act prin care să soluţioneze favorabil cererea de acordare a avizului de angajare pentru cetăţeanul străin B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 330 din 24 aprilie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, iar, în rejudecare, admiterea contestaţiei, anularea actului de refuz al pârâtei-intimate şi obligarea acesteia la emiterea unui nou act prin care să soluţioneze favorabil, raportat la înscrisurile în probaţiune depuse la dosarul cauzei cererea privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru B. cetăţean al statului India.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la neîndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor generale şi speciale de acordare a avizului de angajare pentru cetăţeanul străin, raportat la toate înscrisurile depuse în vederea soluţionării prezentului dosar.

Astfel, a apreciat că prima instanţă, în mod eronat, nu a ţinut seama de dispoziţiile Codului Muncii, H.G. nr. 1256/2011 privind organizarea si funcţionarea agentului de muncă temporară, precum şi de Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, câtă vreme din prevederile legale anterior menţionate, art. 88-102 Codul Muncii, cât si H.G. nr. 1256/2011, reiese în mod expres faptul ca agentul de muncă temporar nu are nevoie de un punct de lucru efectiv pentru a putea să funcţioneze şi să îşi desfăşoare activitatea pe piaţa muncii din România.

În aceeaşi ordine de idei, a arătat că reclamanta este autorizată să funcţioneze ca şi agent de munca temporară, fiind autorizată în acest sens de către Ministerul Muncii si Solidarităţii Sociale, context în care nu pot fi avute în vedere alegaţiile intimatului-pârât referitoare la faptul că din cuprinsul certificatului constatator rezultă că societatea are zero angajaţi şi zero cifra de afaceri, deoarece din certificatul constatator reiese faptul că în anul 2022 nu exista înregistrări, pentru că societatea a fost înfiinţată în cursul anului 2023 la recomandarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiş pentru a fi autorizată ca agent de muncă temporară. Mai mult, nu poate fi acceptată nici susţinerea că acele contracte de prestări servicii ar fi fictive sau că sediul societăţii ar fi fictiv, atâta timp cât a depus la dosarul cauzei acte contabile ale societăţii de unde reiese faptul că desfăşoară activităţi pe teritoriul României.

De asemenea, este eronată şi susţinerea că nu a făcut dovada depunerii eforturilor de a încadra în muncă cetăţeni ai statului roman sau cetăţeni UE înainte de a recruta cetăţeni străini non UE, atâta timp cat a depus la dosar actele care dovedesc acest fapt, respectiv adeverinţa de la AJOFM.

Prin urmare, a apreciat că, în mod eronat, prima instanţa a respins contestaţia, neapreciind că ar fi fost util din partea intimatului-pârât ca la soluţionarea dosarului administrativ sa facă aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (2)l din O.G. nr. 25/2014 privind solicitarea de informaţii suplimentare.

Conform recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi susţinerile privind faptul ca au fost desfăşurate controale la punctele de lucru ale reclamantei, care în opinia părţii pârâte sunt toate fictive, în condiţiile în care aceasta funcţionează ca şi agent de muncă temporară, astfel că, potrivit legii nu are nevoie de puncte de lucru efectiv pentru a funcţiona în legalitate.

În continuare, a învederat că reclamanta se încadrează în toate condiţiile cerute de O.G. nr. 25/2014, având în vedere că cetăţenii străini desfăşoară activităţi lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între A., în calitate de prestator şi alte societăţi comerciale, în calitate de beneficiari, prin care se prevede faptul că angajaţii A. îşi vor desfăşura activitatea la aceste societăţi beneficiare. De asemenea, a mai arătat că societatea este constituită ca şi agent de muncă temporară, iar angajaţii săi sunt trimişi la alte societăţi prin leasing de personal, societatea având activitate autorizată la terţi, fapt care reiese din certificatul constatator depus în probaţiune la dosar.

Conform recurentei-reclamante, chestiunea privind calitatea de angajator al agentului de muncă temporară este tranşată prin coroborarea prevederilor Codului muncii şi a legislaţiei speciale în domeniul angajării străinilor în muncă O.G. nr. 25/2014, agentul de muncă temporară fiind calificat ca angajator de ambele acte normative.

Prin urmare, nu trebuie confundată instituţia juridică a muncii prin agent de muncă temporară, care este reglementată la capitolul VII din Codul muncii, sediul materiei fiind art. 88-102 din acest cod, cu instituţiile juridice ale delegării şi detaşării, care îşi regăsesc reglementarea în "Capitolul III - Modificarea contractului individual de muncă", sediul materiei fiind art. 45 şi art. 46 din Codul muncii. Delegarea sau detaşarea reprezintă modificări temporare ale contractului individual de muncă, având un scop diametral opus faţă de scopul agentului de muncă temporară.

A mai subliniat că sediul agentului de muncă temporară nu are relevanţă pentru activitatea lucrativă prestată efectiv de lucrătorii angajaţi ai agentului de muncă temporară, întrucât activitatea se desfăşoară la locul unde se desfăşoară misiunea de muncă temporară sub supravegherea şi conducerea utilizatorului, aşa cum este definit de art. 88 alin. (4) Codul muncii.

Faptul că O.G. nr. 25/2014 nu prevede o reglementare a condiţiilor de angajare a cetăţeanului străin în cadrul unei persoane juridice autorizate ca agent de muncă temporară se datorează faptului că agentul de muncă temporară este reglementat de Codul muncii, dispoziţiile H.G. nr. 1256/2011 şi cele ale Directivei 2008/104/CE, toate aceste ultime acte consacrând calitatea de angajator al agentului de muncă temporară.

Aşadar, nu poate fi primită afirmaţia că O.G. nr. 25/2014 ar avea caracter de lege specială faţă de actele normative amintite, din moment ce chiar O.G. nr. 25/2014 face referire la noţiunea de angajator.

În opinia recurentei-reclamante, interpretarea articolului 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 în sensul că nu agentul de muncă temporară ar trebui să obţină avizul de angajare, ci utilizatorul este cel care trebuie să obţină avizul de angajare, este de natură să lipsească de obiect dispoziţiile legale privind agentul de muncă temporară, fiind lipsite de scop atât legislaţia internă cu rang mai mare decât ordonanţa guvernamentală, respectiv Legea organică nr. 53/2003 privind Codul muncii, cât şi dispoziţiile dreptului UE prevăzute de Directiva 2008/104/CE.

Mai mult, impunerea obligaţiei agentului de muncă temporară să presteze el activitatea pentru care cere avizul de angajare, lipseşte din nou scopul pentru care agentul de muncă temporară a fost reglementat respectiv, punerea la dispoziţia unor întreprinderi utilizatoare a forţei de muncă pentru a lucra cu titlu temporar sub supravegherea şi conducerea acestora.

Nu în ultimul rând, a mai arătat că, în ce priveşte noile modificări ale O.G. nr. 25/2014 introduse prin Legea nr. 28/2024, contrar motivării instanţei, acestea nu se aflau în vigoare la data introducerii contestaţiei, ca atare nu pot fi aplicate retroactiv.

De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere şi practica Curţii de Apel Timişoara, care s-a pronunţat în alte două dosare în sensul admiterii contestaţiei sale, hotărârile rămânând definitive prin nerecurare de către intimatul-pârât.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, a susţinut că apărarea reclamantei în sensul că cetăţenii străini pentru care solicită eliberarea avizelor de angajare lucrează în cadrul altor societăţi în baza contractelor de servicii încheiate între societate şi aceste societăţi angajatoare, contracte depuse la dosar, nu poate fi primită, întrucât prevederile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 sunt clare, în sensul că angajatorul - persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală - desfăşoară pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului.

Simpla susţinere a posibilităţii reclamantei de a plasa forţă de muncă la alte societăţi nu probează că străinul pentru care s-a solicitat avizul urma să presteze o activitate la un anumit terţ. În acest sens, a arătat că reclamanta a depus la dosar copia unui contract încheiat cu C. S.R.L., contract din care nu rezultă vreo legătură între activitatea acestei societăţi şi activitatea ce urmează a fi prestată de străinul pentru care s-a solicitat eliberarea avizului de muncă. Contractul nu cuprinde anexe privind datele de identificare a lucrătorilor plasaţi la terţ şi nu detaliază activităţile lucrative care ar urma să le presteze angajaţii reclamantei pentru C. S.R.L., pentru a se putea verifica afirmaţiile reclamantei şi compatibilitatea activităţii prestate de C. S.R.L. cu aceea pentru care s-a solicitat eliberarea avizului de muncă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 20 ianuarie 2025, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11 martie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută de prima instanţă, prin demersul judiciar pendinte, reclamanta A. S.R.L. a contestat refuzul pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări-Serviciul pentru Imigrări al Judeţului Caraş-Severin nr. x/BICS/SPA/15.11.2023 privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru străinul B., cetăţean al statului India, solicitând anularea acestui act şi obligarea pârâtului să emită un nou act privind soluţionarea favorabilă a cererii de acordare a avizului de angajare pentru străin.

Refuzul autorităţii pârâte a fost exprimat ca urmare a cererii înregistrată la Biroul pentru Imigrări Caraş-Severin, sub nr. x/03.07.2023, prin care societatea A. S.R.L. a solicitat eliberarea avizului de angajare pentru străin, funcţia pentru care s-a solicitat eliberarea avizului de angajare fiind cea de muncitor necalificat la asamblarea şi montarea pieselor, cod COR 932906.

Motivele reţinute de instituţia pârâtă în susţinerea refuzului său au fost, în esenţă, neîndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, întrucât, din verificările efectuate, a rezultat că societatea nu se identifică la sediul social şi nu desfăşoară efectiv activităţi compatibile cu funcţia pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinului, nu există puncte de lucru, iar taxa de aviz a fost achitată de către o altă societate, respectiv A., contrar prevederilor art. 30 alin. (1) rap. la art. 28 alin. (2)1 din O.G. nr. 25/2014.

Verificând legalitatea refuzului de eliberare a avizului de angajare, curtea de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte condiţia achitării unui tarif la depunerea cererii pentru eliberarea avizului de angajare, prevăzută de art. 30 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014, plata tarifului de către reclamantă prin mandatarul A. S.R.L. este pe deplin valabilă, astfel că în mod nelegal pârâtul nu a luat-o în considerare.

Referitor, însă la îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, instanţa de fond a constatat că refuzul pârâtei este întemeiat întrucât societatea nu a dovedit că desfăşoară efectiv această activitate autorizată ce implică asamblarea şi montarea pieselor.

Recurenta-reclamantă a criticat această soluţie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale ce reglementează condiţiile generale şi speciale de eliberare a avizelor de angajare, respectiv art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, coroborate cu dispoziţiile Codului muncii care reglementează agentul de muncă temporară, câtă vreme se încadrează în toate condiţiile prevăzute de O.G. nr. 25/2014, întrucât cetăţenii străini desfăşoară activităţi lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între A., în calitate de prestator şi alte societăţi comerciale, în calitate de beneficiari, prin care se prevede faptul că angajaţii A. îşi vor desfăşura activitatea la aceste societăţi beneficiare.

De asemenea, a mai arătat că societatea este constituită ca şi agent de muncă temporară, iar angajaţii săi sunt trimişi la alte societăţi prin leasing de personal, societatea având activitate autorizată la terţi, fapt care reiese din certificatul constatator depus în probaţiune la dosar.

Ca o primă precizare, Înalta Curte constată că pârâtul nu a formulat recurs cu privire la dezlegările primei instanţe în privinţa celui de-al doilea motiv de refuz susţinut de autoritatea pârâtă prin actul contestat, respectiv neîndeplinirea prevederilor art. 30 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârea fiind definitivă sub acest aspect.

În continuare, procedând la examinarea criticilor invocate de recurenta-reclamantă, instanţa de control judiciar reţine că dispoziţiile relevante pe subiectul analizat sunt cele cuprinse la art. 4 alin. (1) şi (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, aprobată prin Legea nr. 14/2016, potrivit cărora:

"(1) Avizul de angajare se eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări la cererea angajatorului dacă sunt îndeplinite condiţiile generale prevăzute la alin. (2) şi condiţiile speciale prevăzute de prezenta ordonanţă în funcţie de tipul de lucrător."

În continuare, la alin. (2) lit. a) al aceluiaşi articol se prevede că "(2) Condiţiile generale pentru eliberarea avizului de angajare sunt următoarele: a) angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfăşoară pe teritoriul României activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului".

Textul art. 88 Codul muncii defineşte munca prestată prin agent de muncă temporar ca fiind:

"munca prestata de un salariat temporar care a încheiat un contract de munca temporara cu un agent de munca temporara si care este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea si conducerea acestuia din urma". La rândul său, salariatul temporar este definit ca fiind "persoana care a încheiat un contract de munca temporara cu un agent de munca temporara, in vederea punerii sale la dispoziţia unui utilizator pentru a lucra temporar sub supravegherea si conducerea acestuia din urma", iar agentul de muncă temporară drept "persoana juridica, autorizata de Ministerul Muncii, Familiei si Protecţiei Sociale, care încheie contracte de munca temporara cu salariaţi temporari, pentru a-i pune la dispoziţia utilizatorului, pentru a lucra pe perioada stabilita de contractul de punere la dispoziţie sub supravegherea si conducerea acestuia. Condiţiile de funcţionare a agentului de munca temporara, cat si procedura de autorizare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului".

Totodată, Înalta Curte reţine că noţiunea de angajator, în sensul O.G. nr. 25/2014, este definită la art. 2 alin. (1) lit. a) drept "persoana juridică sau persoana fizică cu sediul social ori profesional, respectiv domiciliul în România ori filiala din România a unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate, care încadrează în muncă un străin în condiţiile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii;", noţiunea de aviz de angajare este definită ca fiind "documentul oficial eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări, care atestă dreptul unui angajator de a încadra în muncă un străin pe o anumită funcţie", iar cea de lucrător permanent este definită drept "străinul încadrat în muncă pe teritoriul României cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, încheiat cu un angajator în baza avizului de angajare.".

În fine, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că:

"Dovada îndeplinirii condiţiei generale prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a) se face prin prezentarea de către angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală a următoarelor documente: a) certificatul de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în copie şi în original;".

Din interpretarea gramaticală, sistematică şi teleologică a prevederilor legale mai sus citate, Înalta Curte reţine că textul de la art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 trebuie interpretat în sensul că legiuitorul a avut în vedere desfăşurarea de către angajator, în concret, direct şi nemijlocit, a activităţii compatibile pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, deci realizează efectiv prestaţiile caracteristice activităţii autorizate, pentru care se solicită avizele de angajare. Încheierea unui contract de muncă temporară, în vederea desfăşurării efective a muncii la altă persoană (utilizator), nu se încadrează în cerinţele legii, ci depăşeşte scopul acesteia.

De altfel, recenta modificare a O.G. nr. 25/2014, adusă prin Legea nr. 28/2024 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul străinilor, în vigoare începând cu data de 08.03.2024, vine să confirme justeţea acestei interpretări, clarificând textul art. 4 alin. (2) lit. a) prin aceea că se prevede în mod explicit că activitatea compatibilă cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului trebuie să fie desfăşurată efectiv de către angajatorul care solicită şi căruia i se eliberează avizul de muncă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, normele care reglementează avizul de angajare a unui străin reprezintă norme speciale, care potrivit principiului specialia generalibus derogant se aplică cu prioritate, astfel că nu pot fi aduse argumente cuprinse în nomele de dreptul muncii referitoare la agentul de muncă temporară pentru a contrazice sau înlătura condiţiile impuse de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014.

Deşi recurenta - reclamantă se prevalează de deţinerea unui certificat de înregistrare la ONRC a unui cod CAEN care permite din punct de vedere juridic desfăşurarea unei activităţi, Înalta Curte reţine că îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014 prin depunerea documentelor cerute de lege, nu este suficientă pentru a realiza ipoteza normei legale, întrucât aceasta include şi o prestaţie materială, respectiv desfăşurarea efectivă a activităţii autorizate. Cu alte cuvinte, condiţia pentru eliberarea avizului rămâne cea de desfăşurare în concret a activităţii pentru care se solicită angajarea, iar, în ceea ce priveşte regimul probator al acesteia, certificatele prevăzute de art. 6 din O.G. nr. 25/2014 dau naştere unei prezumţii relative de îndeplinire a cerinţei, susceptibile însă de înlăturare, prin proba contrară.

Din probele administrate în cauză, rezultă că recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să demonstreze că desfăşoară efectiv respectivele activităţi, în lipsa unor contracte de prestări servicii încheiate în acest sens, care să aibă ca obiect acest tip de activitate pentru care este autorizată. Pe de altă parte, condiţia nu se verifică în ipoteza în care nu titularul cererii de avizare desfăşoară activitatea, ci o altă persoană juridică cu care acesta se află în raporturi contractuale, ipoteză care nu a fost reglementată de O.G. nr. 25/2014 în definirea noţiunii de "angajator", invocată, de altfel de recurenta -reclamantă prin motivele de recurs.

Nici în calea de atac a recursului recurenta - reclamantă nu a susţinut o altă situaţie de fapt şi nu a depus dovezi conform cărora are în derulare contracte de prestări servicii corespunzătoare codului CAEN 2562 (asamblarea şi montarea pieselor), pentru care s-a solicitat avizul de angajare.

Din această perspectivă, se constată nerelevantă apărarea potrivit căreia autoritatea pârâtă avea obligaţia de a face dovada comunicării cererii de suplimentare a informaţiilor, cât timp recurenta - reclamantă în procedura cercetării judecătoreşti nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014.

De asemenea, nici apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia ar îndeplini toate condiţiile prevăzute de O.G. nr. 25/2014 întrucât cetăţeanul străin desfăşoară activităţi lucrative în baza unor contracte de prestări servicii încheiate între ea, în calitate de prestator şi alte societăţi comerciale, în calitate de beneficiari, în cuprinsul cărora se prevede faptul că angajaţii A. îşi vor desfăşura activitatea la aceste societăţi beneficiare, nu este întemeiată, câtă vreme dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 impun ca activitatea pe care angajatul o va desfăşura să se identifice cu una dintre activităţile înscrise în obiectul de activitate al angajatorului potrivit certificatului de înmatriculare sau înregistrare în registrul comerţului ori certificatul de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi suplimentar ca angajatorul să desfăşoare, deja, în mod efectiv activitatea respectivă. Corelativ, condiţia nu se verifică în ipoteza în care titularul cererii de avizare desfăşoară activitatea, ci o altă persoană juridică cu care acestea se află în raporturi contractuale.

Aşadar, chiar dacă recurenta-reclamantă a arătat că este constituită ca agent de muncă temporară, iar angajaţii săi sunt trimişi la alte societăţi de leasing personal, societatea având activitate autorizată la terţi, fapt care reiese din certificatul constatator anexat cererii sale, condiţia lipsă pentru a i se acorda avizul de la instituţia pârâtă vizează faptul că societatea recurentă nu desfăşoară activităţi compatibile cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului.

În consecinţă, prin raportare la textele de lege aplicabile în cauza dedusă judecăţii, în mod corect a reţinut instanţa de fond că angajatorul care solicită emiterea avizului de angajare trebuie să desfăşoare în mod efectiv, direct şi nemijlocit, activitatea cu funcţia pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului, încheierea unui contract de muncă temporară, în vederea desfăşurării efective a muncii la altă persoană (utilizator), neîncadrându-se în cerinţele legii, depăşind scopul acesteia.

Această concluzie nu intră în contradicţie cu prevederile H.G. nr. 1256/2011 privind condiţiile de funcţionare, precum şi procedura de autorizare a agentului de muncă temporară, invocate în cuprinsul cererii de recurs, întrucât domeniile de aplicare a celor două acte normative nu se suprapun. În acest sens, după cum rezultă din art. 2 al actului normativ menţionat, punerea la dispoziţie a lucrătorilor temporari străini presupune două cerinţe specifice cumulative, anume ca angajatorii să deţină calitatea de agenţi de muncă autorizaţi conform respectivei hotărâri şi ca angajaţii să fie domiciliaţi sau să deţină reşedinţa în România, în baza autorizaţiei de muncă sau a permisului de şedere în scop de muncă eliberată/eliberat potrivit legii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine şi că indicarea de către recurenta-reclamantă a unor decizii de speţă, apreciate a fi pronunţate în cauze similare, nu poate conduce spre o altă soluţie, câtă vreme, în dreptul naţional român, hotărârile judecătoreşti sunt pronunţate de instanţele învestite cu respectivele litigii în raport de datele particulare ale fiecărei cauze în parte, astfel că instanţa învestită cu prezenta cauză nu poate analiza/evalua elementele avute în vedere la pronunţarea respectivei jurisprudenţe. Invocarea unei soluţii date într-o altă speţă nu poate influenţa soluţia dată în cauza pendinte decât în măsura în care ar fi incidentă autoritatea de lucru judecat, potrivit art. 430 şi urm. C. proc. civ., situaţie neregăsită în cazul de faţă.

În concluzie, se constată că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 330 din 24 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 martie 2025.