Judicial salary equalization based on restricted DNA/DIICOT multiplication coefficients constitutes damages, not salary rights

Şedinţa publică din data de 11 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la dat de 22.08.2022, sub dosar nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a formulat plângere împotriva răspunsului înregistrat sub nr. x/2022/12.07.2022, comunicat la data de 21.07.2022, dat de pârât cu privire la contestaţia formulată împotriva Ordinului nr. 2216/C privind stabilirea unor drepturi salariale din 31.05.2022 emis de Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

(1) Anularea parţială a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2216/C/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale din 23.05.2022, în privinţa reclamantei, şi obligarea pârâtului să emită un nou ordin de salarizare, prin care:

(i) să se stabilească drepturile băneşti cu valorificarea sporului de 25% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidenţialitate şi a sporului de 15% pentru condiţii vătămătoare sau periculoase;

(ii) să se stabilească drepturile salariale luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), conform sentinţei civile nr. 1310/29.04.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţate în dosarul nr. x/2020, definitive prin Decizia nr. 53/13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă;

(iii) să se stabilească drepturile salariale luând în considerare o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON;

(iv) să se înlăture plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017;

(2) Obligarea pârâtului la plata salariului calculat conform celor de mai sus, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

1.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 02.02.2024, Curtea a dispus introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de pârâtă, în temeiul art. 38 C. proc. civ. raportat la art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022. De asemenea, a respins ca neîntemeiate excepţia tardivităţii formulării acţiunii împotriva ordinelor, ridicată de către pârât, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate pe calea notelor de şedinţă .

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 24 iulie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; a anulat în parte Ordinul nr. 2216/C/18.05.2022, în sensul că a obligat pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, să emită un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare sentinţa civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, dată în acelaşi dosar; a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se stabilească drepturile salariale luând în considerare o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se stabilească drepturile băneşti cu valorificarea sporului de 25% pentru risc şi suprasolicitare psihică, a sporului de 5% de confidenţialitate şi a sporului de 15% pentru condiţii vătămătoare sau periculoase; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se înlăture plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, în privinţa capătului de cerere vizând obligarea acesteia la plata salariului calculat conform celor pretinse; a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, la plata salariului calculat conform celor pretinse, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăţi

Pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, iar în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că soluţia de obligare a sa de a emite un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare o hotărâre judecătorească a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii care reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ.

În acelaşi sens, a arătat că sunt şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., impunând o anumită conduită judecătorului învestit cu soluţionarea pricinii, respectiv de a respecta şi a da eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor.

În speţă, obiectul dedus judecăţii, astfel cum acesta a fost stabilit de către reclamantă în baza principiului disponibilităţii, l-a reprezentat acţiunea în anulare a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 2216/C/18.05.2022, şi, urmare a anulării acestui act administrativ, obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare conform celor solicitate de către intimata-reclamantă, aceasta neînţelegând să se adreseze cu o cerere de punere în executare a unui titlu executoriu.

Or, în opinia recurentei, instanţa de fond, trecând peste principiul disponibilităţii, a schimbat obiectul acţiunii şi a acordat altceva decât s-a cerut, pronunţând o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Fiind pe tărâmul contenciosului administrativ guvernat de prevederile Legii nr. 554/2004, instanţa de fond avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 8 din această lege, ea având calitatea de instanţă de executare doar în condiţiile art. 25 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un alt set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, invocând totodată şi Decizia nr. 80/11.12.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi Decizia nr. 55/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, evocând dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017, Cap. 1 Secţiunea 1, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), Cap. 1 Secţiunea a 3-a şi art. 8, Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017, precum şi art. 9 din acelaşi act normativ, a arătat că pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor nu se mai utilizează coeficientul de multiplicare înmulţit cu valoarea de referinţă sectorială, ci se aplică pur şi simplu grila din Legea nr. 153/2017, fie cea prevăzută în Anexa V a legii, fie cea prevăzută în anexa Ordinului ÎCCJ nr. 959/2023, funcţie de data despre care vorbim, însă exclusiv prin raportare la salariul specific funcţiilor ocupate de reclamanţi, în niciun caz cel ocupat de procurorul DNA/DIICOT.

Prin urmare, coeficientul de multiplicare obţinut ca parte a unui calcul "istoric" de determinare a salariului, alături de valoarea de referinţă, însă utilitatea lui se opreşte în momentul în care, prin calculul realizat, se ajunge la maximul prevăzut de Legea nr. 153/2017.

În sensul celor precizate, recurenta-pârâtă a invocat Decizia nr. 55/2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, a arătat că în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 763 din 22 octombrie 2020 că "potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajatorilor din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificaţia încălcării regulilor fundamentale şi convenţionale invocate."

Mai mult, recurenta a opinat că la soluţionarea acestei pricini se impune, cu forţă obligatorie, soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 4/11.03.2024 şi care a fost ignorată de instanţa de judecată, deşi hotărârea a fost pronunţată la dată ulterioară. De asemenea, a arătat că prima instanţă a ignorat şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 80/2023.

A mai arătat că litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1310 din 29.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, a fost de dreptul muncii şi a avut ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârea fiind executată de către instanţa angajatoare care are atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale, plată care se face conform dispoziţiilor legale în vigoare.

Totodată, recurenta-pârâtă a mai făcut trimitere şi la cele statuate prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărârile judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

Or, a învederat că, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu titlu obligatoriu, a reţinut că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper "unic de referinţă în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate generală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari a legii.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. în termenul legal, aceasta nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispoziţiile art. 4711 alin. (3) C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului, conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 din acelaşi act normativ.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând hotărârea recurată, în raport cu actele dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma argumentelor prezentate de părţi, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, în limitele şi pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de către prima instanţă, prin Ordinul nr. 2216/C/18.05.2022 emis de Ministerul Justiţiei, s-a stabilit în favoarea reclamantei A., judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, cu grad profesional de curte de apel, începând cu data de 01.04.2022, următoarele drepturi salariale: o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 20.762 RON; un cuantum al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 2872 RON; un cuantum al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 2.684 RON.

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei analize, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a contestat ordinul antereferit, precum şi răspunsul Ministerului la contestaţia sa, sub mai multe aspecte, respectiv: coeficientul de multiplicare 19,000; valoarea de referinţă sectorială; sporurile pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate şi pentru condiţii vătămătoare sau periculoase; plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte coeficientul de multiplicare 19,000, reclamanta a invocat sentinţa civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, dată în acelaşi dosar, prin care au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti la recalcularea indemnizaţiei de încadrare pentru reclamanta A., conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 17.12.2017 şi în continuare, prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, stabilindu-se în sarcina Curţii de Apel Bucureşti obligaţia de plată a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, începând cu data de 17.12.2017 şi în continuare, până la data plăţii efective.

Prin sentinţa criticată, printre altele, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerului Justiţiei, la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să pună în executare sentinţa civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, dată în acelaşi dosar.

Soluţia primei instanţe de admitere în parte a fost criticată de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Deşi formal recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în cererea sa de recurs, criticile concret invocate nu aduc nicio referire la nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinţei, astfel că prezentul recurs va fi analizat exclusiv din perspectiva motivelor de casare prev. art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

5.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate nulităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, cât şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat ipotezei prevăzute de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 9 din acelaşi cod, prin raportare la soluţia de obligare a pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare hotărârea judecătorească invocată de intimata-reclamantă, în condiţiile în care partea reclamantă nu a înţeles să se adreseze şi cu o cerere de punere în executare a acestui titlu executoriu.

Neregularitatea invocată de recurentă presupune, aşadar, încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ., care implică că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de intimata-reclamantă.

În speţă, aşa cum s-a mai arătat, intimata-reclamantă contestă Ordinul privind stabilirea unor drepturi salariale nr. 2216/C/18.05.2022 emis de Ministerul Justiţiei şi răspunsul administrativ nr. 2/50591/2022/12.07.2022, solicitând anularea răspunsului administrativ, revocarea parţială a Ordinului anterior menţionat şi emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizaţiei prin raportare, printre altele, la un coeficient de multiplicare 19,000 şi în raport de hotărârea judecătorească invocată în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Faţă de scopul promovării cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs apreciază că, prin modalitatea de soluţionare a cauzei, nu se poate considera că instanţa de fond ar fi încălcat principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, din moment ce s-a pronunţat, în mod implicit, cu privire la solicitarea cu care a fost învestită, respectiv cu cererea de revocare parţială a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 2216/C/18.05.2022 şi emiterea unui nou ordin de salarizare cu stabilirea indemnizaţiei prin raportare la o hotărâre judecătorească.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, judecătorul fondului a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., acesta pronunţându-se potrivit obiectului şi în limitele stabilite de către partea reclamantă, cât timp verificarea legalităţii unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluţiile prevăzute de art. 18 din aceeaşi lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluţie la care instanţa este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal şi temeinic ca urmare a admiterii acţiunii în contencios administrativ.

Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.

5.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează fondul cauzei, incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată fondate criticile aduse de recurenta-pârâtă soluţiei de anulare în parte a Ordinului nr. 2216/C/18.05.2022, în sensul obligării pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei, să emită în favoarea intimatei-reclamante un nou ordin de salarizare prin care să pună în executare sentinţa civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

În acest sens, Înalta Curte constată că este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1310 din 29.04.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, astfel cum a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 53 din 13.01.2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, dată în acelaşi dosar, invocată de către intimata-reclamantă în susţinerea capătului de cerere privind calcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârea judecătorească menţionată, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, constată că, prin hotărârea invocată, drepturile câştigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri, şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare fiind indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menţionate în sensul dorit de intimata-reclamantă, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamantă în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea/modificarea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârea judecătorească invocată de intimata-reclamantă impune obligarea recurentei-pârâte la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

4. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod, va admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge în tot acţiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată; va menţine în rest sentinţa recurată (cu privire la soluţia dată asupra excepţiei şi celorlalte capete de cerere).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1314 din 24 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge în tot acţiunea promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 martie 2025.