Interim injunction for 100% reimbursement of unauthorized therapeutic indication of oncological medication under right to health and life

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.07.2024, sub nr. x/2024 reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate să asigure reclamantei în regim de compensare 100%, fără contribuţie personală, pe bază de prescripţie medicală, medicamentul Bevacizumabum (denumire comercială Avastin) până la soluţionarea litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal cu cheltuielilor de judecata.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1235 din 03 iulie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii.

A admis cererea formulată de reclamanta A. cu în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

A obligat pe pârâţi să asigure reclamantei, până la soluţionarea dosarului de drept comun, fără somaţie şi fără trecerea vreunui termen, pe bază de prescripţie medicală, în regim de compensare de 100% (fără contribuţie personală), a medicamentului BEVACIZUMAB (denumire comercială AVASTIN).

Recursul exercitat în cauză

Recurenţii-pârâţi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Ministerul Sănătăţii au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1235 din 03 iulie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea excepţiei invocate, iar pe fondul cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de ordonanţă preşedinţială.

Referitor la soluţia privind excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că prima instanţă a pronunţat sentinţa atacată cu încălcarea preverilor art. 36 C. proc. civ., coroborate cu art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 423/2022 privind aprobarea programelor naţionale de sănătate.

Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de ordonanţă preşedinţială, ca neîntemeiată.

Recurenta a criticat soluţia privind respingerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză nu îi aparţine, în raport de obiectul cauzei, atribuţiile CNAS fiind expres reglementate de art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006, precum şi în raport de cadrul normativ incident cauzei. În acest sens, a invocat prevederile art. 241 alin. (1) şi (2) şi art. 242 din Legea nr. 95/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 720/2008 şi ale art. 3 alin. (1) şi (2) şi art. 4 din Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că prima instanţă nu a analizat şi aplicat prevederile art. 262, art. 255 alin. (1), art. 256, art. 258 alin. (1), art. 281 lit. h), art. 302 lit. b) şi art. 704 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, precum şi ale art. 1 lit. l) din Anexa 1 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014 şi ale art. 6 alin. (1a) din Directiva 2001/83/CE.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă a criticat faptul că instanţa de fond a realizat numai aplicarea art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 şi nu a făcut aplicarea prevederilor art. 243 alin. (1) din acelaşi act normativ şi nu a ţinut cont de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 380/28.01.2020.

Recurenta a criticat şi soluţia de admitere a ordonanţei preşedinţiale, având în vedere ca în prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 997 C. proc. civ. privind ordonanţa preşedinţială.

Astfel, nu este îndeplinită condiţia existentei în favoarea reclamantei a unei aparenţe a dreptului pretins vătămat în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa de fond pronunţând o hotărâre nelegală si netemeinică, dată cu greşita aplicare şi interpretare, atât a legislaţiei interne, specific asigurărilor sociale de sănătate, cât şi a normelor de drept europene.

În acest sens a arătat că tratamentul cu medicamentul în litigiu pentru afecţiunea reclamantei nu se acordă niciunui asigurat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate şi că dreptul asiguraţilor de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuţie personală nu este unul absolut, acesta fiind condiţionat de existenta unei prescripţii medicale pentru medicamentul necesar, iar acest medicament şi indicaţia terapeutică trebuie să fie cuprinse în lista de medicamente şi în Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021, la data administrării medicamentului respectiv.

Recurenta-pârâtă a apreciat că soluţia primei instanţe nu este în concordanţă cu prevederile art. 704 alin. (1) - (3) şi ale art. 706 alin. (1)-(3) din Legea nr. 95/2006, art. 6 alin. (1a) din Directiva 2001/83/CE şi nu a avut în vedere faptul că în prezent, medicamentul în litigiu nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea fi acordat şi decontat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate pentru indicaţia glioblastom.

Totodată, a criticat faptul că instanţa de fond nu a realizat o analiză corectă a cauzei şi nu luat în considerare prevederile art. 241, art. 242 si art. 243 din Legea nr. 95/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 3 din H.G. nr. 720/2008, dispoziţiile art. 3 alin. (1) si (2) din Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021 şi dispoziţiile Anexei 1, art. 1 lit. l) din Ordinul ministrului sănătăţii şi la preşedintelui CNAS nr. 861/2014.

Instanţa de fond nu a analizat şi interpretat în mod legal şi corect cadrul normativ european şi naţional incident speţei şi nu a constatat faptul că, pentru a putea fi acordat şi decontat în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate medicamentul în litigiu şi pentru afecţiunea de care suferă intimata reclamantă ar fi trebuit depusă o cerere, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 726/2004 la Agenţia Europeană a Medicamentului de către deţinătorul de autorizaţie de punere pe piaţă a medicamentului în discuţie în vederea extinderii indicaţiilor terapeutice ale medicamentului în litigiu şi la afecţiunea de care suferă reclamanta.

Printr-un alt set de critici recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond nu a aplicat prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul Consiliului şi Parlamentului European nr. 726/2004 şi ale Regulamentului (CE) nr. 1234/2008 al Comisiei Comunităţilor Europene din 24 noiembrie 2008 şi nici nu s-a raportat la Regulamentul nr. 726/2004, în special la articolele 5-9 din acesta, care conferă Agenţiei Europene Medicamentului o competenţă exclusivă de a proceda la examinarea cererilor de autorizaţie de punere pe piaţă în cadrul procedurii centralizate.

Totodată, prima instanţă a ignorant faptul că pentru afecţiunea (indicaţia terapeutică) de care suferă intimata-reclamantă, medicamentul în litigiu m poate fi acordat şi decontat în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate, motivat de faptul că, acest medicament deşi este inclus în Lista medicamentelor compensate, aprobată prin H.G. nr. 720/2008, acesta este inclus pentru alte afecţiuni (indicaţii terapeutice), nu şi pentru afecţiunea de care suferă intimata-reclamantă, care nu se încadrează ca şi diagnostic în criteriile de eligibilitate prevăzute de protocolul terapeutic al medicamentului în discuţie, protocol cuprins în Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS nr. 564/499/2021.

Recurenta-pârâtă a mai criticat faptul că prima instanţă nu a făcut aplicarea prevederilor de la pct. 2 din Anexa 3 la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 861/2014 şi nu a avut în vedere dispoziţiile de la art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008 şi nici pe cele de la art. 3 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 564/499/2021.

Recurenta a susţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 248 lit. f), i) şi l) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care stabilesc expres serviciile care nu sunt decontate din fond, a căror contravaloare se suportă de asigurat, de unităţile care le solicită sau alte surse, după caz.

Totodată, prima instanţă în mod greşit nu a constatat faptul că rezumatul caracteristicilor produsului în litigiu nu cuprinde în baza de prescriere şi indicaţia specificată de reclamantă pentru a putea fi acordat medicamentul Bevacizumab acesteia şi decontată în procent de 100% şi fără temei legal a dispus obligarea pârâţilor să asigure reclamantei medicamentul în litigiu pentru diagnosticul de glioblastom, pe baza de prescripţie medicală, în regim de compensare 100 % (fără contribuţie personală).

Astfel, instanţa de fond a procedat la încălcarea prevederilor legale, europene si naţionale şi nu a înţeles mecanismul care stă la baza decontării medicamentelor din bugetul fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, obligând CNAS să încalce prevederile legale aplicabile în materie şi să exercite prerogative care nu sunt prevăzute de lege în sarcina sa, acest fapt având un impact negativ semnificativ asupra activităţii acestei instituţii.

Nu în ultimul rând, a apreciat că punerea în executare a sentinţei civile recurate în prezenta cauză excede cadrului legal în limitele căruia se realizează acordarea si decontarea medicamentelor în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate şi menţinerea ca fiind temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Soluţia instanţei de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1235 din 03 iulie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Sănătăţii însă Înalta Curte constată că recurentul reia aspecte privind situaţia de fapt învederate în faţa instanţei de fond, fără însă să evidenţieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în unul din motivele limitativ şi expres prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., chiar dacă această normă a fost invocată expres de recurent.

Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, ele reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va anula ca nemotivat recursul MS.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care administrează şi gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind în măsură să ducă la îndeplinire pretenţia reclamantei de a i se asigura tratamentul necesar în regim de compensare 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

În esenţă, prezentul litigiu vizează regimul de decontare a serviciilor medicale din Fondul Naţional Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, reclamanta solicitând decontarea provizorie din acest buget a costului tratamentului cu medicamentul Avastin (Bevacizumab) pentru indicaţia terapeutică glioblastom. Or, aspectele invocate de pârâtă, referitoare la piedicile legale de decontare a unui medicament pentru o altă afecţiune decât cea pentru care a fost autorizat şi inclus în listă vizează, în realitate, fondul cauzei, iar nu o problemă de calitate procesuală pasivă a CNAS, gestionar al FNUASS.

Totodată, dispoziţiile art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 stabilesc că "Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii şi CNAS, cu consultarea CFR, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.", iar prevederile art. 280 din Legea nr. 95/2006, stabilesc la alin. (1) lit. i) că:

"(1) Atribuţiile CNAS sunt următoarele: i) participă anual la elaborarea listei de medicamente eliberate cu sau fără contribuţie personală, pe baza prescripţiilor medicale, pentru persoanele asigurate". Aşadar, pe lângă gestionarea bugetului FNUASS, pârâta CNAS are şi atribuţii comune cu cele ale Ministerului Sănătăţii în privinţa elaborării listei cuprinzând medicamentele decontate din acest buget, un alt aspect de natură să confirme calitatea sa procesuală pasivă în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi restul criticilor din recurs, ce vizează condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a în cauză a prevederilor art. 997 şi urm. C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 şi Legii nr. 95/2006.

În esenţă, pârâta C.N.A.S. a criticat sentinţa recurată, susţinând că nu sunt îndeplinite două dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparenţa de drept şi neprejudecarea fondului.

Referitor la cerinţa aparenţei de drept, recurenta a invocat inexistenţa unui cadru legal corespunzător pretenţiilor reclamantei, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Avastin (Bevacizumab) pentru afecţiunea de care suferă.

Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acţiunea de fond, procedura ordonanţei preşedinţiale nu presupune dovedirea, de către reclamantă, a temeiniciei pretenţiei formulate. Aparenţa de drept este în favoarea reclamantei dacă poziţia acesteia, în cadrul raportului juridic generator al pretenţiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condiţiile unei analize sumare a situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept incidente speţei.

În speţă, în ceea ce priveşte aparenţa de drept, se reţine că reclamanta suferă de o formă de cancer cerebral - glioblastom, pentru a cărui tratare medicul curant a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu, însă costul lui este unul prohibitiv. Reglementarea condiţiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislaţiei interne cu prevederile constituţionale invocate de reclamantă, urmează a fi examinate în cadrul acţiunii de fond, unde vor fi avute în vedere şi apărările pârâţilor referitoare la necesitatea evaluării şi autorizării medicamentului pentru indicaţia terpaeutică glioblastom. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanţe preşedinţiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientei, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâţilor.

Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se pot autoriza decât în condiţiile Ordinului ministrului sănătăţii nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentaţii către Agenţia Naţională a Medicamentelor şi a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituţii. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipseşte intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecinţe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viaţă al acesteia. Aşadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispoziţiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viaţă (incluzând dreptul la ocrotirea sănătăţii), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituţia României şi de art. 2 pct. 32 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Astfel, art. 22 din Constituţia României stabileşte că:, "(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.", iar art. 34 dispune că:

"(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".

De asemenea, art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevede că:

"Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege."

Înalta Curte reţine că în sarcina statului revine o obligaţie de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, obligaţie la care face referire şi jurisprudenţa CEDO în materie. Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate:

"28. Curtea a admis faptul că nu este imposibil ca actele şi omisiunile autorităţilor în materie de politica sănătăţii să angajeze, în anumite împrejurări, răspunderea acestora în temeiul art. 2. Cu toate acestea, în cazul în care un stat membru a luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaţilor din domeniul sănătăţii şi protejarea vieţilor pacienţilor, Curtea nu poate accepta ideea că nişte chestiuni precum eroarea de judecată a personalului din domeniul sănătăţii sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătăţii în tratamentul unui pacient sunt suficiente, în sine, să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligaţiilor lui pozitive în temeiul art. 2 din convenţie pentru apărarea vieţii [a se vedea Powell împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 45305/99, CEDO 2000-V şi Öneryildiz împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 71, CEDO 2004-XII].

29. Curtea reaminteşte că abordarea sa faţă de interpretarea art. 2 este ghidată de ideea că obiectul şi scopul convenţiei ca instrument pentru protecţia persoanelor impune interpretarea dispoziţiilor sale şi aplicarea lor astfel încât garanţiile acesteia să fie practice şi efective (a se vedea, de exemplu, Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 64, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI).

30. În cazul de faţă, capătul de cerere invocat în faţa Curţii este că autorităţile naţionale nu au făcut ceea ce era de aşteptat din partea lor, nu numai de către reclamant, ci şi de către instanţele interne (supra, pct. 13-14), care le-au ordonat să îi asigure reclamantului medicamentele necesare ca să se trateze de boala care în cele din urmă i-a cauzat moartea."

Înalta Curte va avea în vedere şi Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, care prevede în art. 12 că:

"Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică şi mentală pe care o poate atinge.", precum şi Rezoluţia Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferenţele surprinzătoare şi inacceptabile la nivelul calităţii serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie şi al accesului la medicamente împotriva cancerului" şi a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluţii, Comisia şi statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toţi pacienţii care au nevoie de ele.

În acest context, instanţa de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunţare definitivă asupra fondului pretenţiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimatei-reclamante la sănătate şi implicit la viaţă, acesta fiind de altfel şi dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanţei preşedinţiale.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanţă preşedinţială, câtă vreme medicamentul solicitat este prevăzut în lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală, însă nu şi pentru indicaţia de care suferă reclamanta, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantei de medicul specialist oncolog (eficienţa unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanţa de judecată). Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuţie personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viaţă, fiind în discuţie şi îndeplinirea obligaţiei de asigurare a unei asistenţe medicale adecvate pacienţilor, ce incumbă Statului Român prin autorităţile cu competenţe într-o astfel de materie (pârâţii), obligaţie la care face referire şi jurisprudenţa CEDO.

Este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiţia neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiţia referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici argumentele referitoare la încălcarea prevederilor Legii nr. 500/2002, respectiv la afectarea previziunilor bugetare aferente programelor de sănătate curative, atât timp cât măsura dispusă are caracter provizoriu şi urmăreşte prezervarea unei situaţii de fapt, în absenţa căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului la viaţă şi sănătate.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiţie de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuţie, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluţie.

Înalta Curte constată că această susţinere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiţiei privind existenţa aparenţei dreptului în favoarea reclamantei, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantei asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate şi în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiţii şi au fost analizate de instanţa de control judiciar în paragrafele anterioare.

Nu în ultimul rând, s-a mai susţinut că analiza necesară în vederea soluţionării prezentei cauze presupune un probatoriu complex, care nu se poate administra decât în cadrul acţiunii de fond. Cu privire la această susţinere, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a precizat în cuprinsul sentinţei că nu are de cercetat fondul dreptului disputat de părţi (dreptul reclamantei la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la neîntrunirea condiţiilor de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale, sentinţa recurată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 997 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţi.

Anulează ca nemotivat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 1235 din 03 iulie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 6 martie 2025.