Validity of prior final judgments in applying abrogated salary norms to determine sectorial reference value for judicial allowances

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 10.06.2021 sub nr. x/2021 şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.09.2022 urmare a declinării de competenţă conform deciziei civile nr. 313/06.04.2022 a Curţii de Apel Bacău, reclamantele A., B., C., D. şi E., judecătoare şi foste judecătoare la Judecătoria Huşi au solicitat în contradictoriu cu pârâţii, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Vaslui:

- obligarea pârâţilor la stabilirea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 şi pentru viitor;

- plata diferenţelor de drepturi de drepturi salariale dintre veniturile efective încasate şi cele rezultate prin luarea în calcul a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 (respectiv valoarea de referinţă sectorială de 484,18 la care se va adăuga majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), începând cu data de 01.08.2016, la zi şi în continuare, ţinând cont de prevederile Legii nr. 153/2017;

- repararea prejudiciului prin obligarea pârâtei la plata, începând cu data de 010.08.2016 şi până la data plăţii efective, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale 605,225 RON şi venitul efectiv plătit şi actualizarea acestor sume la rata inflaţiei, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, precum şi daune interese moratorii, conf. O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentinţa civilă nr. 2158 pronunţată la 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Iaşi, a respins cererea formulată de reclamantele A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Iaşi, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în raport de capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale rezultate, a respins capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale rezultate în raport de pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei, a respins cererea ca fiind prescrisă în ceea ce priveşte perioada 01.08.2016-08.06.2018, a admis excepţia rămânerii fără obiect, a respins cererea ca rămasă fără obiect începând cu data de 30.12.2021, a admis în parte cererea formulată de reclamantele A., B., C.

şi D., a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să stabilească reclamantelor A., B., D. şi C., indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel: - reclamantei A., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei B., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei D., pentru perioada 09.06.2018-04.01.2019; - reclamatei C., pentru perioada 24.12.2019-29.12.2021, a obligat pârâtul Tribunalul Vaslui la plata către reclamantele A., B., D.

şi C., a diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi venitul efectiv plătit, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective, astfel: - reclamantei A., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei B., pentru perioada 09.06.2018-29.12.2021; - reclamantei D., pentru perioada 09.06.2018-04.01.2019; - reclamatei C., pentru perioada 24.12.2019-29.12.2021 şi a respins cererea formulată de reclamanta E., pentru perioada ulterioară datei de 08.06.2018 ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2158 pronunţate la 16 noiembrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs Ministerul Justiţiei(ulterior înlocuită de succesor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi Tribunalul Vaslui, care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât Tribunalul Vaslui a susţinut că au fost aplicate greşit normele legale incidente în materia salarizării personalului din justiţie, întrucât instanţa de fond a reţinut în mod eronat aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015, deşi acestea au fost abrogate prin art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, recurentul arată că temeiurile legale invocate de reclamante pentru stabilirea drepturilor salariale la nivelul maxim aflat în plată nu mai produc efecte juridice, fiind înlăturate de legiuitor prin norma cu caracter general şi ulterior în vigoare.

Prima instanţă a interpretat eronat Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Tribunalul Vaslui susţine că aceste decizii nu consacră o aplicabilitate generală a hotărârilor judecătoreşti privind indexările salariale, ci se referă exclusiv la despăgubirile acordate în baza unor hotărâri definitive existente la data adoptării normei declarate neconstituţionale.

Partea recurentă subliniază că instanţele nu au fost învestite cu prerogativa de a pronunţa hotărâri cu efecte generale, iar interpretarea instanţei de fond excede cadrul legal şi constituţional, atribuind acestor decizii o forţă juridică pe care nu o deţin.

Recurentul-pârât arată că nici Curtea Constituţională, nici Înalta Curte nu au statornicit valoarea hotărârilor judecătoreşti ca izvor de drept obiectiv, ci doar au interpretat voinţa legiuitorului în contextul principiului egalităţii, fără a impune instanţelor o conduită obligatorie în privinţa recunoaşterii unor drepturi salariale suplimentare.

Instituţa recurentă consideră nelegală acordarea dobânzii legale penalizatoare în raport cu prevederile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare. Potrivit acestei ordonanţe, plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti executorii în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2022 se realizează eşalonat pe o durată de cinci ani, cu suspendarea de drept a oricărei proceduri de executare silită.

În acest context, arată că dobânda legală penalizatoare nu poate fi acordată, întrucât plata este reglementată printr-un mecanism legal de eşalonare, iar dobânda legală remuneratorie se aplică doar sumelor actualizate conform indicelui preţurilor de consum, nu celor supuse eşalonării.

În concluzie, Tribunalul Vaslui solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată, invocând dispoziţiile art. 483-502 C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, Legea nr. 304/2004, republicată, Legea nr. 304/2022, Legea-cadru nr. 153/2017, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015 şi O.U.G. nr. 130/2021, cu modificările şi completările ulterioare.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017.

Susţine că în mod greşit judecătorul fondului nu a constatat subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, conform art. 142 din Legea nr. 304/2022, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022. Potrivit art. 38 din C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal, iar instanţa trebuia să constate subrogarea şi să dispună continuarea procesului în contradictoriu cu entitatea competentă.

Recurentul-pârât critică sentinţa asupra greşitei respingeri a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Ministerul Justiţiei susţine că instanţa a aplicat greşit Decizia nr. 22/2020 a ÎCCJ, care vizează funcţionarii publici reglementaţi de Legea nr. 188/1999, nu judecătorii reglementaţi de Legea nr. 303/2004 şi ulterior Legea nr. 303/2022. Drepturile salariale ale judecătorilor se stabilesc prin acte administrative individuale, contestabile conform art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017.

Reclamantele nu au contestat ordinele de salarizare în termenele legale, astfel că solicitarea retroactivă este inadmisibilă.

Ministerul Justiţiei solicită a se constata că sentinţa atacată este nelegală şi că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 44 pct. 11 şi 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. III din O.U.G. nr. 20/2016 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Susţine că valoarea de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON nu este aplicabilă, întrucât majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 se aplică la salariul de bază brut aferent lunii iulie 2016, nu la VRS.

În sprijinul acestei interpretări se invocă decizia civilă nr. 286/24.04.2020 a Curţii de Apel Timişoara, care a stabilit că VRS aplicabil este de 484,18 RON, nu 605,225 RON.

De asemenea, arată că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, drepturile salariale sunt exclusiv cele prevăzute în această lege, conform art. 1 alin. (3), iar salariile nu pot depăşi nivelul maxim stabilit pentru anul 2022, conform art. 38 alin. (6).

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii penalizatoare, Ministerul Justiţiei susţine că aceasta este neîntemeiată, întrucât nu există un titlu executoriu anterior care să fi fost neexecutat.

Invocă Decizia ÎCCJ nr. 21/22.05.2015 şi Decizia nr. 2/2014, care stabilesc că dobânda penalizatoare se acordă doar în cazul executării cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti. În speţă, arată că nu există o astfel de hotărâre, ci se tinde la obţinerea uneia, astfel că dobânda nu poate fi acordată retroactiv. De asemenea, instanţa nu a avut în vedere dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 privind actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi natura dobânzilor legale.

În concluzie, Ministerul Justiţiei solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile nr. 2158/2022, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi, pe fond, respingerea acesteia ca neîntemeiată, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Iaşi a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat admitere recursurilor şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Demersul judiciar al reclamantelor, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de obligare a pârâţilor la stabilirea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016 şi pentru viitor, plata diferenţelor de drepturi de drepturi salariale dintre veniturile efective încasate, începând cu data de 01.08.2016, la zi şi în continuare, ţinând cont de prevederile Legii nr. 153/2017 şi repararea prejudiciului prin plata diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectoriale 605,225 RON şi venitul efectiv plătit şi actualizarea acestor sume la rata inflaţiei, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, precum şi daune interese moratorii, conf. O.G. nr. 9/2000 şi O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa recurată s-a admis în parte acţiunea (pentru o perioadă cuprinsă între 09.06.2018-04.01.2019 pentru reclamanta pensionară şi 09.06.2018-29.12.2021 pentru celelalte reclamantele), pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerul Justiţiei) şi Tribunalul Vaslui formulând recurs, criticile de nelegalitate putând fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, ţinând seama de conţinutul actului atacat, a coroborat dispoziţiile incidente şi a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanţa de recurs reţine că recursul formulat este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Recursurile declarate de pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerul Justiţiei) şi Tribunalul Vaslui vor fi analizate împreună întrucât cuprind argumente similare, iar aceste părţi au aceeaşi poziţie procesuală.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat. Potrivit acestor dispoziţii, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este motivat în concret prin cererea de recurs de către pârâtul Ministerul Justiţiei, acesta susţinând că trebuia admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În aceste condiţii, simpla indicare a unui articol din legea generală, lipsită însă de descrierea şi motivarea faptică a situaţiei care să dea legitimitate dispoziţiei legale invocate, nu este suficientă prin raportare la cerinţa obligatorie a motivării recursului.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale incidente în materia salarizării personalului din justiţie, având în vedere jurisprudenţa consolidată a instanţelor naţionale, precum şi deciziile obligatorii ale Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât Tribunalul Vaslui, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 83/2014 şi O.U.G. nr. 57/2015, în interpretarea dată prin Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 36/2018 a ÎCCJ, care consacră principiul egalizării indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Abrogarea formală a acestor acte normative prin Legea-cadru nr. 153/2017 nu înlătură efectele juridice ale hotărârilor definitive pronunţate anterior, care au recunoscut drepturi salariale în baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON. Aceste hotărâri constituie izvor de drept subiectiv, iar instanţa de fond a valorificat corect caracterul lor obligatoriu, în conformitate cu art. 1 alin. (5^1) din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015.

De asemenea, interpretarea dată de instanţa de fond Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale este conformă cu jurisprudenţa recentă a ÎCCJ - Decizia nr. 55/2021 şi Decizia nr. 34/2022 - care confirmă aplicabilitatea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru toţi magistraţii, în temeiul principiului egalităţii şi al nediscriminării.

Instanţa de fond a motivat în mod complet şi coerent soluţia pronunţată, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., analizând toate apărările şi excepţiile invocate de părţi.

Referitor la subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, instanţa de fond a reţinut corect aplicabilitatea art. 142 din Legea nr. 304/2022, coroborat cu Legea bugetului de stat nr. 368/2022, constatând transmiterea legală a calităţii procesuale, în conformitate cu art. 38 C. proc. civ.

Critica din recurs prin care se invocă faptul că instanţa de fond a aplicat greşit legea prin faptul că nu a respins ca inadmisibilă acţiunea ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile, este nefondată.

Potrivit Deciziei ÎCCJ nr. 22/2020, în litigiile vizând drepturi salariale, funcţionarii publici se pot adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Înalta Curte apreciază că, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamanţii se plasează în ipoteza în care solicită acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-au emis acte administrative de recunoaştere, astfel încât, ţinând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul unui recurs în interesul legii, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.

Pe de altă parte, acţiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii şi de contencios administrativ, astfel că paralizarea acţiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

În privinţa valorii de referinţă sectorială, instanţa de fond a reţinut corect că majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 se aplică la VRS de 484,18 RON, rezultând astfel valoarea de 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri definitive şi aplicabilă întregii familii ocupaţionale "Justiţie".

În ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, instanţa de fond a reţinut corect că aceasta se acordă ca daune-interese moratorii, în temeiul art. 1535 C. civ., fără a fi necesară existenţa unui titlu executoriu anterior, ci doar constatarea neexecutării obligaţiei de plată la scadenţă. Dispoziţiile art. VI din O.U.G. nr. 130/2021 nu exclud acordarea dobânzii, ci reglementează doar modalitatea de plată, fără a afecta dreptul substanţial la repararea prejudiciului.

Susţinerile părţilor recurente privind nelegalitatea acordării dobânzii penalizatoare sunt contrazise de jurisprudenţa ÎCCJ - Decizia nr. 2/2014 şi Decizia nr. 21/2015 - care consacră dreptul creditorului la dobândă legală în cazul executării cu întârziere a obligaţiei băneşti, indiferent de existenţa unui titlu anterior.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerul Justiţiei) şi Tribunalul Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 2158 pronunţate la 16 noiembrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 martie 2025.