Probation salary reference value enforcement via ministerial order issuance despite labor law pre-action procedures

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 10.01.2023, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, au solicitat: obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită ordin de ministru prin care să rectifice OMJ nr. 28/2020 în sensul stabilirii valorii de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON pentru personalul de probaţiune în intervalul de referinţă 01.08.2016 - 31.12.2017, precum şi în continuare, cu toate consecinţele juridice ce decurg din aplicarea noii valori şi obligarea pârâtei DNP să execute întocmai şi cu celeritate atribuţiile ce-i revin ca ordonator terţiar de credite, ca urmare a stabilirii noii valori de referinţă sectorială.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 875 din data de 17 mai 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi lipsei de interes, ca neîntemeiate.

A calificat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor noi ordine de încadrare prin raportate la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 875 din data de 17 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune.

Ministerul Justiţiei a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. Prima critică vizează respingerea de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, în condiţiile în care reclamanţii nu au contestat actele administrative prin care li s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, ci au solicitat direct emiterea unui nou ordin de salarizare. În acest sens, se invocă dispoziţiile art. 193 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., precum şi prevederile art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, care impun parcurgerea unei proceduri speciale în faţa ordonatorului de credite. Jurisprudenţa relevantă este reprezentată de Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care confirmă necesitatea acestei proceduri în cazul în care pretenţiile angajaţilor decurg dintr-o încadrare sau reîncadrare pretins nelegală.

A doua critică priveşte respingerea excepţiei tardivităţii formulării acţiunii, întrucât aceasta a fost introdusă peste termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar corespondenţa invocată nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 12 din aceeaşi lege. În consecinţă, Ministerul solicită respingerea acţiunii ca tardiv formulată.

În continuare, se susţine lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, având în vedere că aceştia beneficiază, începând cu 01.01.2018, de salariul maxim prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, iar în speţă aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Ministerul Justiţiei mai critică calificarea greşită de către instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune ca fiind o apărare de fond. Se invocă dispoziţiile art. 2500 şi art. 2517 din C. civ., coroborate cu art. 171 alin. (1) din Codul muncii, care stabilesc un termen de prescripţie de 3 ani pentru drepturile salariale. În raport cu data introducerii acţiunii, orice pretenţie anterioară datei de 19.07.2020 este considerată prescrisă.

O altă critică priveşte obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016. Se susţine că această valoare include deja majorarea de 25% acordată personalului de probaţiune prin O.U.G. nr. 20/2016, astfel că admiterea acţiunii conduce la o dublă aplicare a acestei majorări. În sprijinul acestei susţineri sunt invocate ordinele de ministru nr. 2883/C/2018 şi nr. 28/C/2020, precum şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Se arată că, începând cu 01.01.2018, drepturile salariale ale consilierilor de probaţiune sunt stabilite conform grilei din anexa la lege, fără raportare la VRS.

Ministerul Justiţiei mai susţine că, pentru perioada ulterioară datei de 03.08.2023, acţiunea a rămas fără obiect, întrucât a fost emis OMJ nr. 1407/C/2023, prin care s-a stabilit egalizarea drepturilor salariale ale personalului de probaţiune cu cele ale consilierilor din Serviciul de Probaţiune Timiş, prin raportare la VRS de 605,225 RON. Se invocă în acest sens Deciziile nr. 55/2021 şi nr. 13/2023 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care consacră principiul aplicării unitare a VRS în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, cu diferenţierea veniturilor doar prin coeficienţi de multiplicare.

În final, Ministerul Justiţiei susţine că obligarea la emiterea unui ordin de ministru pentru acordarea VRS de 605,225 RON este nelegală, întrucât un asemenea act nu ar produce efecte juridice concrete de ordin patrimonial, fiind lipsit de cauză juridică şi, în consecinţă, lovit de nulitate absolută. Se invocă dispoziţiile art. 1325, art. 1179 alin. (1), art. 1235, art. 1236 şi art. 1237-1238 din C. civ., care reglementează condiţiile de validitate ale actelor juridice şi sancţiunea nulităţii în cazul cauzei ilicite sau imorale. Emiterea unui astfel de ordin ar reprezenta o fraudă la lege, întrucât ar eluda aplicarea normelor legale imperative privind salarizarea personalului de probaţiune.

Direcţia Naţională de Probaţiune a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că, deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat explicit asupra capătului secund de cerere, considerându-l formulat generic, hotărârea a fost totuşi pronunţată în contradictoriu cu instituţia recurentă. În temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 17 şi art. 25 din Legea nr. 252/2013, Direcţia Naţională de Probaţiune justifică interesul în promovarea recursului, întrucât este structură cu personalitate juridică, ordonator terţiar de credite şi entitate responsabilă de gestionarea sistemului de salarizare al consilierilor de probaţiune, având atribuţii de reprezentare în faţa instanţelor judecătoreşti.

Se subliniază că soluţia pronunţată de instanţa de fond, prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat să emită un ordin de salarizare, produce consecinţe juridice directe asupra Direcţiei Naţionale de Probaţiune, în calitate de entitate care efectuează plata drepturilor salariale. Astfel, recursul este justificat atât din perspectiva contradictorialităţii procesuale, cât şi din perspectiva efectelor patrimoniale generate de hotărârea atacată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi au formulat întâmpinare pentru fiecare recurs, invocând excepţia nulităţii recursului declarat de Ministerul Justiţiei şi excepţiile tardivităţii şi lipsei de interes cu privire la recursul declarat de Direcţia Naţională de Probaţiune. Pe fond, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

5. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând excepţia lipsei de interes a recursului declarat de Direcţia Naţională de Probaţiune, invocată de către intimaţii - reclamanţi prin întâmpinare, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin hotărârea atacată a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor noi ordine de încadrare prin raportate la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare.

Înalta Curte contată că prin sentinţa recurată au fost stabilite obligaţii în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei fără a fi stabilit ceva în contradictoriu cu pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune.

Potrivit art. 458 C. proc. civ. "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane". Din economia acestui text legal, rezultă că pentru declararea recursului doar calitatea de parte în proces nu este suficientă fiind necesară pentru cel care face recurs să justifice şi interesul de a ataca hotărârea. Practic înseamnă că legitimare activă are numai partea care a pierdut procesul, respectiv partea în sarcina căreia au fost stabilite anumite obligaţii, deoarece partea care nu a fost obligată la o anumită prestaţie, nu poate demonstra drepturile ce i-au fost lezate.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenta - pârâtă, faptul că hotărârea a fost pronunţată şi în contradictoriu cu Direcţia Naţională de Probaţiune nu îi permite acesteia să declanşeze prezentul demers procesual.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va admite excepţia lipsei de interes şi în temeiul art. 40 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Direcţia Naţională de Probaţiune, ca lipsit de interes.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând criticile invocate în recurs, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susţinerea greşitei soluţionări a excepţiilor invocate de acesta în faţa primei instanţe, care, de altfel, sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, se observă că, în speţă, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare şi la stabilirea, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească a îndreptăţirii lor la aplicarea valorii de referinţă sectorială solicitată. Astfel, reclamanţii nu au învestit instanţa de contencios cu o acţiune privind anularea ordinelor de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 şi dispoziţiile similare din Legea 153/2017, ci a înţeles să sesizeze instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prin care a invocat refuzul nejustificat al pârâţilor de a emite un act administrativ.

Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acţiunii, reclamanţii au solicitat pârâţilor emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, dar, prin adresa nr. x/03.03.2022 Ministerul Justiţiei a comunicat un răspuns adresat tuturor consilierilor de probaţiune din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune.

Prin urmare, în cauză suntem în prezenţa unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorităţii publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

De altfel, o atare distincţie între tipurile de acţiuni ce impun parcurgerea sau nu a unei proceduri prealabile rezultă şi din analiza întregului raţionament expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017, extragerea paragrafelor 35-37 şi 49 ale unei astfel de decizii (evocate de recurent) din contextul general din care acestea fac parte neputând reprezenta un demers apt a genera o altă concluzie.

De asemenea, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în raport cu prevederile art. 2500 şi art. 2517 C. civ., se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prin prezenta acţiune, nu se solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripţiei extinctive.

Obligaţia la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente şi la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost dedusă deja judecăţii în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, fiind pronunţată sentinţa definitivă nr. 3247/2019, însă prin acţiunea prezentă se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa sus menţionată. Pentru aceste motive nu se poate da eficienţă, în cauza pendinte, aspectelor statuate prin punctele 70-80 ale Deciziei nr. 22/2019, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

Referitor la lipsa de interes în promovarea acţiunii, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a calificat aceste susţineri ca fiind apărări de fond, iar nu o veritabilă excepţie procesuală.

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, pe motiv că întreaga corespondenţă la care face referire instanţa de fond nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. 12 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că la dosar nu există dovada comunicării răspunsurilor formulate de Ministerul Justiţiei la plângerile prealabile efectuate de reclamanţi.

În speţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să fie stabilită indemnizaţia de încadrare conform O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, faţă de împrejurarea că prin art. III din O.U.G. nr. 20/2016 s-a prevăzut că la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON se adaugă o majorare de 25%.

Din perspectiva fondului cauzei, se reţine că, prin sentinţa definitivă nr. 3247/2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a fost definitiv stabilit dreptul subiectiv al reclamanţilor la plata unui salariu care să ţină seama de valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, fiind aspecte de drept deja dezlegate printr-o hotărâre judecătorească, ce se impun cu autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, fără a mai putea fi reexaminate. Pentru aceste motive argumentele recurentului-pârât referitoare la legalitatea stabilirii drepturilor de natură salarială prin raportare la VRS de 605,225 RON nu pot genera o nouă analiză a unor astfel de aspecte.

Având în vedere că reclamanţii se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a stabilit dreptul acestora la a li se acorda indemnizaţia de încadrare şi celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constată că, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiţiei avea obligaţia de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin sentinţa definitivă nr. 3247/2019, refuzul acestuia fiind nejustificat.

În consecinţă, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat, în mod corect, caracterul nejustificat al refuzului pârâtului de a emite reclamanţilor un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În raport de astfel de considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 875 din 17 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 875 din 17 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.