Liability of national authority for transitional veterinary service payments despite missing methodological norms

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 23.11.2020, sub număr x/2020, reclamantul CMVI Dr A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 10.000 RON lunar, începând cu data de 16.03.2020 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative) şi până la 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar - veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar - veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative);

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata dobânzii legale penalizatoare, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului;

- obligarea ambelor pârâte, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

Prin sentinţa civilă nr. 4520 din 19 aprilie 2021, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul CMVI A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

Prin sentinţa nr. 135/CA din 30 iunie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul CMVI A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, în favoarea Judecătoriei Constanţa.

A constatat intervenit conflictul negativ de competenţă între Curtea de Apel Constanţa şi Judecătoria Constanţa şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Prin decizia nr. 4622/12.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa, în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 05.01.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 41/14.03.2022, Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa şi a respins acţiunea exercitată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.

A admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, astfel cum aceasta a fost modificată.

A dispus obligarea pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 65.000 RON.

A dispus obligarea pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 26.11.2020 până la data plăţii debitului.

A admis în parte cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată şi a dispus obligarea pârâtului Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 4384/05.10.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 41/14.03.2022 a Curţii de Apel Constanţa, a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă; a menţinut soluţia instanţei de fond privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 161 din data de 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata sumei de 65.000 RON, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, calculată de la data de 23.11.2020 şi până la data plăţii efective, în favoarea reclamantului CMVI Dr. A..

Totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 161 din data de 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANSVSA. Recurenta susţine că nu poate fi obligată la plata sumelor solicitate, întrucât raportul contractual relevant este încheiat între reclamant şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa (DSVSA), instituţie publică cu personalitate juridică, ordonator terţiar de credite, care gestionează şi controlează activităţile sanitar-veterinare la nivel judeţean. ANSVSA, în calitate de ordonator principal de credite, are doar obligaţia de a aloca fondurile către DSVSA, fără a fi parte în raportul juridic dedus judecăţii. În susţinerea acestei poziţii, recurenta invocă dispoziţiile art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 5 din O.G. nr. 42/2004 şi art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020.

A doua critică vizează interpretarea eronată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. ANSVSA susţine că dreptul la suma de 10.000 RON/lună nu poate fi valorificat în lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, respectiv încheierea unui act adiţional la contractul de concesiune şi depunerea decontului însoţit de documente justificative. Recurenta arată că simpla existenţă a unui contract de concesiune nu este suficientă pentru acordarea sumei, fiind necesară dovedirea prestării efective a serviciilor sanitar-veterinare. În acest sens, se invocă dispoziţiile art. 6-8 din Anexa nr. 21la O.G. nr. 42/2004, introdusă prin O.U.G. nr. 117/2020, care reglementează condiţiile de decontare şi penalităţile aplicabile în caz de neexecutare.

A treia critică priveşte acordarea dobânzii legale penalizatoare. ANSVSA susţine că instanţa nu a motivat culpa instituţiei în neexecutarea obligaţiei de plată şi că nu există o datorie certă, lichidă şi exigibilă care să justifice aplicarea dobânzii. Se invocă dispoziţiile art. 1523 alin. (2) lit. a) şi d), art. 1531 alin. (1) şi (2), precum şi art. 1535 alin. (1) din C. civ., subliniindu-se că plata dobânzii nu poate fi dispusă în lipsa unei obligaţii certe şi a unei puneri în întârziere valabile.

În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamant. Argumentele sunt susţinute prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale incidente, jurisprudenţa relevantă, inclusiv Decizia RIL nr. 9/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi prin evidenţierea rolului distinct al ANSVSA şi DSVSA în cadrul raporturilor juridice deduse judecăţii.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata - pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Constanţa a solicitat respingerea solicitării referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul - reclamant CMVI Dr. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Demersul judiciar iniţiat de reclamantul din prezenta cauză, astfel cum a fost precizat, vizează în principal constatarea refuzului nejustificat al pârâtei A.N.S.V.S.A. de a dispune admiterea cererii de plată a sumei de 10.000 RON/lună, formulate în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 din O.G. nr. 42/2004, urmată de obligarea pârâtei la plata sumelor astfel cuvenite.

Prin sentinţa recurată, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, fiind admisă acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă, care a formulat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte aminteşte că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, instanţa de control judiciar constată că, în esenţă, criticile recurentei-pârâte privesc următoarele aspecte: obligaţia de plată revine direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, şi nu A.N.S.V.S.A., care are doar obligaţia de a asigura bugetul în vederea efectuării plăţii; dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 RON, nu putea fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ, Anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, reprezentând normele metodologice de aplicare, fără de care dreptul solicitat de către reclamant nu putea fi acordat, iar această ordonanţă de urgenţă a intrat în vigoare la data de 24.07.2020, prin urmare, în lipsa unor norme metodologice, nu se putea proceda la plata unor drepturi băneşti; contrar dovezilor de la dosar, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a depus dovezi pentru perioada "în consideraţia cărora se plăteşte suma de 10.000 lunar", însă înscrisurile depuse de reclamantă nu vizează perioada pentru care s-a dispus acordarea sumei de 10.000 RON, ci "dovezile" pe care reclamanta le-a depus în susţinerea cererii de chemare în judecată sunt datate şi semnate în luna august, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 117/22.07.2020.

În primul rând, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte cu privire la reţinerea în mod greşit a calităţii sale procesual pasive în prezenta cauză.

Pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor invocă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive dispoziţiile art. 6 Anexa nr. 21 - Prevederi specifice de aplicare a art. 15 din ordonanţă la O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, care prevăd următoarele:

Art. 6 - (1) Beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din ordonanţă primesc suma de 10.000 RON, sumă exceptată de TVA, din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, prin bugetul direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în baza decontului şi a documentelor justificative.(…).

Anexa nr. 21 a fost introdusă însă în O.G. nr. 42/2004 abia de la data de 24 iulie 2020, prin O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative.

Reclamantul solicită însă obligarea pârâtelor la plata drepturilor băneşti prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020, arătând clar în partea introductivă a cererii că are în vedere acea formă a Legii nr. 236/2019 în vigoare până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 42/2004, astfel că nu pot fi aplicabile pentru soluţionarea excepţiei dispoziţiile legale introduse prin acte normative care nu erau în vigoare în perioada pentru care se solicită pretenţiile.

Astfel, pentru perioada 16.03.2020 - 24.07.2020, art. IV din Legea nr. 236/2019 prevede că plata sumei de 10.000 RON se face din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, independent de calitatea beneficiarilor, de părţi într-un contract de concesiune încheiate cu direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că în lipsa unei dispoziţii legale care să oblige direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene să suporte din bugetul lor plata indemnizaţiei de 10.000 RON/lună sau a obligaţiei contractuale în acest sens, pentru perioada reclamată obligaţia de plată revenind Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi nu direcţiilor sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, astfel că nu pot fi reţinute argumentele de ordin critic formulate de recurenta-pârâtă cu privire la acest aspect.

În continuare, Înalta Curte constată că un alt set de critici priveşte greşita interpretare şi aplicarea a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, centrate pe interpretarea recurentei în sensul că pentru a beneficia de drepturile prevăzute de Legea nr. 236/2019, nu era suficient ca reclamantul "să fie beneficiar al contractului de concesiune şi/sau prestări servicii încheiat anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019", dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 10.000 RON, nu putea fi valorificat strict în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actelor normative menţionate de art. V din acelaşi act normativ.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Astfel, se reţine că demersul judiciar al reclamantului este întemeiat pe dispoziţiile art. IV din Legea nr. 236/2019, forma activă până la data de 24.07.2020, care prevedea următoarele:

"(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.

(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege."

Art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 9/2023, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor legale în discuţie:

"(...)115. Textul nu condiţionează însă intrarea în vigoare a legii sau acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii stipulate în art. IV din Legea nr. 236 din 11 decembrie 2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 de elaborarea acestor norme metodologice.

116. Mai mult, nu există o relaţie clar stabilită între dreptul stipulat la art. IV, care vizează o situaţie tranzitorie, şi obligaţia statului stipulată la art. V pentru viitor. Cerinţa impusă de art. V din Legea nr. 236/2019 nu condiţionează modul de aplicare a art. IV alin. (1) din aceeaşi lege, care, oricum, are un domeniu restrâns de aplicare, exclusiv la contractele aflate în derulare, ci vizează, în principal, elaborarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004, inclusiv a art. 15 din aceasta, astfel cum a fost modificat prin art. I din Legea nr. 236/2019, respectiv procedura de încheiere a contractelor pe viitor şi condiţiile de derulare a acestora pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar.

117. Altfel spus, dreptul de creanţă în discuţie este, potrivit legii, pur şi simplu, neafectat de vreo condiţie legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, direct din lege. Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificaţia unei restrângeri a exercitării drepturilor de creanţă rezultate din contractele aflate în discuţie, pentru că nu condiţionează acordarea sumei de 10.000 de RON lunar de adoptarea legislaţiei secundare şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziţii pe o anumită durată, respectiv nu condiţionează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opţiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuţie.

118. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi.(...)

123. Legiuitorul nu a prevăzut în textul Legii nr. 236/2019 vreo dispoziţie legală care să condiţioneze amânarea intrării în vigoare şi aplicarea prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 de emiterea vreunui act normativ ulterior şi niciun alt text legal nu împiedică în mod expres aplicarea prevederilor art. IV alin. (1) în lipsa elaborării normelor metodologice.

124. În plus, lipsa normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu poate fi imputabilă beneficiarilor dreptului conferit de art. IV din Legea nr. 236/2019, dacă aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile reglementate de actul normativ care le conferea dreptul la plata pentru serviciile efectuate. Tăcerea legislativă pe un interval de aproximativ opt luni nu poate fi interpretată în defavoarea beneficiarilor dispoziţiei legale prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, neputând fi lăsată la aprecierea Guvernului sau a Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (în sarcina căreia era responsabilitatea elaborării acestor norme) respectarea termenului prevăzut de lege pentru adoptarea acestor norme, cu afectarea drepturilor prevăzute de lege, culpa autorităţii executive în realizarea demersurilor necesare pentru executarea legii neputând înlătura de la aplicare o dispoziţie legală imperativă. (...)"

În atare condiţii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de recurenta-pârâtă cu privire la acest aspect, având în vedere caracterul obligatoriu al acestei decizii stabilit de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.

În lumina acestor considerente, instanţa de control judiciar constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamantul este beneficiar al contractului de concesionare nr. x/01.09.1999, prelungit prin actul adiţional nr. 66/14.08.201"14 până la data de 01.03.2022, astfel că potrivit legii are dreptul, pentru perioada 16.03.2020 (data intrării în vigoare a legii) - 24.07.2020 (data modificării art. IV din Legea nr. 236/2019 prin O.U.G. nr. 117/2020) la plata lunară a sumei de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.

De asemenea, reclamantul face dovada prin deconturile depuse la dosarul cauzei a prestării serviciilor în consideraţia cărora se plăteşte suma de 10.000 lunar, respectiv a efectuat acţiuni de prelevare probe de la cabaline, ovine, bovine, acţiuni de vaccinare profilactică contra mai multor boli, în exploataţiile existente din cele 3 localităţi arondate cabinetului său veterinar, conform programului acţiunilor de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor la animale pe anul 2020.

Or, ultimul set de critici formulate de recurenta-pârâtă priveşte modul de apreciere al înscrisurilor depuse în probaţiune la dosar de către reclamant, Înalta Curte constatând că prin invocarea unor astfel de argumente în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, veritabile critici de nelegalitate aduse hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de către recurenta-pârâtă.

În concluzie, este corectă soluţia de obligare a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor la plata către reclamantul Cabinet Medical Veterinar Individual Dr. A. a sumei de 65.000 RON, iar, în temeiul art. 1531 C. civ. potrivit cu care "Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării", în mod corect fiind obligată pârâta şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 23.11.2020 până la data plăţii debitului, sentinţa recurată fiind legală, dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 161 din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.