Appeal dismissed; veterinary clinic's claim for statutory compensation rejected for failure to prove service performance

Şedinţa publică din data de 4 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 03.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul C.M.V. A., a solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor - ANSVSA, obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 70.000 RON, compusă din suma lunară de 10.000 RON de la data de 16.12.2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019) până la data de 24.07.2020 (data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioada (de la data scadenţei acestora până la data plăţii efective, având în vedere ca prin Adresa comunicată către ANSVSA la notificarea reclamantei, nu se menţionează începând cu ce dată se achita suma stabilită lunar prin lege, care sunt persoanele juridice/fizice îndreptăţite să beneficieze de aceasta, modalitatea de plată, dacă se aplică retroactiv, astfel încât consideră că este în prezenţa unui refuz al ANSVSA de a soluţiona favorabil cererea reclamantei, pentru perioada anterioară O.U.G. nr. 117/2020, când suma de 10.000 RON/lună se acordă fiecărui deţinător de contract(valid), fără decont justificativ.

Prin sentinţa civilă nr. 2638 din 20 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II - a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa şi a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acestă pârâtă. Prin sentinţa civilă nr. 1252 din 17 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Feteşti.

Prin sentinţa civilă nr. 28 din 28 ianuarie 2022, Judecătoria Feteşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate de pârâta Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Ialomiţa, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de apel Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin decizia nr. 1122/19.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 1878/21.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a celor două pârâte şi a inadmisibilităţii cererii, iar pe fond cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1878/21.10.2022 pronunţate în dosarul nr. x/2020 reclamantul CMV A. a declarat recurs.

Prin decizia civilă 4641/18.10.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul recurentului-reclamant CMV A., casată sentinţa recurată şi cauza a fost trimisă spre o nouă judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 476 din data de 21 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX -a contencios administrativ şi contencios a respins acţiunea ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 476 din data de 21 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Cabinetul Medical Veterinar A., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentul solicită casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa obligării autorităţilor pârâte - ANSVSA şi DSVSA Ialomiţa - la plata sumei de 70.000 RON, reprezentând compensaţia legală de 10.000 RON/lună pentru perioada 16.12.2019-24.07.2020, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.

Prima critică de nelegalitate vizează interpretarea eronată a dispoziţiilor art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019. Recurentul susţine că dreptul la suma de 10.000 RON/lună este conferit direct prin lege, fără a fi condiţionat de elaborarea normelor metodologice prevăzute la art. V. Astfel, beneficiarii contractelor de concesiune încheiate anterior intrării în vigoare a legii sunt îndreptăţiţi la plata lunară, în lipsa unei prevederi exprese care să condiţioneze acordarea acesteia de existenţa normelor metodologice. În consecinţă, refuzul autorităţilor de a achita suma solicitată pentru perioada anterioară apariţiei O.U.G. nr. 117/2020 constituie o neexecutare culpabilă a obligaţiei legale, generând dreptul la despăgubiri civile.

A doua critică priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004. Instanţa de fond a reţinut în mod eronat că pentru acordarea sumei prevăzute de Legea nr. 236/2019 ar fi necesară prezentarea unor documente justificative, deşi legea nu impune o asemenea condiţie. Recurentul arată că serviciile noi intermediare, pentru care se solicită plata, au fost efectuate în mod real, în strânsă legătură cu serviciile de bază reglementate de O.G. nr. 42/2004, pentru care s-au emis facturi şi deconturi acceptate de autorităţi. În lipsa unei obligaţii legale de justificare suplimentară, refuzul de plată este neîntemeiat şi conduce la îmbogăţirea fără just temei a autorităţilor publice.

A treia critică se referă la inaplicabilitatea modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 117/2020 asupra perioadei anterioare intrării sale în vigoare. Recurentul susţine că această ordonanţă nu retroactivează şi nu poate fi utilizată pentru a exclude dreptul la plata sumei de 10.000 RON/lună pentru intervalul decembrie 2019 - iulie 2020. În plus, instanţa de fond a reţinut în mod greşit apărarea autorităţilor, deşi acestea nu au formulat cerere reconvenţională prin care să solicite constatarea inexistenţei dreptului la plată în perioada menţionată. Această conduită procesuală este calificată de recurent ca un exces de putere din partea autorităţilor, care speculează lipsa normelor metodologice pentru a evita plata unor obligaţii legale certe.

4. Apărările intimatelor - pârâte

Prin întâmpinările formulate, intimatele - pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport cu dispoziţiile legale incidente şi cu argumentele prezentate de părţi, Înalta Curte constată că atât recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor ANSVSA şi DSVSA Ialomiţa la achitarea sumei de 70.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală aferentă.

Prin sentinţa civilă recurată, prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că existenţa contractului de concesiune ori de servicii nu este suficientă pentru recunoaşterea dreptului reclamantului la indemnizaţia prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, astfel că, atâta timp cât nu s-a probat prestarea efectivă, în perioada 16.12.2019-23.07.2020, a activităţilor ce fac obiectul respectivelor contracte, dintre cele prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004.

Înalta Curte constată că, potrivit art. IV din Legea 236/2019, suma se achită beneficiarilor "contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 ".

De asemenea, conform art. 6 alin. (3) din anexa 2 la O.U.G. nr. 117/2020, decontul în baza căruia se face plata este însoţit de o serie de documente justificative al căror rol este de a dovedi realizarea activităţilor, iar potrivit alin. (5) atât decontul, cât şi documentele justificative trebuie vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor oficiale.

Depunerea documentelor justificative şi verificarea acestora de către serviciul/biroul economic din cadrul direcţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene reprezintă condiţii distincte, impuse de actul normativ.

Aşadar, în lipsa prevederii bugetare şi a actelor adiţionale nu se putea proceda la efectuarea plăţii.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 6 din anexa la O.U.G. nr. 117/22.07.2020, rezultă că decontul şi documentele justificative întocmite, conform reglementărilor în vigoare, de către beneficiarii contractelor pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/22.07.2020 sunt verificate şi vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor oficiale, înainte de depunerea oficială la Registratura D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti.

Ulterior, decontul şi documentele justificative sunt verificate, în termen de maximum 5 zile de la depunerea la Registratura D.S.V.S.A. judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti de către Serviciul/Biroul control oficial - sănătate şi bunăstare animală, respectiv de către Serviciul/Biroul economic din cadrul Direcţiei Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor Judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti şi aprobate de directorul executiv în vederea realizării plăţii.

Înalta Curte apreciază că, în mod legal, instanţa de fond a reţinut că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamantul să facă dovada realizării activităţilor contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.

În acelaşi sens, sunt cele reţinute cu efect obligatoriu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care prin Decizia nr. 9/2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 21 iulie 2023 (considerentul nr. 137) a statuat că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, doar dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate.

Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi a căror prestare trebuie dovedită.

Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referinţă pentru care s-au formulat pretenţiile, nu se poate susţine că reclamantul este îndeptăţit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenţionat să gratifice cabinetele veterinare.

Astfel, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate, recurentul-reclamant nu a făcut dovada prestării unor activităţi sanitar-veterinare publice în baza contractului de servicii nr. x/01.09.1999, Act Adiţional nr. 3/11.08.2014, încheiat cu această autoritate publică locală, care l-ar îndreptăţi la acordarea acestei sume, în condiţiile Legii nr. 239/2019.

Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici susţinerile recurentului-reclamant în sensul că prestarea efectivă a serviciilor intermediare ar rezulta din împrejurarea că sunt în strânsă legătură cu serviciile de bază şi nu ar fi condiţionate de prezentarea de documente justificative, acestea fiind simple susţineri, fără suport probator.

În consecinţă, pentru argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată se află la adăpost de criticile aduse în calea de atac şi se impune a fi menţinută, ca fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. împotriva sentinţei civile nr. 476 din 21 martie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.