Judicial wages: exclusion of DNA/DIICOT coefficients from ongoing salaries under the institutional-level salarization regime

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamantele A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, obligarea acestuia la emiterea unui ordin de salarizare corespunzător.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 320 din 28 februarie 2024, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele B. şi A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a obligat pârâta să emită, pentru fiecare reclamantă, ordin de salarizare cu privire la drepturile salariale obţinute prin sentinţa civilă nr. 366/31.03.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2022, definitivă prin decizia nr. 4215/13.09.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor la care activează (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 284/2010), astfel că este indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanţa de fond, având în vedere hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2022, a apreciat că, urmare efectului pozitiv al respectivei hotărâri se impune obligarea I.C.C.J. la emiterea unor ordine prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariale ale intimatelor-reclamante prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.

Recurenta arată că, în dosarul nr. x/2022, pretenţiile intimatelor-reclamante privind stabilirea drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19 nu au fost admise în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei (ordonatorul principal de credite în drepturile şi obligaţiile căruia s-a subrogat Î.C.C.J. conform dispoziţiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022).

Din această perspectivă, recurenta apreciază că instanţa de fond a procedat la o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, deoarece Ministerul Justiţiei nu a fost obligat la stabilirea drepturilor salariale conform celor dispuse prin hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2022, iar faţă de Î.C.C.J. s-ar fi putut invoca, cel mult, opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 366/31.03.2023 drepturile câştigate de intimatele - reclamante au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1, Secţiunea 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Astfel, litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 a fost de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârea fiind pronunţată în contradictoriu cu instanţa angajatoare care are atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale.

De aceea, este important de reţinut pentru soluţionarea cererii de recurs faptul că drepturile recunoscute prin aceste hotărâri au fost strict sub forma unor despăgubiri, acordate pentru starea de discriminare pe care intimatele-reclamante au invocat-o în raport cu procurorii DNA şi DIICOT, aceste despăgubiri având natura juridică reglementată de dispoziţiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

Admiterea pretenţiei recunoaşterii prin ordin a dreptului de a fi salarizat prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, şi în raport cu distincţia care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006:

- VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică şi aplicabilă indiferent de funcţia deţinută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 şi indiferent de nivelul instanţei sau parchetului în cadrul căreia/căruia îşi desfăşoară respectiva persoană activitatea);

- Coeficientul de multiplicare - element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu funcţia deţinută în cadrul acestora - de conducere sau de execuţie - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menţionate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie");

Astfel fiind, acest element, chiar în condiţiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătoreşti de către intimatele-reclamante - sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiţie au obligaţia legală (în raport cu cadrul normativ aplicabil şi cu Decizia nr. 794/2016 a CCR) să alinieze indemnizaţiile pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Soluţia pronunţată de către instanţa de fond este neîntemeiată şi în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantele sunt judecători în cadrul Judecătoriei Constanţa, iar prin acţiunea de faţă au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, având în vedere că prin sentinţa civilă nr. 366/31.01.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2022 s-a admis în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Constanţa, a fost obligat pârâtul să recalculeze indemnizaţiile de încadrare ale reclamantelor, conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, aferente perioadei 01.01.2021 - 03.05.2022, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 şi, totodată, să plătească fiecărei reclamante diferenţele de drepturi salariale rezultate în urma aplicării coeficientului de multiplicare 19,000, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plata şi până la data plăţii efective.

Instanţa de fond, având în vedere această hotărâre judecătorească, a admis acţiunea reclamantelor, soluţie pe care Înalta Curte nu o împărtăşeşte.

Astfel, Înalta Curte constată că este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia dacă s-ar lua în considerare la stabilirea nivelului maxim în plată hotărârile judecătoreşti prin care au fost acordate judecătorilor despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA şi DIICOT şi drepturile efectiv încasate, aşa cum a făcut instanţa de fond, s-ar ajunge la încălcarea principiului stabilirii salariilor magistraţilor în raport de nivelul instanţelor sau parchetelor.

Acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA/DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului.

De asemenea, Curtea Constituţională a constatat că:

"hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)."

Astfel, acordarea coeficienţilor specifici procurorilor DNA/DIICOT nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte.

Cu privire la limita maximă până la care pot fi acordate drepturile, legislaţia anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizaţiile magistraţilor se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariale ale magistraţilor a inclus indemnizaţiile de încadrare, precum şi sporurile, însă valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii prevăzuţi în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor şi al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariţia Legii-cadru nr. 153/2017.

Aşadar, valoarea de referinţă sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, şi coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiţi în mod concret şi direct la calculul indemnizaţiilor magistraţilor sub imperiul legislaţiei anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii nr. 284/2010, doar indirect şi prin raportare la legislaţia anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizaţiilor şi sporurilor din luna decembrie a anului precedent.

Ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi de aplicarea sa etapizată, salariile de bază pot fi majorate, începând cu 01.01.2018, însă doar până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.

Toate aceste aspecte au fost reţinute şi prin considerentele Deciziei nr. 34 din 06.06.2022 referitoare la interpretarea art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022 prin care s-a statuat că nivelul maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017 nu poate fi depăşit.

Înalta Curte constată că pretenţiile reclamantelor nu au temei legal în legislaţia în vigoare aplicabilă în momentul salarizării, dispoziţiile pe care se fundamentează solicitările asupra coeficientului de multiplicare de 19%, care era reglementat de O.U.G. nr. 27/2006, pentru procurorii DNA şi DIICOT, fiind abrogate prin Legea nr. 330/2009, iar Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea- cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu data de 01.01.2010, în baza Legii nr. 330/2009, iar începând cu 01.01.2011, în temeiul Legii nr. 284/2010 şi nr. 285/2010, iar ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, s-a realizat reîncadrarea în conformitate cu dispoziţiile acesteia.

Actele normative care au intervenit ulterior O.U.G. nr. 27/2006, au stabilit că salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie de nivelul instanţelor şi parchetelor, dovadă în acest sens fiind prevederile cuprinse în art. 6 din Anexa nr. VI secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa nr. VI, secţiunea a II-a din Legea nr. 284/2010.

În ceea ce priveşte sentinţele pe care reclamantele le invocă pentru faptul că au fost acordate, cu titlu de despăgubiri, diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile procurorilor D.N.A/D.I.I.C.O.T. (rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) Înalta Curte reţine că despăgubirile respective au fost achitate anterior anului 2010, nu au fost incluse in indemnizaţiile de încadrare pentru a produce o majorare a acestora, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 nici nu mai pot fi luate în calcul la stabilirea salariilor judecătorilor, nefiind drepturi recunoscute şi ocrotite de lege în beneficiul acestei categorii profesionale.

Începând cu 01.01.2010 salarizarea s-a realizat potrivit Anexei nr. VI secţiunea a II-a din Legea nr. 330/2009 - reglementare ce a avut în vedere exclusiv indemnizaţiile de încadrare lunare, respectiv salariile, stabilite potrivii reglementărilor în vigoare ia data de 3 1.12.2009, iar conform art. 6 alin. (1) din Anexa nr. VI la acest act normativ, pentru activitatea desfăşurată judecătorii şi procurorii au dreptul la o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanţelor sau al parchetelor, cu funcţia deţinută şi cu vechimea în magistratură (prevederi similare regăsindu-se în art. 6 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, respectiv în art. 8 din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017).

Dacă s-ar proceda la stabilirea drepturilor reclamantelor în considerarea despăgubirilor acordate prin hotărârile judecătoreşti menţionate de acestea, s-ar încălca principiul stabilirii salariilor magistraţilor în raport cu nivelul instanţelor sau parchetelor la care funcţionează.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor sunt întemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamanţilor A. şi B., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 320 din 28 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea reclamanţilor A. şi B., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.