Guarantee Fund's appeal rejected; penalizing interest award for unlawful refusal to pay insurance indemnity upheld.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/16.03.2016 şi, totodată, să se dispună obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 11.06.2021 reclamantul a solicitat ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să oblige FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 3/16/2016 constând în:

- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 - 15962.47 RON, calculate până la data de 6/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;

- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 375 din 8 martie 2024, judecând cauza în fond, după casare, a admis în parte acţiunea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul la plata despăgubirii constând în dobânda legală penalizatoare aferente sumei de 5.997 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care va fi calculată de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.520,77 RON constând în onorariu de avocat în sumă de 1.470,77 RON şi taxa de timbru în sumă de 50 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că sentinţa recurată, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, în forma aplicabilă la data deschiderii procedurii, Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, Norma ASF nr. 24/2019, Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi a normelor legale incidente.

În mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ridicată în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.

Cererea de plată a fost soluţionată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin Decizia pronunţată de ÎCCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.

Prin aceasta sentinţă se reţine ca instanţa "Anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018. Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată(s.n.) formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexata Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON (...)"

Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizăm pe fond cererile de plată(s.n.)". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să analizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, această decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desfiinţată de instanţă în mod definitiv.

Drept urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea 554/2004 pe care A. a înţeles să îşi întemeieze acţiunea.

Recurentul consideră că instanţa de fond a respins în mod nefondat excepţia prescripţiei.

În sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

În concluzie, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În prezenta cauza reclamanta solicita despăgubiri constând penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, fără a preciza cuantumul acestora, perioada pentru care solicită acordarea lor, sau dacă legislaţia în materia asigurărilor, în ce priveşte cuantumul penalităţilor de întârziere i-ar fi aplicabil şi subscrisei- instituţie de drept public. Reclamanta indică totodată un temei subsidiar, respectiv solicită obligarea FGA la plata dobânzii legale conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/16.03.2016, reclamanta nu a solicitat acordarea dobânzii legale, astfel că aceasta nu putea privi obiectul actului administrativ emis şi nici puteau face obiectul controlului de legalitate al instanţei de judecată- aspect ignorat de instanţa de fond.

Prin urmare, intimata-reclamantă cunoştea producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data de 11.03.2016, data depunerii cererii de despăgubiri. Aceasta cunoştea atât producerea prejudiciului, cât şi întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora, care era fix şi determinat de norme administrative şi legale.

Recurentul consideră că nu putea fi primită susţinerea reclamantei că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere că reclamanta a depus prezenta acţiune înainte de această dată.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu, la data de 19.05.2019.

Intimata-reclamantă a depus prezenta acţiune pe rolul instanţei mult după împlinirea acestor termene, astfel încât se solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de reclamantă.

Recurentul mai arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicita în prezenta cauza aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul ca nu exista niciun motiv ca sa nu ceara aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosar x/2018, recurentul consideră faptul că acţiunea de faţă este tardivă, în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 raportat la dispozitiile art. 8 şi 19 din Legea 554/2004.

O cerere este prematur introdusă atunci când, pentru exercitarea dreptului la acţiune, legea a prevăzut un anumit termen.

În speţă, trebuie respectat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 pronunţată în Dosarul x/2018, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte. Aceasta, întrucât FGA nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de reclamantă, FGA emiţând o singură decizie de respingere globală, prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare.

Prin urmare, a proceda altfel şi a obliga direct FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, instanţa ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată, acesta fiind şi motivul pentru care s-au respins pretenţiile intimatei-reclamante de obligare directă la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, ca neîntemeiate.

Simpla anulare a deciziei menţionate a putut da naştere unor drepturi accesorii născute în mod direct din raportul juridic de drept procesual civil, precum obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată cauzate în acel dosar, nu şi a unor drepturi decurgând din raportul juridic de drept substanţial, cât timp acesta nu a fost analizat (pe fond) de instanţa de contencios administrativ.

Or, reclamanta-intimată nu invocă o pagubă iminentă, simpla durată a procedurilor administrative neputând fi considerată o cauză de înlăturare a prematurităţii, cât timp daunele interese moratorii pretinse de către A. au ca scop repararea tocmai a acestei pretinse întârzieri culpabile.

De asemenea, recurentul solicită admiterea excepţiei lipsei de interes, precizând că prin interes se înţelege folosul practic şi scopul urmărit de cel ce a pus în mişcare acţiunea, iar potrivit art. 33 C. civ.., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului şi respingerea contestaţiei ca nefondată, arătând că FGA nu este succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorului insolvent, nu preia patrimoniul şi nici drepturile şi obligaţiile acestuia, activitatea desfăşurată de FGA fiind reglementată prin legea specială de înfiinţare, respectiv, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi Norma ASF nr. 24/2019 de aplicare.

Potrivit art. (2) din Norma ASF nr. 24/2019:

"Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a confirma valabilitatea poliţelor de asigurare emise de asigurători şi nici de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 rezultă că prejudiciul suferit de reclamant poate fi cauzat de o autoritate publică pe două căi: printr-un act administrativ ilegal care este anulat de instanţa de judecată şi prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri sau, după caz, prin refuzul administrativ explicit (respingerea cererii de către autoritate).

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezenţa aceloraşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi urm. din noul C. civ.. Astfel, pentru naşterea obligaţiei de reparare trebuie să fie întrunite trei dintre condiţiile răspunderii civile, toate făcând parte din categoria condiţiilor obiective: existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite extracontractuale şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. în ce priveşte vinovăţia, ea nu este o condiţie necesară pentru admiterea acţiunii în repararea prejudiciului introdusă de către cel prejudiciat împotriva autorităţii publice răspunzătoare.

În ipoteza de faţă reclamanta a indicat în mod expres drept faptă ilicită neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare respinsă prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.

Unicul motiv care a condus la respingerea de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Nici FGA, nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018, nu au apreciat dacă reclamanta deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc.

În limitele în care a fost emisă respectiv analizată de către instanţa de judecată Decizia nr. 14452/03.05.2018, anularea acesteia nu conduce la consecinţa învederată de partea reclamantă, pârâta neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat ca ar reveni reclamantei în litigiul principal.

Mai precis acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată. Or, dacă ar fi fost urmată regula, aceea ca acţiunea în despăgubiri să fie formulată odată cu cea în anulare, faţă de modalitatea în care a fost analizată legalitatea actului, acţiunea în despăgubiri se impunea a fi respinsă.

În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispoziţiilor legale incidente pricinii, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea 213/2015, cerere de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor (înregistrată sub nr. x din 16.03.2016).

Prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată.

Reclamanta a contestat această decizie în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin sentinţa civilă nr. 4902 din 27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor să emită un act administrativ prin care să soluţioneze pe fond cererile de plată menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs atât reclamanta A. S.A. cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Recursurile au fost respinse prin decizia nr. 4644/13.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia de casare pronunţată în prezentul dosar s-a stabilit că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea cererii privind acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea 554/2004.

Astfel, reclamantul a solicitat prin cererea modificatoare acordarea despăgubirilor cauzate prin respingerea cererii de plată, măsură dispusă prin decizia nr. 14452 din 03.05.2018 .

Instanţa de fond a stabilit că reclamanta solicită acoperirea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal. Caracterul nelegal al deciziei nr. 14452 din 03.05.2018 a fost stabilit în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 4902 din 27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În raport de aceste coordonate ale acţiunii, astfel cum a fost modificată, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că prejudiciul cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată s-a produs în intervalul de timp dintre momentul respingerii cererii (data de 03.05.2018 când a fost emisă decizia nr. 14452) şi data plăţii sumei solicitate prin cererea de plată (29.10.2021). În condiţiile în care reclamanta a solicitat acoperirea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ nelegal, în dimensionarea acestuia nu poate fi avută în vedere perioada anterioară emiterii actului administrativ.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că deşi recurentul reiterează excepţiile procesuale invocate şi în primul ciclu procesual, acestea au fost tranşate prin decizia de casare, astfel că nu se mai impune analiza acestora în această fază procesuală.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că cererea formulată pe cale separată de despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ.

O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată.

În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită pe de o partea nesoluţionarea cererii de plată în termenul legal(act administrativ asimilat), iar pe de altă parte neacordarea despăgubirii solicitate prin respingerea cererii de plată promovate de A. în calitate de creditor de asigurare al B. prin Decizia nr. 14452/03.05.2018 (act administrativ tipic), prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare.

În ceea ce priveşte actul administrativ tipic, respectiv Decizia nr. 14452/03.05.2018, se constată că acesta a fost anulat de instanţe în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2018, ca urmare a constatării nelegalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale reclamantei.

În aceste condiţii, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 reclamanta este îndreptăţită să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată.

Prejudiciul în discuţie constă în lipsa de folosinţă a despăgubirii (capitalului) la care reclamanta era îndreptăţită (drept recunoscut pe cale litigioasă şi succedat de plata efectuată de pârât) în intervalul cuprins între data iniţială de soluţionare a cererii (03.05.2018) şi data plăţii efectuată de pârât (29.10.2021). Lipsa de folosinţă a capitalului a fost cauzată de actul administrativ emis nelegal de pârât (respingerea cererii de plată), astfel încât se regăseşte şi cerinţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Referitor la solicitarea de plată a dobânzii legale penalizatoare, întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, Înalta Curte apreciază că dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) O.G. nr. 13/2011 se aplică în raporturile juridice dintre profesionişti (care decurg din exploatarea unei întreprinderi) în timp ce dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (3) din acelaşi act normativ se aplică în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi, astfel că pentru cuantificarea prejudiciului încercat de reclamantă se impune aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) O.G. nr. 13/2011.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 375 din 08 martie 2024 pronunţată dew Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.