Scope of State Audit Measures and Competence to Attribute Administrative Liability to Legal Counsel

Şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.07.2020 sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Transporturilor, Infrastructurii şi Comunicaţiilor a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând anularea în parte a încheierii nr. 9/23.06.2020, în ceea ce priveşte respingerea solicitării de anulare a măsurilor I.1, I.7, I.8, I.10, I.11, respectiv a măsurilor II.1, II.4, II.5, II.6 din Decizia nr. 12/19.11.2019 aferente abaterilor consemnate în partea constatativă a acesteia.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 571 din 9 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul MINISTERUL TRANSPORTURILOR, INFRASTRUCTURII SI COMUNICAŢIILOR, în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, şi s-a anulat, în parte, încheierea nr. 9/23.06.2020 şi Decizia nr. 12/18.11.2019, ambele emise de către pârâta Curtea de Conturi a României, doar în ceea ce priveşte măsura II.5 cuprinsă în Decizia nr. 12/18.11.2019.

S-a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamant.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 571 din 9 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Curtea de Conturi a României, invocând motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârii de la fondul cauzei şi respingerea, în integralitate, a cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, a arătat că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, şi aplicarea greşită în cauză a prevederilor art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic.

Instanţa de fond a constatat eronat din analiza încheierii nr. 9/2020, faptul că, pe de o parte, abaterea care a fundamentat adoptarea măsurii II. 5 din Decizia nr. 12/2019, "constă în pretinsa neîndeplinire de către contestatarul reclamant a obligaţiei parcurgerii procedurii administrative a angajării răspunderii materiale a funcţionarilor publici, prin emiterea unor acte administrative cu caracter individual - decizii de imputare - care să poate fi puse în executare din oficiu", iar pe de altă parte că măsura vizează "atât stabilirea întinderii prejudiciului produs prin neefectuarea procedurii administrative de atragere a răspunderii salariaţilor, reglementată prin Legea nr. 188/1999 (...) cât şi dispunerea de măsuri pentru recuperarea acestuia(...)".

În mod eronat, instanţa de fond a apreciat ca fiind pertinente apărările din cererea reclamantului întemeiate pe prevederile art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic.

Abaterile de la legalitate şi regularitate constatate şi consemnate în Procesul-verbal de constatare nr. x/25.04.2019 (pag. 109 - 121) au fost înscrise în concret la pct. 10 din partea constatativă a Deciziei nr. 12/2019, cu respectarea dispoziţiilor pct. 181 din R.O.D.A.S., precum şi cu redarea succintă a prevederilor legale încălcate.

Aşadar, prin Decizia nr. 12/20219, au fost aduse la cunoştinţa conducerii A., în prezent B.., abaterile de la legalitate şi regularitate, iar măsurile stabilite în partea dispozitivă a deciziei, în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, vizau obligaţia legală a acesteia de a determina întinderea exactă a prejudiciilor şi întreprinderea demersurilor necesare pentru recuperarea lor.

Măsurile concrete ce pot fi dispuse în vederea stabilirii întinderii prejudiciului şi recuperării acestuia sunt lăsate la latitudinea conducerii entităţii controlate, însă ele trebuie să fie apte de a conduce la atingerea scopului pentru care au fost instituite. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 13/2017 pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin urmare, obligaţia legală ce îi revenea conducerii A. era de a dispune măsuri adecvate şi să urmeze căi eficiente care să conducă la recuperarea prejudiciilor.

Prin hotărârea recurată au fost reţinute ca fiind corecte constatările Curţii de Conturi privind producerea unui prejudiciu în sumă de 460.000 RON în bugetul ministerului, în condiţiile în care pentru abaterile consemnate la pct. 10 din Decizia nr. 12/2019 au fost dispuse două tipuri de măsuri în temeiul art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, iar una dintre măsuri a fost menţinută de către instanţa de judecată, respectiv cea de la pct. I. 10 din decizie (pag. 27 - 28 din sentinţa civilă nr. 571/09.04.2021).

A invocat în susţinerea recursului şi considerentele deciziei civile nr. 3838/22.06.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2017, invocând puterea de lucru judecat a acesteia, sens în care hotărârea de la fond a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Instanţa de fond în mod greşit a primit apărarea invocată de reclamant potrivit căreia nu se poate reţine vinovăţia vreunei persoane pentru calea judiciară urmată în vederea recuperării prejudiciului, în raport de art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic, nefiind relevant acest aspect în cauză, în condiţiile în care măsurile anulate de la pct. II. 5 din Decizia nr. 12/2019 au fost dispuse în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Verificarea sumei de 460.000 RON a fost determinată de existenţa acesteia într-unul din conturile contabile din evidenţa contabilă a C.. la 31.12.2018, potrivit constatării nr. 10 din decizie pentru nerespectarea prevederilor legale în domeniu, în perioada 2010-2013.

Având în vedere soldul evidenţiat în conturile contabile ale intimatului -reclamant, echipa de control a analizat cauzele pentru care respectiva sumă a fost menţinută la data de 31.12.2018 în contul contabil 473 "Decontări din operaţii în curs de clarificare " în condiţiile în care exista o decizie definitivă a instanţei încă din data de 22.06.2018, fiind constatate abateri de la prevederile art. 3, art. 4 alin. (2) lit. a) şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru motivele de recurs anterior expuse, a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a hotărârii recurate şi rejudecarea în parte a procesului pe fond în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 486 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 - 24, art. 33 alin. (3) şi art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi a României, republicată, art. 178 225 şi urm. din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/2014 a Plenului Curţii de Conturi a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 24 iulie 2014, republicată.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondate, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamantul Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării cu o cerere de anulare a încheierii nr. 9/23.06.2020 de soluţionare a contestaţiei precum şi a Deciziei nr. 12/19.11.2019, ambele emise de Curtea de Conturi a României.

Apreciind caracterul parţial întemeiat al cererii de chemare în judecată, prima instanţă a admis în parte acţiunea, reţinând, cu privire la măsura nr. II.5 din Decizia nr. 12/18.11.2019, că nu se poate stabili vinovăţia vreunei persoane pentru calea judiciară de urmat în vederea recuperării prejudiciului înregistrat de reclamant şi constatat de intimată.

Nemulţumită de soluţia primei instanţe, intimata Curtea de Conturi a României a formulat recurs, invocând motivul de casare ce vizează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material în cauză, respectiv a art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Înalta Curte, ca urmare a propriului demers de reevaluare a probatoriului administrat în cauză, prin raportare la circumstanţele factuale reţinute de prima instanţă, apreciază că soluţia emisă de aceasta este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

Astfel, Înalta Curte reţine că art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 care prevede că "În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.", deşi are în vedere constatarea unor abateri de la regularitate sau de la legalitate, în cauza de faţă acest neajuns nu s-a confirmat în dreptul consilierului juridic care a promovat o cerere de chemare în judecată pentru instituţia reclamantă într-o altă cauză, acţiune care a fost respinsă de instanţă.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, activitatea unui consilier juridic presupune o obligaţie de diligenţă, aşa cum este aceasta înscrisă în art. 40 din Statutul profesiei de consilier juridic, iar nu o obligaţie de rezultat, acesta neputând a fi tras la răspundere pentru pierderea procesului câtă vreme nu s-a demonstrat că ar fi acţionat cu lipsă de profesionalism iar faptul că instanţa a adoptat o altă soluţie juridică decât cea solicitată de consilier nu îi poate fi imputată acestuia.

Susţinerile recurentei din calea de atac promovată cu privire la existenţa unui prejudiciu, deşi sunt adevărate, nu pot conduce la finalitatea pe care acesta o urmăreşte pentru că nu s-a dispus şi nici nu s-ar fi putut dispune atragerea răspunderii consilierului juridic care a realizat reprezentarea în cauza la care părţile se raportează când invocă apărarea defectuoasă tocmai în virtutea atribuţiilor prevăzute de lege în sarcina consilierului juridic şi a faptului că acesta a acţionat cu diligenţa necesară unui profesionist.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost reţinut de prima instanţă că prezenta acţiune nu reprezintă o cale de atac împotriva hotărârii (Decizia civilă nr. 3838/22.06.2018 a Curţii de Apel Bucureşti) la care se referă actele atacate şi că instanţa nu are competenţa să stabilească interpretarea corectă a normelor incidente în acea cauză, nefiind o instanţă de control judiciar, ci doar poate să verifice dacă motivele invocate de reclamant sub aspectul în discuţie sunt rezonabile din perspectiva legalităţii şi temeiniciei.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine, alături de judecătorul fondului, că consilierul juridic care a promovat acţiune de recuperare a sumei de 460000lei în cadrul altui dosar ce îl viza pe ministerul reclamant a acţionat cu diligenţa unui profesionist, neputând a fi tras la răspundere pentru nerecuperarea sumelor anterior menţionate, care au fost identificate a fi consemnate eronat în conturile autorităţii auditate.

Mai mult decât atât, atragerea răspunderii administrative a celor care în realitate se dovedesc a fi vinovaţi de existenta prejudiciului este atribuţia exclusivă a instituţiei reclamante, atribuţie care nu poate fi translatată Curţii de Conturi a României, care a invocat temeiul de drept de la art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 şi a impus în mod direct reclamantului obligaţia de atragere a răspunderii consilierului juridic ce a realizat reprezentarea într-o altă cauză, aceasta fiind o chestiune care excedă competenţei conferite de lege instituţiei care a realizat auditul financiar.

Conchizând, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia din perspectiva dorită de partea declarantă a căii de atac.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 571 din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 571 din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.