Magistrate salary cap on sectorial reference value under Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 26 februarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.07.2023, în dosarul nr. x/2023, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 336/06.03.2023, Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 959/I/12.04.2023 şi a Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 1001/28.04.2023, prin care a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună revocarea parţială a acestora şi să emite alte ordine în ceea ce o priveşte şi să dispună: reîncadrarea şi calcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente cu valorificarea VRS 605,225 RON, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, ce i-a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 937/28.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020 a Tribunalului Dâmboviţa, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 109/21.01.2021 a Curţii de Apel Ploieşti (cu referire şi la sentinţa civilă nr. 1035/28.06.2021 pronunţată de CA Bucureşti în dosarul nr. x/2021, prin care a fost obligat MJR să-i emită ordin individual de salarizare prin raportare la VRS 605,22, începând cu data de 14.02.2017, sentinţa rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1567/21.02.2023 a ÎCCJ, decizie prin care s-a respins recursul formulat de ÎCCJ subrogată în drepturile şi obligaţiile pârâtului Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1035/28.06.2021 a CA Bucureşti/Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat) şi decizia civilă nr. 555/30.04.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 a CA Ploieşti, (cu referire şi la sentinţa civilă nr. 1350/04.10.2021 a CA Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2021, prin care a fost obligat MJR să-i emită ordin individual de salarizare începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, sentinţa rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2359/04.05.2023 a ÎCCJ, decizie prin care s-a respins recursul formulat de ÎCCJ subrogată în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1350/04.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat, precum şi în continuare, majorate cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare (şi fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ); acordarea sporurilor în procent de 45% prin raportare la indemnizaţia de încadrare determinată cu valorificarea drepturilor salariale evocate la punctul I din contestaţie, începând cu data de 01.01.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1693/2023 din 15 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a obligat pe pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS 605,225 RON şi cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, majorate cu 25 % conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sporurile urmând a fi calculate în funcţie de indemnizaţia de încadrare astfel stabilită, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs dedusă judecăţii

Pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, admiterea excepţiei lipsei de interes în formularea acţiunii şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect şi respectiv ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

3.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti")

Potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a II-a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să Ie înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În aceste condiţii, se arată că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere caprin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

3.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii şi, pe fond, respingerea acţiunii pe de o parte, ca lipsită de interes şi pe de altă parte, ca neîntemeiată.

3.2.1. Excepţia lipsei de interes a acţiunii

În susţinerea acestei excepţii, se arată că, prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost stabilite drepturile salariale de care be­neficiază intimata-reclamantă în perioada 23.10.2015-29.12.2021, cu luarea în considerare a coeficientului 19, începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare, conform dispoziţiilor sen­tinţei civile nr. 1350/04.10.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021, prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat la emiterea unui nou ordin de încadrare şi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, începând cu data de 14.02.2017, conform dispoziţiilor sentinţei nr. 1035/28.06.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

De asemenea, prin Ordinul Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3104/1 din 23.10.2023, drepturile salariale ale judecătorilor din circumscripţia Curţii de Apel Galaţi, aşadar inclusiv ale reclamantei au fost stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 30.12.2021.

Faţă de aceste considerente, s-a solicitat instanţei să admită excepţia lipsei de interes a acţiunii şi să respingă în parte cererea de chemare în judecată ca lipsită de interes.

3.2.2. În ceea ce priveşte obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referinţă 605,22 RON, neplafonată, se impune respingerea, pe de o parte ca rămasă fără obiect şi, pe de altă parte, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 959 din 12.04.2023.

Prin art. 1 al Ordinului s-au dispus următoarele:,Drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor se calculează avana în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele prezentului ordin. (...)

Art. (3) - Drepturile salariale individuale calculate potrivit prezentului ordin vor fi stabilite prin ordine ale preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza documentaţiei transmise de fiecare curte de apel.

Art. (4) - Sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile stabilite potrivit prezentului ordin şi drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 se actualizează cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Art. 5 - Plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 şi art. 4 din prezentul ordin se va efectua, în condiţiile legii, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".

Ulterior, au fost emise şi ordinele individuale de stabilire a drepturilor salariale intimaţilor din prezenta cauză, respectiv Ordinul nr. 1001/1/28.04.2023, iar la data de 27.09.2023 a fost emis Ordinul nr. 2734/1/2023 de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere emiterea acestor Ordine, acţiunea a rămas fără obiect în ceea ce priveşte acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 Iei, începând cu data de 30.12.2021.

Astfel, prin Ordinul nr. 959/2023, toţi judecătorii au dobândit o vocaţie generală de a li se calcula indemnizaţia de încadrare în forma menţionată, însă în perioada anterioară datei de 01.04.2023, vocaţia efectivă este determinată de mai mulţi factori, respectiv: perioada de activitate; existenţa sau inexistenţa unor hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a unor drepturi de natură salarială prin raportare la VRS 605,225 şi perioadele recunoscute; intervenirea sau nu a prescripţiei dreptului de a solicita drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 RON sau intervenirea prescripţiei dreptului de executare silită; orice alte situaţii particulare ce pot influenţa acordarea acestora, urmând ca data de la care se vor acorda drepturile salariale să fie stabilită individual pentru fiecare judecător în urma analizei situaţiilor concrete ale acestora.

Mai mult, prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, s-a stabilit la art. 1 următoarele:

"Drepturile salariate ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curiilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat- 30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare ".

Totodată, la art. 2 alin. (1) din ordinul amintit mai sus, se precizează faptul că "Ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale conform art. 1 se emit în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2734/1/27.09.2023, în baza documentaţiei transmise de curţile de apel, iar la alin. (2) al art. 2 din acelaşi ordin se menţionează că "în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a ordinului amintit mai sus, curţile de apel înaintează înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie documentaţia, care va constitui anexă la ordinele de stabilire a drepturilor salariale individuale ale judecătorilor şi asistenţilor judiciari din circumscripţia curţii de apel."

Astfel, în condiţiile în care intimata reclamantă beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin efectul recalculării drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 31.12.2021, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele 1-13 la ordinul emis, acţiunea pe acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Totodată, prin acelaşi ordin s-a prevăzut că plata diferenţelor salariale rezultate, în mod actualizat şi la care se adaugă dobânda legală, să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3.2.3. În ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 30.12.2021, prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023 au fost stabilite drepturile salariale de care beneficiază intimata-reclamantă în perioada 23.10.2015-29.12.2021, cu luarea în considerare a coefcientului 19, începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare, conform dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1350/04.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021, prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat la emiterea unui nou ordin de încadrare şi cu luarea în considerare a VRS 605,225 Iei, începând cu data de 14.02.2017, conform dispoziţiilor sentinţei nr. 1035/28.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la stabilirea indemnizaţiei de încadrare a intimatei reclamante prin valorificarea VRS 605,22 RON, respectând dispoziţiile titlului executoriu, care nu cuprinde obligaţia ca recalcularea să se facă prin înlăturarea plafonării.

Mai mult, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Prin Ordinul nr. 959/1/2023, astfel cum a fost acesta concretizat prin emiterea Ordinului nr. 2734/1/2023, s-a avut în vedere stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor, prin raportare la VRS 605,22 RON, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 de la momentul 30.12.2021, data emiterii Ordinului MJ nr. 6245/C/2021, prin care a fost stabilită, cu caracter general, salarizarea judecătorilor în baza unei valori de referinţă sectoriale de 605,22 RON.

Având în vedere cele expuse mai sus, precum şi scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei constatând incidenţa unei anumite stări de fapt si de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, acesta nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată, nici în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depăşind şi termenul de prescriere a drepturilor respective, nici prin acordarea valorii de referinţă sectorială 605,22 RON, fără respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 157/2017.

Emiterea Ordinului nr. 6245/C/2021 a reprezentat o decizie administrativă prin care s-a urmărit, probabil, stoparea litigiilor vizând acordarea VRS 605,22 RON. Această decizie a intrat în competenţa de apreciere exclusivă a ordonatorului principal de credite de la acea dată, singurul în măsură să aprecieze asupra eficienţei efectelor avute în vedere prin emiterea ordinului în discuţie (probabil reducerea cheltuielilor de judecaţi, reducerea cheltuielilor rezultate din dobânzi, etc).

Prin urmare, obligarea de a emite un nou ordin în vederea valorificării VRS 605,22 RON, fără plafonare, anterior datei de 31.12.2021 conduce la situaţia în care actualul ordonator principal de credite dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite, ceea ce este contrar legii, cu atât mai mult cu cât nici titlul executoriu invocat de intimata- reclamantă, nu prevede emiterea ordinului prin acordarea VRS neplafonat.

3.2.4. Totodată, în ceea ce priveşte soluţia de obligare la emiterea unui ordin prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariate prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, se arată că, prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost stabilite drepturile salariale de care beneficiază intimata-reclamantă în perioada 23.10.2015-29.12.2021, cu luarea în considerare a coeficientului 19, conform dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1350/04.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

De asemenea, trebuie avut în vedere că nici o dispoziţie legală sau titlul executoriu amintit mai sus nu stabileşte obligaţia de a acorda coeficientul de conducere 19,00, fără aplicarea prevederilor prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, respectiv fără plafonare.

Întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocata ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare, ci şi egalizarea cu alţi magistraţi care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, situaţia intimatei-reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Totodată, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătoreşti respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% şi 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.

De asemenea, relevantă în soluţionarea recursului este şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2023, potrivit căreia:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 Ut. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale."

Or, drepturile salariale acordate de instanţa de fond intimatei reclamante nu au o aplicabilitate generală la nivelul tuturor salariaţilor care fac parte din familia ocupaţională Justiţie, întrucât ele au fost stabilite de legiuitor doar în favoarea procurorilor din cadrul DNA şi DIICOT, coeficientul 19,000 reprezentând o componentă salariată a sistemului de salarizare, variind în funcţie de nivelul instanţei/parchetului, spre deosebire de VRS care este o componentă fixă şi nu are o aplicabilitate generală. De aceea, coeficientul de multiplicare 19,000 putea fi aplicat exclusiv la nivelul stabilit de lege.

În acest sens, considerentele de la pct. 82 din Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 sunt aplicabile în cauza de faţă:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce priveşte soluţia de obligare la emiterea ordinului individual de salarizare a intimatei-reclamante cu includerea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, se arată că, aşa cum rezultă din preambulul Ordinului nr. 959/1/12.04.2023, prin care se face referire la Ordinul nr. 105 din 29.03.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost precizat prin Ordinul Preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 114 din 11.04.2023, această majorare acordată de instanţa de fond este deja inclusă în cuantumul drepturilor salariale stabilite potrivit ordinelor de salarizare ale intimatilor-reclamanti încă de la data de 01.01.2018.

Se invocă anexa nr. 4 la Ordinul 959/1/12.04.2023 (act administrativ în temeiul căruia au fost emise inclusiv ordinul individual de salarizare al intimatei-reclamante nr. 1001/1/2023), care stabileşte cuantumul drepturilor salariale ale judecătorilor cu grad de curte de apel, precum şi o simulare realizată de Direcţia Resurse Umane a Î.C.C.J cu privire la drepturile salariale ale aceloraşi judecători stabilite prin raportare la VRS 605,225, neplafonată, însă calculate fără aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Din cuprinsul celor două documente reiese faptul că dacă ordonatorul principal de credite ar fi calculat drepturile salariale în plată ale magistraţilor doar prin raportare la VRS 605,225 şi fără aplicarea plafonării stabilită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, atunci ar fi rezultat un cuantum al indemnizaţiei de bază mai mic cu 25% decât cel de care beneficiază în prezent aceştia, fapt care probează că la stabilirea drepturilor salariate ale judecătorilor a fost luată în calcul, încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, inclusiv majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, este evident că instanţa de fond a dispus obligarea la emiterea unor acte administrative prin care să se stabilească "un drept de care intimata- reclamantă beneficia deja.

De asemenea, se solicită instanţei să aibă în vedere că drepturile salariale stabilite prin Ordinul nr. 3419/1/22.11.2023, în ceea ce priveşte acordarea coeficientului 19 numai până la data de 29.12.2021, deşi în titlul executoriu este reţinut că se acordă "începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare", este o măsură luată cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, cu scopul ca drepturile salariale stabilite conform Ordinului nr. 959/1/2023 (calculate, având în vedere valoarea de refrinţă sectorială 605,22 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017) să nu fie inferioare celor stabilite astfel.

Asupra soluţiei în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor, se arată că şi acordarea acestora a fost admisă cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale relevante în cauză.

Astfel, intimata reclamantă a beneficiat, ca urmare a emiterii Ordinului nr. 959/1/2023, Ordinului nr. 1001/1/28.04.2023 şi a Ordinului nr. 3419/1/22.11.2023 de stabilirea, prin ordine individuale, a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,22 RON neplafonată, cu acordarea corespunzătoare a sporurilor aferente.

Prin urmare, soluţia cu privire la acest capăt de cerere se impunea a fi cea de respingere ca lipsită de obiect în privinţa perioadei acoperite prin Ordinul nr. 959/1/2023 şi Ordinul nr. 2734/1/2023, prin raportare la Ordinul nr. 6245/C/2021 şi, ca neîntemeiată în rest din perspec­tiva imposibilităţii obligării actualului ordonator principal de credite să depăşească limitele de­cizionale de apreciere în care s-a manifestat voinţa administrativă a unui ordonator principal de credite diferit.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 şi următoarele din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Cu privire la primul motiv invocat ce vizează disp. art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu referire la sintagma când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, raportat însă la aspectele in concret relatate, se arată că cele invocate sunt in mare parte chestiuni teoretice, care nu răspund celor solicitate de reclamantă.

Cu privire la primul motiv invocat ce vizează excepţia lipsei de interes a acţiunii, se arată că cererea iniţiala a fost înregistrata la data de 24.07.2023, iar instanţa de fond s-a pronunţat prin sentinţa civilă nr. 1693/15.11.2023 asupra cererii sale, iar O ICCJ nr. 3419 a fost emis abia la data de 22.11.2023, deci ulterior sesizării instanţei si pronunţării sentinţei menţionate, asa incat cererea nu este lipsita de interes.

Totodată, se vor avea in vedere si dispoziţiile art. 32 din C. proc. civ., interesul trebuie apreciat la momentul formulării cererii sau al invocării apărării, faptul ca ulterior acesta nu mai subzista nefiind de natura sa atragă rămânerea fara obiect a cererii sau a apărării. In cauza se impune a fi analizata cu precădere condiţia interesului născut si actual. Aceasta cerinţa vizează faptul ca interesul trebuie sa existe la momentul la care se exercita acţiunea civila, indiferent de forma sa concreta de manifestare, in sensul ca partea nu ar mai obţine folosul practic urmărit daca nu ar recurge in acel moment la acţiune, fiind ca atare prejudiciata. Astfel, câtă vreme la momentul introducerii cererii de chemare in judecata, toate ordinele contestate au fost emise fără a fi avute in vedere hotărârile judecătoreşti prin care au fost constituite drepturi in favoarea sa, interesul său apare ca fiind născut si actual.

Mai mult, modul in care a fost emis ordinul 3419 la data de 22.11.2023 este cu totala nerespectare a dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1035/28.06.2021 pronunţate de către CA Bucureşti in dosarul nr. x/2021, prin care a fost obligat MJR sa-i emită ordin individual de salarizare prin raportare la VRS 605,22, începând cu data de 14.02.2017, sentinţa rămasa definitiva prin decizia civila nr. 1567/21.03.2023 a ICCJ si a sentinţei civile nr. 1350/4.10.2021 a CA Bucureşti pronunţata in dosarul nr. x/2021, prin care a fost obligat MJR sa-i emită ordin individual de salarizare începând cu data de 23.10.2015 si în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, sentinţa rămasa definitiva prin decizia civila nr. 2359/4.05.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, astfel ca interesul său exista si in prezent.

De asemenea, in ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes prin raportare la OICCJ nr. 3104/23.10.2023, acesta a fost emis cu referire la neaplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 30.12.2021, cu trimitere la OMJ 6245/C/30.12.2021, având in vedere situaţia generală a judecătorilor, ignorând faptul ca se află într-o situaţie particulară si anume ca are deja o hotărâre definitiva prin care i s-a stabilit acest drept începând cu data de 04.02.2017 şi in continuare (sentinţa civilă nr. 937/23.07.2020 pronunţată de Tribunalul Dambovita în dosar nr. x/2020 definitiva prin decizia civila nr. 109/21.01.2021 a CA Ploieşti) si mai mult ca, prin sentinţa civila nr. 1035/28.06.2021 pronunţata de către CA Bucureşti in dosarul nr. x/2021, MJR (ulterior ICCJ) a fost obligat sa-mi emită ordin individual de salarizare prin raportare la VRS 605,22, începând cu data de 14.02.2017, sentinţa rămasa definitiva prin decizia civila nr. 1567/21.03.2023 a ICCJ. Ceea ce este insa maxim relevant in acest sens este faptul ca recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1035/28.06.2021 pronunţata de către CA Bucureşti in dosarul nr. x/2021 a vizat exact faptul ca ar trebui, in opinia recurentei, ordinul sa se dispună a fi emis cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, insa ICCJ, prin decizia civila nr. 1567/21.03.2023 a ICCJ a respins acest recurs ca nefondat.

Astfel, nu se putea prin OICCJ 3104/23.10.2023 sa se dispună recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON făra aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, doar de la data de 30.12.2021, decât cu nerespectarea hotărârilor judecătoreşti enunţate, ceea ce intra sub incidenţa deja a legii penale.

Cu privire lipsa de obiect/netemeinicia acţiunii si considerentele de fapt invocate, se arată că reclamanta se află în posesia celor patru hotărâri menţionate anterior.

Astfel, la momentul emiterii Ordinului 336/2023, după obţinerea gradului de curte de apel, recurenta-parata nu a ţinut cont de toate hotărârile prin care deja instanţele in mod definitiv au dispus in favoarea sa si a emis primul ordin contestat, făra a face cuvenitele menţiuni cu privire la drepturile ce mi se cuvin.

Mai mult chiar, recurenta-parata arata că OICCJ 959/2023 nu priveşte recunoaşterea dreptului la salarizarea in raport de VRS 605,225 RON, ci ca acest aspect a fost stabilit anterior prin hotărâri judecătoreşti sau acte administrative, pentru ca apoi sa arate ca acest drept a fost stabilit pentru judecători prin OMJ 6245/C/30.12.2021.

Sunt lipsite de relevanta susţinerile recurentei in sensul ca la emiterea OICCJ 959/1/2023 cu referire la OICCJ 2734/1/2023 s-a avut in vedere din nou OMJ 6245/30.12.2021 si data emiterii acestuia -30.12.2021, ordin despre care însă se recunoaşte ca este cu caracter general in materia salarizării judecătorilor si ca este un act administrativ doar emis pentru a produce efecte pentru viitor si prin care s-a urmărit stoparea litigiilor vizând acordarea VRS 605,22 RON si ca obligarea instanţei de a emite acum un nou ordin in vederea valorificării vrs 605,22 .anterior datei de 31.12.2021 ar conduce la situaţia in care actualul ordonator,ar dispune peste cele dispuse deja de anteriorul ceea ce ar fi contrar legii.

In sensul celor pe care le-a precizat, menţionează sentinţa civila 1196/13.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal in dosarul nr. x/2020, definitiva prin decizia civila nr. 1055/27.02.2023 a ICCJ si prin care, spre deosebire de situaţia sa, s-a admis recursul ICCJ si s-a dispus reîncadrarea colegelor sale, judecătoare la Tribunalul Vrancea, începând cu 26.07.2017 si in continuare, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, dar cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, diferenţa constând in faptul ca, asa cum a statuat ICCJ definitiv, reclamanta obţinuse deja, anterior, prin alte hotărâri definitive aceste drepturi, aspecte de drept deja dezlegate, ce se impuneau cu autoritate de lucru judecat, fara a mai putea fi reexaminate, singura discuţie implicând, cum corect a reţinut instanţa de fond (dosar nr. x/2021) doar termenul de la care aceste drepturi pot fi aplicate.

Pentru aceste motive, argumentele recurentului-parat referitoare la legalitatea stabilirii drepturilor de natura salariala nu pot genera o noua analiza a unor astfel de aspecte. Totodată, potrivit art. 74 alin. (1) si 2 din Legea nr. 303/2004, pentru activitatea desfăşurata judecătorii au dreptul la o remuneraţie stabilita in raport cu nivelul instanţei,cu funcţia deţinuta, cu vechimea in magistratura si cu alte criterii stabilite de lege. iar drepturile salariate ale judecătorilor nu pot fi diminuate sau suspendate, decât in cazurile prevăzute de prezenta lege; rezulta aşadar ca reclamanta se afla in posesia unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care i s-a stabilit dreptul de a i se acorda o indemnizaţie de încadrare, cat si celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţa sectoriala de 605.225 începând cu 14.02.2017 si respectiv raportat la un coeficient de multiplicare 19, începând cu data de 23.10.2015,asa ca se constata ca, in aplicarea prevederilor Anexei V Ia LI53/2017 si a disp. H.G. nr. 652/2009, MJR/ICCJ are obligaţia de a emite ordinul individual de salarizare in sensul statuat prin sentinţele definitive, refuzul acestuia fiind nejustificat.

Cu privire la emiterea ordinului raportat la coeficientul 19, se arată că a solicitat emiterea începând cu data de 23.10.2015, asa cum s-a dispus prin decizia civila nr. 555/30.04.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018 si respectiv sentinţa civila nr. 1350/4.10.2021 a CA Bucureşti pronunţata in dosarul nr. x/2021, sentinţa rămasa definitiva prin decizia civila 2359/4.05.2023 si ca de la data de 1.01.2018 sa nu se mai facă aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 si nu a solicitat emiterea ordinului doar de la 1.01.2018 si fara aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din L153/2017.

Ordinele emise trebuiau sa aibă in vedere si includerea in indemnizaţia de încadrare a coeficientului 19, la care ICCJ a fost in final obligata (chiar incepand cu data de 23.10.2015), toate acestea beneficiind de autoritatea de lucru judecat.

Faţă de emiterea Ordinului nr. 3419/1/22.11.2023, se arată că nu este evidenţiată nicio modificare a indemnizaţiei salariate, începând cu data de 14.07.2017 pentru VRS 605,225. Or, aceasta poate fi explicată juridic, fie prin intervenirea/aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, având în vedere că, la momentul 14.07.2017 intimata-reclamanta deja beneficia de indemnizaţia de încadrarea maximă pentru clasa şi gradul deţinut, fie ca urmare a lipsei de operare a modificării fireşti a indemnizaţiei astfel sporite (în condiţiile în care ar fi operat majorarea de VRS la 605,225 RON).

De asemenea, instanţa constată că drepturile astfel stabilite în anexă, total neclare, se opresc la data de 29.12.2021, deşi prin titlurile executorii plata acestora se face în continuare; prin anexa la Ordinul nr. 3104/23.10.2023, drepturile privind VRS 605,225 se aplică neplafonat începând cu 30.12.2021, fără a se evidenţia aplicarea acestuia, începând cu 14.07.2017 (eventual plafonat); datele de modificare a VRS figurează ca urmare aplicării O MJ 406/C/07.02.2022, şi O ÎCCJ 336/1/06.03.2023, fără să rezulte cu ce date se aplică, şi, de fapt, ceea ce interesează în cauză, dacă se aplică cu data de 14.07.2017, potrivit titlului executoriu.

Exact in acest sens s-a procedat si in ceea ce priveşte eventuala modificare a indemnizaţiei in raport de coeficientul 19, începând cu data de 23.10.2015, in anexa nu este evidenţiată nicio modificare a indemnizaţiei salariale in concret pentru acest drept stabilit in favoarea sa sau daca s-a aplicat plafonarea si in aceasta privinţa si pentru ce perioade, neexistând in concret niciun element prin care s-ar putea determina pentru fiece luna ce drepturi au fost stabilite.

Recurenta-parata nu a făcut niciun fel de apărări in cadrul dosarului de fond in ceea ce priveşte includerea in indemnizaţia de incadrare a coeficientului 19 si a VRS-ului 605,205 de la datele stabilite in sentinţele menţionate), drepturile ce i se cuvin începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare sa fie calculate fără a fi afectate de aplicarea/plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, începând cu data de 1 iulie 2017, se menţine în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, cuantumul brut al drepturilor salariale care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Dreptul de a i se calcula indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale aferente cu valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, întocmai ca şi dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, existau în patrimoniul său din 23.10.2015 si respectiv 14.02.2017, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti definitive menţionate, astfel încât, conform art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, evocat în precedent, acesta se impune a fi menţinut şi acordat începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, asa cum de altfel in mod definitiv s-a statuat in favoarea mea prin decizia civila nr. 2359/4.05.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie si prin decizia civila nr. 1567/21.03.2023 a ICCJ.

Deşi ordinele contestate au constatat necesitatea stabilirii indemnizaţiei de încadrare cu o valoare de referinţă sectorială de 605,225 tei, drept existent în luna iunie 2017 în patrimoniul personalului din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", potrivit hotărârilor judecătoreşti menţionate şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016, conform căreia personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică, iar această egalizarea la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, prin ordinele contestate a fost ignorată obligaţia de recalculare a indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 23 octombrie 2015 şi în continuare, pentru viitor, obligaţie stabilită în sarcina ordonatorului principal de credite şi în favoarea mea.

Astfel, dreptul de a i se calcula indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salarialc aferente cu valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, întocmai ca şi dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, exista în patrimoniul său în octombrie 2015 si respectiv februarie 2017, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti menţionate, astfel încât, în aplicarea art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017, acestea se impun a fi menţinute şi acordate începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără a fi afectate de plafonarea rezultată din aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru aceleaşi considerente cu cele avute în vedere la emiterea ordinelor contestate, a Ord inului nr. 105/29.03.2023 a Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Deciziei nr. 89/2023 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, a Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al României, dar mai ales, in ceea ce ma priveşte, in considerarea si a deciziilor nr. 2359/4.05.2023 si nr. 1567/21.03.2023 ale înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

In acest sens, se invocă considerentele avute în vedere la emiterea ordinelor contestate, a Ordinelor nr. 105/29.03.2023 şi 114/12.04.2023 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Deciziei nr. 89/2023 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, a Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al României, în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (3) - (5), iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare (cu reţinerea dezlegărilor obligatorii date de Tribunalul Dâmboviţa prin încheierea din data de 28.12.2022, dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 600/23.03.2023 a Curţii de Apel Ploieşti, cu ocazia soluţionării cererii de lămurire a dispozitivului acestei sentinţe, ce a statuat că în privinţa sumelor datorate nu este incidenţă plafonarea/limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/12017, iar o interpretare contrară ar conduce la lipsirea unei hotărâri judecătoreşti de caracterul ei executoriu, ceea ce reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei).

Cum chiar în adresa înaintată Curţii de Apel Galaţi, premergător emiterii ordinelor contestate, s-a solicitat ordonatorului secundar de credite o analiză a încadrării şi salarizării judecătorilor Curţii de Apel Galaţi (aspecte privind: baza legală a stabilirii indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale; hotărârile judecătoreşti puse în executare şi tipurile de obligaţii stabilite prin acestea; nivelul indemnizaţiei brute de încadrare şi modul de calcul al acesteia; nivelul sporurilor şi al altor elemente de calcul suplimentare indemnizaţiei de încadrare; data de la care a fost atins plafonul prevăzut de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi elementele de calcul care au dus la aceasta; dacă există situaţii în care a fost depăşit nivelul maxim la care se referă art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 şi, în caz afirmativ, temeiul acestora), erorile în emiterea ordinelor contestate au fost generate de necomunicarea acestor date eventual, a copiilor titlurilor executorii ce reţin existenţa în patrimoniul său, încă din octombrie 2015 si respectiv februarie 2017, a drepturilor salariale evocate în precedent.

În ceea ce priveşte majorarea cu 25 %, atât a indemnizaţiei de încadrare, calculată cu valorificarea drepturilor salariale evocate la punctul 1 din contestaţie, cât şi a sporurilor, calculate prin raportare la indemnizaţia de încadrare astfel determinată, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017, prin ordinele contestate a fost păstrat venitul brut de la nivelul lunii decembrie 2017, fără a se avea în vedere că începând cu 1 ianuarie 2018 contribuţiile sociale au trecut de la angajator la angajat, diferenţa fiind recuperată prin instituirea de către legiuitor a unei majorări de 25 % a salariului brut (indemnizaţie de încadrare şi sporuri).

Astfel, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: a) cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Art. 38 alin. (3) prevede majorarea de 25 % atât a indemnizaţiei, cât şi a sporurilor, iar limitarea impusă de lege este doar prin raportare la art. 25, care se refera la sporuri, respectiv ca acestea sa nu depăşească 30 % din suma salariilor de baza pe ordonator de credite.

Aceste dispoziţii reprezintă compensarea pentru angajat a măsurilor de reformă fiscală referitoare la trecerea contribuţiilor de asigurări sociale de la angajator la angajat realizată prin O.U.G. nr. 79/2017 din 8 noiembrie 2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr. 885 din 10 noiembrie 2017, potrivit căreia, contribuţiile sociale obligatorii datorate de contribuabili/plătitori sunt următoarele: 1. Angajaţii datorează contribuţii individuale sociale în cotă totală de 35 %, respectiv: contribuţia de asigurări sociale în cotă de 25 %; contribuţia de asigurări sociale de sănătate în cotă de 10 %. 2. Angajatorii datorează: contribuţia de asigurări sociale în cotă de 4 %, în cazul condiţiilor deosebite de muncă, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, contribuţia de asigurări sociale în cotă de 8%, în cazul condiţiilor speciale de muncă, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 263/2010; contribuţia asiguratorie pentru muncă în cotă de 2.25%. Anterior, cotele de contribuţii ale angajatului erau: CAS 10.50%, CASS 5.50%. deci un total de 16 % fată de 35% începând cu 01.01.2018.

Pentru a menţine în plată salariul net avut în plată înainte de modificările operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017, legiuitorul a creat cadrul legislativ favorabil pentru a se ajunge la acest rezultat. In acest sens, potrivit prevederilor an. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugctare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, pentru personalul bugetar, sumele reprezentând contribuţii de asigurări sociale sau, după caz, contribuţii individuale la bugetul de stat au fost avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce s-au acordat în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Faţă de aceste aspecte, cum începând cu luna ianuarie 2018, se acordă salariile de bază şi celelalte drepturi salariale avute în luna decembrie 2017, majorate cu 25%, pentru a se menţine acelaşi venit net cuvenit angajatului în anul 2017. se impune recalcularea diferentelor salariale rezultate din punerea în aplicare a ordinelor contestate, astfel încât suma neta din decembrie 2017 să nu fie redusa în ianuarie 2018.

Pentru înlăturarea aceleiaşi erori de calcul a drepturilor salariale ale judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prin Ordinul nr. 114/2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, a fost modificat Ordinul nr. 105/2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul acordării majorării de 25% atât a indemnizaţiei calculate prin includerea şi a drepturilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive în speţă, VRS 605,225 RON), cât şi a sporurilor aplicate la aceasta.

Ca atare, drepturile sale salariale trebuie calculate şi acordate prin includerea în indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente şi a drepturilor salariale existente în patrimoniul său începând cu data de 1 iulie 2017, obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive, conform situaţiei sale personale (în speţă, VRS 605,225 RON şi coeficientul de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13), începând cu data la care a fost stabilita în fapt, în socotirea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, plafonarea nelegală a drepturilor salariale, evocate în precedent, existente în patrimoniul său începând cu datele anterior menţionate, obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive, conform situaţiei personale, precum şi în continuare, majorate cu 25% (atât indemnizaţia de încadrare determinată cu valorificarea drepturilor salariale evocate la punctul 1 din contestaţie, cât şi sporurile raportate la indemnizaţia de încadrare astfel calculată) începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără aplicarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017. aşa cum s-a statuat prin Ordinele nr. 105/29.03.2023 şi nr. 114/12.04.2023 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 89/2023 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, prin Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al României(în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (3) - (5), iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare, cu reţinerea dezlegărilor obligatorii date de Tribunalul Dâmboviţa prin încheierea din data de 28.12.2022, dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 600/23.03.2023 a Curţii de Apel Ploieşti, cu ocazia soluţionării cererii de lămurire a dispozitivului acestei sentinţe, ce a statuat că în privinţa sumelor datorate nu este incidenţă plafonarea/limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/12017, iar o interpretare contrară ar conduce la lipsirea unei hotărâri judecătoreşti de caracterul ei executoriu, ceea ce reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei).

În ceea ce priveşte data de la care solicită calcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale aferente conform celor arătate în precedent, aceasta este începând cu data la care a fost aplicată în fapt, în socotirea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, plafonarea nelegală a drepturilor noastre salariale, evocate în precedent (în speţă, VRS 605,225 RON şi coeficientul de multiplicare 19,00 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 lit. A) pct. 13), existente în patrimonial său începând cu data de 23.10.2015 (pentru coeficientul 19) si 14.02.2017 (pentru VRS 605), obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive, conform situaţiei sale personale, precum şi în continuare, iar în privinţa majorării de 25% (atât a indemnizaţei de încadrare determinată cu valorificarea drepturilor salariale evocate la punctul I din contestaţie, cât şi a sporurilor raportate la indemnizaţia de încadrare astfel calculată), prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, începând cu dala de 01.01.2018 şi în continuare.

În acest sens sunt şi Ordinele nr. 105/29.03.2023 şi nr. 114/12.04.2023 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 89/2023 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii şi Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al României, precum şi Ordinul nr. 56/01.02.2023 emis de Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce dispun că salarizarea având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, respectiv reîncadrarea cu stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a coeficientul de multiplicare 19,00, stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 Ut. A, pct. l3(prin Ordinul nr. 56/01.02.2023 emis de Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) se realizează începând cu datele la care, corespunzător situaţiei fiecărei categorii de magistraţi, a operat în fapt, în socotirea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, plafonarea nclcgală a drepturilor salariale, evocate în precedent, existente în patrimonial acestora începând cu data de 1 iulie 2017, obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive, conform situaţiei personale a fiecăruia.

De altfel, art. 1 din Ordinul Preşedintelui ÎCCJ nr. 1001/28.04.2023, ce atestă că drepturile salariale stabilite în Anexa parte integrantă la acest ordin se acordă începând cu data de 1 aprilie 2023 este în contradicţie cu dispoziţiile art. 4 din Ordinului Preşedintelui ÎCCJ nr. 959/1/12.04.2023, în temeiul căruia acesta a fost emis, ce,- făcând menţiune despre faptul că "sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile salariale stabilite potrivit prezentului ordin şi drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 se actualizează cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de ptată până la data plăţii efective" -, justifică concluzia acordării drepturilor salariale evocate în ordin începând cu data la care, corespunzător situaţiei fiecărei categorii de magistraţi, a operat în fapt, în socotirea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, plafonarea nelcgală a drepturilor salariale, evocate în precedent, existente în patrimonial acestora începând cu data precizata deja, obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive .

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea 153/2017 şi conform hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în data de 3 iunie 2021 în cauza C-624/19, principiul plăţii egale pentru muncă egală sau de valoare egală se aplică atunci când este îndeplinit criteriul sursei unice, indiferent dacă lucrătorii care efectuează aceeaşi muncă sau muncă de aceeaşi valoare efectuează munca în unităţi diferite.

Cu privire la susţinerea de la pct. 5, recurenta nu a făcut nicio dovada in acest sens, toate anexele ordinelor enunţate, inclusiv a OICCJ 3419/2923 vizează doar recalcularea indemnizaţiei sale de încadrare prin raportare la VRS 605, nu si la coeficientul 19.

In ceea ce priveşte acordarea sporurilor, in mod evident ca si acestea se impun a fi recalculate pentru toata perioada in litigiu, deci începând cu data de 1.01.2018 in raport de indemnizaţia corect determinata. S-a solicitat să se pună in vedere recurentei-parate sa depună la dosarul cauzei Ordinul Preşedintelui ICCJ nr. 5/2018.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a formulat răspuns la întâmpinare, ci Note de şedinţă.

6. Alte aspecte procesuale

Intimata-reclamantă A. a invocat inadmisibilitatea apărărilor formulate de recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul Notelor de şedinţă, susţinând că aceste apărări nu au fost invocate de autoritate până acum, nici în faţa instanţei de fond şi nici pe calea recursului, motiv pentru care consideră că nu mai pot fi primite, solicitând a nu fi avute în vedere de către instanţă.

7. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 26.03.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 22.10.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, şi, ulterior, la data de 11.02.2025 când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare asupra cererii de suspendare a judecării cauzei, astfel cum a fost formulată de intimata - reclamantă, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul dosarului asociat x/2023 şi asupra recursului ce face obiectul judecăţii.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

8.1. Asupra cererii de suspendare a judecăţii recursului

Înalta Curte, analizând mai întâi cererea de suspendare a judecăţii, astfel cum a fost formulată şi motivată de intimata - reclamantă A., apreciază că o astfel de măsură nu este oportună, soluţionarea prezentei cauze nefiind împiedicată de soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de aceasta, chiar dacă recursul este ultima cale de atac, întrucât dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie un caz de revizuire chiar pentru situaţiile în care, după ce hotărârea devine definitivă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională dispoziţia care a făcut obiectul excepţiei invocate.

Este de observat că, în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate invocată în cursul soluţionării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.

Abrogarea acestor dispoziţii a fost însoţită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părţilor garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

În concluzie, apreciind că măsura suspendării soluţionării recursului nu este oportună, iar în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate există un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunţate de instanţa de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de intimata - reclamantă A., ca neîntemeiată.

8.2. Analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti")

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului desprinzându-se şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative; în aceste condiţii, se arată că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, ceea ce invocă recurenta nu se încadrează în această ipoteză, cât timp verificarea legalităţii unui act administrativ în temeiul controlului de contencios administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004 are ca finalitate una din soluţiile prevăzute de art. 18 din aceeaşi lege, respectiv: să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ; să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ; să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. Evident, în ipoteza obligării la emiterea unui act administrativ, soluţie la care instanţa este îndrituită potrivit legii, se are în vedere emiterea astfel cum este acesta considerat legal şi temeinic ca urmare a admiterii acţiunii în contencios administrativ; în consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea la emiterea actului adminsitrativ cu un anumit conţinut nu reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci o exercitare întocmai a acestora. Ca urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

8.3. Analiza motivului de casare referitor la lipsa de interes a acţiunii

Deşi acest motiv de casare a fost întemeiat de recurentă pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că se încadrează la motivul de casare de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei de interes a acţiunii şi, pe fond, respingerea acţiunii pe de o parte, ca lipsită de interes faţă de emiterea Ordinului nr. 3419/22.11.2023 al Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3104/1 din 23.10.2023.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 32 din C. proc. civ., potrivit cărora interesul trebuie apreciat la momentul formulării cererii sau al invocării apărării, faptul ca ulterior acesta nu mai subzista nefiind de natura sa atragă rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării.

Or, raportat la împrejurarea că cererea iniţială a fost înregistrata la data de 24.07.2023, sentinţa recurată a fost pronunţată la data de 15.11.2023, iar ordinele invocate au fost emise la 22.11.2023 şi 23.10.2023, în mod corect a invocat intimata-reclamantă că cererea nu este lipsita de interes. Astfel, şi acest motiv de recurs este nefondat.

8.4. Analiza motivului de recurs referitor la rămânerea fără obiect a capătului de cerere privind obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referinţă 605,22 RON, neplafonată

Recurenta a invocat faptul că acţiunea a rămas fără obiect în ceea ce priveşte acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, faţă de emiterea Ordinului Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959 din 12.04.2023, prin care s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele prezentului ordin. De asemenea, s-a statuat la art. 4 că sumele care reprezintă diferenţa dintre drepturile stabilite potrivit prezentului ordin şi drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 se actualizează cu indicele de inflaţie, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective şi la art. 5 că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 şi art. 4 din prezentul ordin se va efectua, în condiţiile legii, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, s-a arătat că drepturile salariate ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curiilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat- 30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, prin Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023, toţi judecătorii au dobândit o vocaţie generală de a li se calcula indemnizaţia de încadrare în forma menţionată, începând cu data de 30 decembrie 2021.

Intimata-reclamantă a invocat existenţa în favoarea sa a două titluri executorii:

- sentinţa civilă nr. 937/23.07.2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosar nr. x/2020, definitiva prin decizia civila nr. 109/21.01.2021 a CA Ploieşti, prin care au fost obligaţi pârâţii, să îi recalculeze indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 04.02.2017 şi in continuare;

- sentinta civilă nr. 1035/28.06.2021 pronunţată de către CA Bucureşti in dosarul nr. x/2021, prin care a fost obligat MJR sa îi emită ordin individual de salarizare prin raportare la vrs 605,225 RON, începând cu data de 14.02,2017, sentinţa rămasa definitiva prin decizia civila nr. 1567/21.03.2023 a ICCJ.

Or, niciuna din aceste sentinţe nu infirmă faptul că recunoaşterea pe cale administrativă, pentru indemnizaţiile ulterioare datei de 30.12.2021 a dreptului de calculare prin includerea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, reprezintă un element autonom, ce face inutilă cercetarea fondului cauzei pentru această perioadă.

Prin obiect se înţelege pretenţia concretă dedusă judecăţii; or, cât timp pârâta a recunoscut această pretenţie (obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referinţă 605,22 RON, neplafonată), la acest moment procesual, acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

Ca urmare, din această perspectivă, se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi respingerea petitului având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS în cuantum de 605,225 RON deplafonat, ulterior datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect.

8.5. Analiza motivului de recurs referitor la capătul de cerere privind obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referinţă 605,22 RON, neplafonată în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 30.12.2021

În ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 30.12.2021, recurenta-pârâtă a invocat faptul că prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023 au fost stabilite drepturile salariale de care beneficiază intimata-reclamantă în perioada 23.10.2015-29.12.2021, cu luarea în considerare a coeficientului 19, începând cu data de 23.10.2015 şi în continuare, conform dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1350/04.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021, prin care Ministerul Justiţiei a fost obligat la emiterea unui nou ordin de încadrare şi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, începând cu data de 14.02.2017, conform dispoziţiilor sentinţei nr. 1035/28.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la stabilirea indemnizaţiei de încadrare a intimatei reclamante prin valorificarea VRS 605,22 RON, respectând dispoziţiile titlului executoriu, care nu cuprinde obligaţia ca recalcularea să se facă prin înlăturarea plafonării; având în vedere scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, acesta nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată, nici în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depăşind şi termenul de prescriere a drepturilor respective, nici prin acordarea valorii de referinţă sectorială 605,22 RON, fără respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 157/2017. Astfel, se invocă faptul că obligarea de a emite un nou ordin în vederea valorificării VRS 605,22 RON, fără plafonare, anterior datei de 31.12.2021 conduce la situaţia în care actualul ordonator principal de credite dispune măsuri peste cele asumate deja de anteriorul ordonator principal de credite, ceea ce este contrar legii, cu atât mai mult cu cât nici titlul executoriu invocat de intimata- reclamantă, nu prevede emiterea ordinului prin acordarea VRS neplafonat.

Se mai susţine că, în perioada anterioară datei de 01.04.2023, vocaţia efectivă este determinată de mai mulţi factori, respectiv: perioada de activitate; existenţa sau inexistenţa unor hotărâri judecătoreşti de recunoaştere a unor drepturi de natură salarială prin raportare la VRS 605,225 şi perioadele recunoscute; intervenirea sau nu a prescripţiei dreptului de a solicita drepturile salariale prin raportare la VRS 605,225 RON sau intervenirea prescripţiei dreptului de executare silită; orice alte situaţii particulare ce pot influenţa acordarea acestora, urmând ca data de la care se vor acorda drepturile salariale să fie stabilită individual pentru fiecare judecător în urma analizei situaţiilor concrete ale acestora.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, s-a dispus obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS 605,225 RON şi cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, majorate cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sporurile urmând a fi calculate în funcţie de indemnizaţia de încadrare astfel stabilită, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Înalta Curte reţine că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiţiei s-a stabilit că:

"1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente".

Altfel spus, prin ordinul litigios, intimatei-reclamante i-au fost acordate indemnizaţii de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, reieşind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiţiei a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.".

Înalta Curte mai reţine că prin recunoaşterea VRS de 605,225 RON, indemnizaţia de încadrare brută lunară acordată reclamantei reiese a fi depăşit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiţiei să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menţionată.

În sfârşit, Înalta Curte observă că, ulterior, prin Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, calculate având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menţionat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare".

Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin recunoaşterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizaţi din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimatei- reclamante, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C din 30 decembrie 2021.

Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanţă a dispus obligarea la emiterea ordinului (01.01.2018-29.12.2021) cu înlăturarea plafonării, instanţa de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost pronunţată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

De asemenea, a reţinut în considerente, că "atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82).

Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reţinând în considerente că "dezlegările instanţei de contencios constituţional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145).

De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcţionează doar în ceea ce priveşte indemnizaţia lunară de încadrare, iar nu şi în privinţa celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupaţională de funcţii bugetare «Justiţie» şi Curtea Constituţională, relevante pentru această distincţie fiind definiţiile legale de la art. 7 lit. c), e) şi m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146).

Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referinţă sectorială şi caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menţionată, prin care s-a reţinut că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81).

Prezintă relevanţă, din această perspectivă, şi Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale «Justiţie»" şi că "nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată" (paragraful 69).

Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 71).

Aceleaşi statuări se regăsesc şi în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectoriale distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale" (paragraful 82).

Edificatoare este şi Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că "în măsura în care în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale este stabilit un anumit nivel al valorii de referinţă sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaţionale, iar diferenţierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienţi de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcţia ocupată şi cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenţei naţionale relevă, aşa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, care au recunoscut dreptul magistraţilor la o indemnizaţie calculată pe baza valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» şi care îi vizează pe toţi ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaţionale «Justiţie» există deja astfel de hotărâri judecătoreşti, indemnizaţiile de încadrare ale tuturor celorlalţi magistraţi trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunţate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reţinut (prg 104) următoarele:

"104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite instanţele de trimitere, respectiv:

- dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale;

- valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon;

- existenţa dreptului salariaţilor la egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, nu este condiţionată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare."

Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenţei cu caracter obligatoriu, faptul că dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale respectiv că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, în mod just prima instanţă a reţinut că, faţă de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamantei de a îi fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportat la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie".

Faţă de această concluzie, se constată că judecătorul fondului a apreciat corect că, deşi a invocat în mod formal principiul nediscriminării salariale, în ordinul atacat emitentul nu a asigurat o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamantă.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, instanţa de control judiciar constată că prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023, Ministerul Justiţiei a dispus emiterea unui nou ordin de încadrare şi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, începând cu data de 14.02.2017, conform dispoziţiilor sentinţei nr. 1035/28.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

De altfel, reclamanta se prevalează de două titluri executorii: sentinţa civilă nr. 937/23.07.2020 pronunţată de Tribunalul Dambovita în dosar nr. x/2020, definitiva prin decizia civila nr. 109/21.01.2021 a CA Ploieşti, prin care au fost obligaţi pârâţii, să îi recalculeze indemnizaţia de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 04.02.2017 şi in continuare; sentinta civilă nr. 1035/28.06.2021 pronunţată de către CA Bucureşti in dosarul nr. x/2021, prin care a fost obligat MJR sa îi emită ordin individual de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 14.02,2017, sentinţa rămasa definitiva prin decizia civila nr. 1567/21.03.2023 a ICCJ.

Or, faţă de cele statuate anterior referitor faptul că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon, Înalta Curte constată că în mod corect a procedat prima instanţă la obligarea pârâtei la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Astfel, din această perspectivă, motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă, referitor la obligarea Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu valorificarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, este neîntemeiat.

8.6. Analiza motivelor de recurs referitoare la greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte soluţia de obligare la emiterea unui ordin prin care să se dispună recalcularea drepturilor salariate prin raportare la coeficientul de multiplicare 19, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin Ordinul nr. 3419/22.11.2023, emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost stabilite drepturile salariale de care beneficiază intimata-reclamantă în perioada 23.10.2015-29.12.2021, cu luarea în considerare a coeficientului 19, conform dispoziţiilor sentinţei civile nr. 1350/04.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

Cum în mod corect a subliniat recurenta, nici o dispoziţie legală sau titlul executoriu amintit mai sus nu stabileşte obligaţia de a acorda coeficientul de conducere 19,00, fără aplicarea prevederilor prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, respectiv fără plafonare.

Intimata a invocat faptul că, deşi a fost emis acest ordin, nu este evidenţiată nicio modificare a indemnizaţiei salariale pentru acest drept stabilit in favoarea sa sau daca s-a aplicat plafonarea si in aceasta privinţa si pentru ce perioade, neexistând in concret niciun element prin care s-ar putea determina pentru fiece luna ce drepturi au fost stabilite. De asemenea, drepturile astfel stabilite în anexă se opresc la data de 29.12.2021, deşi prin titlurile executorii plata acestora se face în continuare.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin ordinul menţionat, pârâta a pus în executare titlul executoriu al reclamantei pentru perioada 23.10.2015-29.12.2021, titlu care nu putea fi executat în mod generic pentru viitor, odată cu intervenirea unui nou ordin de salarizare la data de 30.12.2021. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu mai poate fi reţinut în favoarea reclamantei raportat la contestarea unui nou ordin emis în baza unui text de lege a cărui interpretare printr-o decizie obligatorie confirmă legalitatea emiterii ordinului; puterea de lucru judecat aferentă hotărârii anterioare, care privea un alt ordin de salarizare, nu poate acoperi obligativitatea înlăturării unei anumite interpretări a normei legale (interpretare aplicată în cadrul hotărârii judecătoreşti invocate cu putere de lucru judecat de către reclamantă), interpretare ce a fost invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept ulterior emiterii ordinului, dar anterior soluţionării definitive a litigiului ce avea ca obiect legalitatea acestui ordin.

În ceea ce priveşte argumentele legate de egalizarea cu alţi magistraţi care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, situaţia intimatei-reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Mai întâi, se constată incidenţa în cauză a Deciziei nr. 80/2023 a ICCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Esenţial este paragraful 82 din Decizia nr. 80/2023, care statuează următoarele:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Decizia amintită anterior a statuat clar în sensul că nici dacă reperul de comparaţie invocat ar fi personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instanţe/parchete de acelaşi grad, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a justifica, prin ea însăşi, soluţia egalizării; într-o asemenea situaţie, instanţa este chemată să facă o analiză a legii, în vederea corectei ei aplicări.

În ceea ce priveşte argumentul discriminării faţă de alţi colegi ce au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive de acordare a aceluiaşi drept pretins, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În considerentele deciziei evocate s-a reţinut că nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale.

Cu alte cuvinte, principiul egalităţii împreună cu principiul nediscriminării nu pot opera împotriva principiului legalităţii. Astfel, principiul egalităţii, în componenta ce obligă la recunoaşterea unor salarii egale pentru toate persoanele care sunt încadrate pe aceeaşi funcţie şi desfăşoară aceeaşi muncă, în aceleaşi condiţii de vechime şi calificare, pleacă tot de la premisa că salariile maxime aflate în plată ce îndeplinesc aceste condiţii sunt stabilite cu respectarea legii, indiferent că sunt sau nu sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Cu atât mai mult în ipoteza recunoaşterii judiciare a drepturilor, hotărârea judecătorească definitivă este prezumată a reflecta adevărul legal cu privire la raportul juridic dezlegat, astfel încât egalizarea salariului raportat la salariul stabilit ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti are la bază inclusiv principiul legalităţii.

În aceste coordonate nu se poate considera că o acţiune precum cea a reclamantei din cauza de faţă poate avea ca temei unic principiul egalizării, deoarece niciun salariu de bază nu poate fi stabilit cu încălcarea legii. De aceea, acţiunea prin care se solicită aducerea salariului de bază la acelaşi nivel cu cel recunoscut prin hotărâri judecătoreşti altor persoane trebuie să fie analizată prin prisma tuturor acestor temeiuri legale - atât necesitatea egalizării, cât şi imperativul respectării legii -, astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar pendinte nu poate fi decât unul mixt, pentru ca invocarea exclusiv a principiului egalităţii să nu fie strict formală.

Plecând de la premisa că o astfel de acţiune se soluţionează prin prisma tuturor regulilor fundamentale edictate de art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, rezultă cu claritate că principiul legalităţii trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalităţii şi nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât fiecare dintre ele condiţionează admiterea cererii - fireşte, dacă acţiunea are ca obiect egalizarea, şi nu exclusiv aplicarea normei ce reglementează dreptul salarial în discuţie.

Or, aplicarea principiilor egalităţii şi nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătoreşti este condiţionată de aplicabilitatea generală a majorărilor salariale respective la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale; astfel, dacă s-a statuat că persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existenţa unor atari hotărâri judecătoreşti pentru a obţine un drept salarial cu privire la care legea nu a statuat în acest sens.

Înalta Curte reţine că acţiunile prin care au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariate încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, nefiind solicitată stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii respectivi, s-au soluţionat în sensul acordării de despăgubiri, în baza Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, fără să fie făcută vreo analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006.

Astfel, instanţele au reţinut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor şi prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare la lege, fiind incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminările în muncă. Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Aşadar, nivelul maxim al salarizării nu s-a stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri reprezentând diferenţele salariale calculate în funcţie de coeficientul 19,00 acordat procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, întrucât aceste despăgubiri s-au acordat până la încetarea stării de discriminare, respectiv până la intrarea în vigoare a noii legi de salarizare, respectiv Legea nr. 330/2009.

Ca atare, prin hotărârile invocate în acţiunea formulată s-a clarificat cu putere de lucru judecat raportul dintre drepturile băneşti recunoscute şi indemnizaţiile stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, astfel că despăgubirile acordate nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare a reclamantei, referirea la acest act normativ fiind reţinută doar în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate.

Contrar afirmaţiei primei instanţe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,00, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătoreşti, trebuia inclus în indemnizaţia brută de încadrare a tuturor judecătorilor şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, deoarece altfel ar exista o situaţie de discriminare, acesta nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare în judecată nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători acestor procurori.

Astfel, prin Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. 2.393/1/202, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Având în vedere argumentele deja dezvoltate pe larg în cadrul motivului de recurs anterior, referitor la distincţia între elemente cu caracter generic şi elemente cu caracter specific, Înalta Curte constată că singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident" (paragraful 81 din Decizia 80/2023).

De asemenea, faţă de cele dezlegate prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, dispoziţiile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Faţă de toate aceste argumente, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestui motiv de recurs, astfel că va casa în parte sentinţa şi va respinge petitul având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea coeficientului 19, precum şi a majorării de 25% prevăzute de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, ca nefondat.

8.7. Analiza motivelor de critică referitoare la soluţia de obligare la emiterea ordinului individual de salarizare a intimatei-reclamante cu includerea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate, impunându-se admiterea lor, casarea în parte a sentinţei şi respingerea petitului având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea majorării de 25% prevăzute de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, ca nefondat.

potrivit art. 138 lit. a), respectiv art. 156 lit. a) şi art. 186 lit. a) din Codul fiscal, forma în vigoare până la data de 31 decembrie 2017 inclusiv, cotele de contribuţii de asigurări sociale (CAS) erau de 26,3% pentru condiţii normale de muncă, din care 10,5% pentru contribuţia individuală şi 15,8% pentru contribuţia datorată de angajator, în timp ce cota de contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) era de 5,5% pentru contribuţia individuală, iar cota de contribuţie de asigurări pentru şomaj era de 0,5% pentru contribuţia individuală, rezultând astfel o cotă de contribuţie cumulată a angajaţilor de 16,5%.

Conform art. I pct. 42, 69 şi 87 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 79/2017, în vigoare de la data de 1 ianuarie 2018, cota de contribuţie de asigurări sociale (CAS) datorată de către persoanele fizice care au calitatea de angajaţi a crescut la 25%, cota de contribuţie de asigurări sociale de sănătate (CASS) a fost stabilită la 10%, iar cota de contribuţie de asigurări pentru şomaj nu se mai datorează, rezultând o cotă de contribuţie cumulată de 35%. Se observă, astfel, o creştere a contribuţiilor datorate de angajaţi, de la 16,5% până la data de 31 decembrie 2017, la 35% începând cu data de 1 ianuarie 2018, creşterea fiind de 18,5%.

Potrivit art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, "sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017".

În fine, potrivit art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, "începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii", iar conform art. 38 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ "începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Legea-cadru nr. 153/2017 face trimitere în anexa nr. V, dedicată familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie", la sintagma "indemnizaţie de încadrare" drept componentă salarială pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi asistenţi judiciari, care, potrivit art. 7 lit. c) din acelaşi act normativ, constă în "suma de bani corespunzătoare funcţiei, gradului, gradaţiei şi vechimii în funcţie, prevăzută în anexele nr. I-IX", şi la sintagma "salariu de bază", definit de art. 7 lit. a) din aceeaşi lege ca fiind "suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcţiei, gradului/treptei profesionale, gradaţiei, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I-IX" pentru celelalte categorii profesionale care aparţin aceleiaşi familii ocupaţionale.

Demn de precizat este faptul că actele normative anterioare intrării în vigoare, la data de 1 iulie 2017, a Legii-cadru nr. 153/2017, care au reglementat drepturile salariale pentru categoriile profesionale circumscrise familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie", au stabilit că indemnizaţia de încadrare/salariul de bază al acestora este rezultatul înmulţirii unei valori de referinţă sectorială cu un coeficient de multiplicare determinat specific pe baza unor criterii legale.

Sub imperiul tuturor acestor acte normative, ideea de bază care a fundamentat stabilirea veniturilor salariale pentru categoriile profesionale circumscrise familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" a fost aceea ca diferenţierea indemnizaţiilor de încadrare, respectiv a salariilor de bază să fie făcută, în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant.

Un punct de reper în stabilirea unei valori de referinţă sectorială unice la nivelul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" îl reprezintă Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, care, în considerente - paragraful 31 - a reţinut că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (...) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale", respectiv că - paragraful 26 - "hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat)".

Or, atât timp cât majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11%, acordate prin Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007), s-au aplicat indemnizaţiilor de încadrare, respectiv salariilor de bază, care, inclusiv la momentul respectiv, se compuneau tot prin înmulţirea coeficienţilor de multiplicare (element variabil) cu valoarea de referinţă sectorială (element constant), a devenit evident şi obligatoriu că valoarea de referinţă sectorială reprezintă o componentă salarială constantă cu aplicabilitate generală la nivelul întregii familii ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie".

Aspectul aplicabilităţii generale la nivelul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" a componentei salariale constante, reprezentată de valoarea de referinţă sectorială, a fost antamat şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizii obligatorii pronunţate în mecanismele de unificare a jurisprudenţei.

Prin Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 pronunţată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chesituni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1106 din 05 noiembrie 2024, s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizaţiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie", stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare.

Din considerentele acestei decizii, reiese următoarele:

"124. Odată statuat în limitele sesizării că, la data de 31 decembrie 2017, salariile de bază, respectiv indemnizaţiile de încadrare ale întregului personal din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" se compun cu o valoare de referinţă sectorială unică şi invariabilă în sumă de 605,225 RON, înmulţită cu un coeficient de multiplicare variabil în funcţie de criterii legal stabilite, este facil a observa că, pentru suficientul motiv constând în compensarea creşterii, începând cu 1 ianuarie 2018, a cotelor de contribuţii sociale aflate în sarcina angajaţilor de la 16,5% la 35%, cuantumul brut al indemnizaţiilor de încadrare, respectiv al salariilor de bază se majorează cu 25%, începând cu data de 1 ianuarie 2018, conform art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

125. Acest aspect este reglementat explicit nu doar în dispoziţia legală interpretată, ci şi în prevederile art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, conform cărora "sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017".

126. Relevante sunt şi considerentele cuprinse în paragraful 42 al Deciziei nr. 662 din 29 septembrie 2020 a Curţii Constituţionale, care, în analiza excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017, reliefează că "aceste dispoziţii legale stabilesc reguli de ordin tehnic în materie fiscală privind sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, realizând o corelare cu dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în contextul transferului contribuţiilor sociale din sarcina angajatorului în sarcina angajatului, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Astfel, legiuitorul a redimensionat politica sa fiscală, aspect care se înscrie în marja sa de apreciere, potrivit art. 139 din Constituţie, în scopul îmbunătăţirii colectării contribuţiilor la bugetul de asigurări sociale şi, implicit, al protejării drepturilor fundamentale ale salariaţilor".

127. Un argument subsidiar în susţinerea opiniei potrivit căreia cuantumul brut al indemnizaţiilor de încadrare, respectiv al salariilor de bază, compuse cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, înmulţită cu un coeficient de multiplicare variabil, se majorează cu 25%, începând cu data de 1 ianuarie 2018, conform art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, îl reprezintă şi faptul că, prin Ordinul nr. 105 din 29 martie 2023, emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară şi al dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, în vederea stabilirii drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că, "începând cu data de 1 ianuarie 2018, judecătorii prevăzuţi în anexă, parte integrantă din prezentul ordin, vor fi salarizaţi prin acordarea valorii de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, pentru intervalele de timp indicate în anexă în fiecare caz în parte".

128. Ulterior, Ordinul nr. 105 din 29 martie 2023 a fost completat prin Ordinul nr. 114 din 11 aprilie 2023, în sensul că "drepturile salariale stabilite în conformitate cu Ordinul nr. 105 din 29 martie 2023 (...) se calculează cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 1 din Ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5 din 16.01.2018", în timp ce art. 1 al acestui din urmă ordin, emis şi în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, prevede că "începând cu data de 1.01.2018 cuantumul brut al indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază (...) se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25 al Legii-cadru nr. 153/2017, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

129. Or, atât timp cât prin Ordinul nr. 105 din 29 martie 2023, completat prin Ordinul nr. 114 din 11 aprilie 2023, acte administrative care se bucură de prezumţia de legalitate şi sunt executorii inclusiv cu privire la aspectul relevant din prezenta sesizare, respectiv aplicarea majorării cu 25% a cuantumului brut al indemnizaţiilor de încadrare, în temeiul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru o categorie profesională din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie", majorare reliefată în anexele care fac parte din ordinele amintite, cu atât mai mult, în considerarea caracterului de generalitate a dispoziţiilor legale care reglementează majorarea salarială, caracter rezultat din identitatea de interpretare faţă de cea dată de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 majorărilor salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, se impune a statua în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizaţiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie", stabilite prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

130. În acelaşi timp însă este incontestabil că există ordonatori de credite/angajatori ai diferitelor categorii profesionale din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" care au acordat deja majorarea salarială vizată, majorare care produce acelaşi efect al creşterii cu 25% a cuantumului brut al indemnizaţiilor de încadrare ori al salariilor de bază, indiferent dacă se aplică acestor componente salariale compuse prin înmulţirea coeficientului de multiplicare variabil cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON ori dacă se aplică unităţii de valoare referinţă sectorială de 605,225 RON din compunerea indemnizaţiilor de încadrare ori a salariilor de bază.

131. Prin urmare, majorarea nu poate fi aplicată, simultan ori succesiv, în ambele variante, adică atât unităţii de valoare de referinţă sectorială de sine stătător, cât şi indemnizaţiei de încadrare ori salariului de bază din compunerea cărora aceasta face parte, întrucât s-ar produce o dublă majorare.

132. În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că instanţele judecătoreşti învestite cu litigii de natura celor aflate pe rolul instanţelor de trimitere au obligaţia, în temeiul art. 22 din C. proc. civ., de a verifica în ce măsură, până la soluţionarea litigiilor, s-a procedat la majorarea cu 25% a cuantumului brut al indemnizaţiilor de încadrare, respectiv al salariilor de bază constituite cu valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, majorare prevăzută de dispoziţia legală a cărei interpretare se solicită, ceea ce face ca aplicarea art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, în maniera interpretată prin prezenta decizie, să se realizeze doar în măsura în care angajatorii nu au acordat deja această majorare."

Aşa cum rezultă din preambulul Ordinului nr. 959/1/12.04.2023, prin care se face referire la Ordinul nr. 105 din 29.03.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost precizat prin Ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 114 din 11.04.2023, această majorare acordată de instanţa de fond este deja inclusă în cuantumul drepturilor salariale stabilite potrivit ordinelor de salarizare ale intimatei-reclamante încă de la data de 01.01.2018.

Prin anexa nr. 4 la Ordinul 959/1/12.04.2023 (act administrativ în temeiul căruia au fost emise inclusiv ordinul individual de salarizare al intimatei-reclamante nr. 1001/1/2023) se stabileşte cuantumul drepturilor salariale ale judecătorilor cu grad de curte de apel, precum şi o simulare realizată de Direcţia Resurse Umane a Î.C.C.J cu privire la drepturile salariale ale aceloraşi judecători stabilite prin raportare la VRS 605,225, neplafonată, însă calculate fără aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. Din cuprinsul celor două documente reiese faptul că dacă ordonatorul principal de credite ar fi calculat drepturile salariale în plată ale magistraţilor doar prin raportare la VRS 605,225 şi fără aplicarea plafonării stabilită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, atunci ar fi rezultat un cuantum al indemnizaţiei de bază mai mic cu 25% decât cel de care beneficiază în prezent aceştia, fapt care probează că la stabilirea drepturilor salariate ale judecătorilor a fost luată în calcul, încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, inclusiv majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, este evident că instanţa de fond a dispus obligarea la emiterea unor acte administrative prin care să se stabilească un drept de care intimata- reclamantă beneficia deja.

8.8. Analiza criticilor referitoare la cuantumul sporurilor

Recurenta a arătat că şi acordarea acestora a fost admisă cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale relevante în cauză

Verificând dispozitivul şi considerentele sentinţei recurate, se constată că prima instanţă a dispus ca sporurile să fie calculate în funcţie de indemnizaţia de încadrare astfel stabilită, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017 .

Astfel, critica conform căreia prin sentinţa recurată sporurile au fost acordate fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017 este nefondată, o asemenea soluţie nefiind cuprinsă în dispozitivul hotărârii.

Instanţa de fond a reţinut în mod expres în cuprinsul sentinţei faptul că înlăturarea plafonării de la art. 38 alin. (6) din lege nu se traduce însă şi în înlăturarea plafonării stabilite de art. 25 din lege întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o derogare de la plafonarea reglementată de art. 25 alin. (1) din lege, în ce priveşte ordonatorii de credite pentru familia ocupaţională "Justiţie".

Prin raportare la aceste considerente din sentinţa recurată, reţinând că art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, Înalta Curte subliniază că intimatelor - reclamante nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% şi până la 5%) şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

8.9. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul; va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând, va respinge petitul având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea coeficientului 19, precum şi a majorării de 25% prevăzute de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, ca nefondat; va respinge petitul având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS în cuantum de 605,225 RON deplafonat, ulterior datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect; va menţine în rest sentinţa civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., astfel cum a fost formulată de intimata - reclamantă A., ca neîntemeiată.

Admite recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1693/2023 din 15 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Respinge petitul având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea coeficientului 19, precum şi a majorării de 25% prevăzute de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, ca nefondat.

Respinge petitul având ca obiect obligarea la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS în cuantum de 605,225 RON deplafonat, ulterior datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect.

Menţine în rest sentinţa civilă recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 26 februarie 2025.