Constitutional admissibility of criminal procedure norm: rejection of unconstitutionality challenge as matter of statutory interpretation and application.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea inculpatului A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) C. proc. pen. raport la disp. art. 1 alin. (4), (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Analizând cererea formulată după punerea în discuţie, judecătorii de cameră preliminară au constatat că în momentul sesizării cu o cerere de trimitere la Curtea Constituţională a unei excepţii de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să examineze trei condiţii impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Prima condiţie se referă la aceea că textul de lege care este criticat din punct de vedere al neconstituţionalităţii, să fie un text de lege aflat în vigoare; o a doua condiţie este aceea ca, Curtea Constituţională să nu fi pronunţat o hotărâre de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate identice, iar a treia condiţie se referă la faptul că între excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză şi soluţionarea cauzei trebuie să existe o strânsă legătură.

Referindu-ne în concret la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 147 alin. (4) din C. proc. pen. raport la dispoziţiile art. 1 alin. (4), (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României, judecătorii de cameră preliminară au constatat că această cerere nu apare ca fiind admisibilă în raport cu cele trei condiţii enumerate mai sus, întrucât acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ.

S-a observat că primele două condiţii enumerate mai sus sunt îndeplinite, întrucât s-a invocat neconstituţionalitatea unui text de lege, respectiv a C. proc. pen., care este în vigoare; de asemenea, Curtea Constituţională nu a mai pronunţat o decizie în sensul admiterii în legătură cu această excepţie de neconstituţionalitate.

Judecătorii de cameră preliminară însă au apreciat că nu este îndeplinită o a treia condiţie esenţială, şi anume legătura strânsă dintre conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate şi soluţionarea dosarului, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, în opinia judecătorilor de cameră preliminară această cerere vizează interpretarea şi aplicarea legii, aspecte ce intră în competenţa instanţelor de judecată, iar nu a Curţii Constituţionale.

În sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a identificat două condiţii pentru stabilirea legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, condiţii care trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014).

În ceea ce priveşte cererea privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 147 alin. (4) C. proc. pen. raport la dispoziţiile art. 1 alin. (4), (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României, excepţia vizând faptul că în cauză, norma legală are caracter general, absolut interpretabil şi lipsit de predictibilitate, iar în procesele având ca obiect aplicarea art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., în mod discreţionar se recurge la acest mijloc procedural pentru a se eluda controlul judecătoresc inerent procedurii de drept comun, prin solicitarea mandatului de percheziţie, judecătorii de cameră preliminară au constatat că aceasta este o problemă de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de materialul probator aflat la dosarul cauzei, iar nu una de neconstituţionalitate.

Susţinerile inculpatului potrivit cărora, prin aplicarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din C. proc. pen. de către procuror este permisă o interpretare in extenso şi, implicit, un abuz, din partea procurorului, nu pot fi reţinute în condiţiile în care dispoziţiile art. 141 alin. (2)-(8) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, judecătorul de drepturi şi libertăţi având posibilitatea de a confirma sau infirma măsura dispusă de către procuror în baza art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., aceste aspecte neintrând în competenţa Curţii Constituţionale, motiv pentru care cea de-a treia condiţie cumulativă nu este îndeplinită.

S-a arătat că înţelesul noţiunii de "în cazuri în care există urgenţă" din textul de lege invocat este acela din limbajul comun potrivit DEX, în condiţiile în care legiuitorul nu a înţeles să dea noţiunii o altă explicaţie, întrucât în această situaţie ar fi explicat în mod distinct, aşa cum este cazul altor termeni din C. pen.

În opinia judecătorilor de cameră preliminară, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat, iar rezultatul final al excepţiei de neconstituţionalitate (admiterea efectivă a excepţiei de către instanţa competentă) să conducă la un rezultat concret din punct de vedere al mersului dosarului în mod obiectiv.

În prezenta cauză, cererea privind excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, din perspectiva faptului că interpretarea legii şi a probatoriului se efectuează de către instanţa de judecată.

Împotriva încheierii din 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024, a declarat recurs, în termenul legal, recurentul A., cererea de recurs fiind nemotivată.

În concluziile scrise depuse în ziua şedinţei de judecată, recurentul a arătat, în esenţă, că, raportat la problemele exemplificate, în prezent, norma în cauză încalcă drepturile prevăzute de art. 1 alin. (4) si (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) si art. 61 alin. (1) din Constitutia României, pentru că nu este respectat dreptul de egalitate al cetătenilor, subsemnatul fiind pus într-o situatie discriminatoare, creată de prevederea legală, datorită caracterului ei general, absolut interpretabil şi lipsit de predictibilitate.

A învederat că, prin încălcarea dreptului la egalitate al cetăţenilor, este încălcat dreptul la apărare, cu consecinta încălcării şi a dreptului la un proces echitabil.

Totodată, a arătat că este subminată şi puterea de legiferare a Parlamentului din cauza faptului că prin interpretarea şi aplicarea dispozitiei legale se adaugă la lege, încălcându-se principiului separaţiei şi al echilibrului puterilor în stat.

A solicitat analizarea legalitătii art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., deoarece legiuitorul, la momentul legiferării normei, nu a avut în vedere definirea clară a aplicabilităţii, având în vedere caracterul exceptional al aplicării acesteia, aspect care permite o interpretare in extenso şi, implicit, un abuz, din partea procurorului.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii şi sesizarea Curtii Constitutionale cu exceptia de neconstitutionalitate a art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., în vederea analizării legalităţii acestei norme, raportat la problemele detaliate pe care aplicabilitatea acesteia le creează.

A mai solicitat să se aibă în vedere faptul că, în prezent, în procesele având ca obiect presupuse încălcări ale art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., în mod discreţionar se recurge la acest miiloc procedural pentru a se eluda controlul iudecătoresc inerent procedurii de drept comun, prin solicitarea mandatului de percheziţie.

Examinând recursul declarat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

După cum prevăd dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, se constată că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Astfel, alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede condiţii privind atât obiectul excepţiei de neconstituţionalitate - respectiv legi sau ordonanţe în vigoare sau dispoziţii în vigoare ori asemenea acte normative - cât şi o condiţie relativă la existenţa unei legături între norma atacată sub aspectul constituţionalităţii şi obiectul cauzei, cu soluţionarea căreia a fost învestită instanţa, în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate.

Dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992 cuprind alte două condiţii de admisibilitate ale excepţiilor de neconstituţionalitate, vizând titularul dreptului de a invoca o asemenea excepţie (părţile, procurorul sau instanţa din oficiu) şi nepronunţarea anterioară a unei decizii privind neconstituţionalitatea aceloraşi reglementări de către Curtea Constituţională.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă, aşadar, că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite.

Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, prin urmare, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.

Înalta Curte reţine că însăşi Curtea Constituţională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de recurent în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile art. 147 alin. (4) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României, excepţia invocată neavând legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influenţeze soluţia ce va fi pronunţată în speţă şi să producă un efect real, concret, în soluţionarea cauzei pe fond, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinenţă în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

Se remarcă faptul că, prin demersul efectuat, autorul excepţiei nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate. Criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul propriu-zis in abstracto.

Recurentul a susţinut că legiuitorul, la momentul legiferării normei, nu a avut în vedere definirea clară a aplicabilităţii normei, având în vedere caracterul exceptional al aplicării acesteia, aspect care permite o interpretare in extenso şi, implicit, un abuz, din partea procurorului; însă, având în vedere că, potrivit dispoziţilor art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., dispoziţiile art. 141 alin. (2)-(8) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, iar judecătorul de drepturi şi libertăţi are posibilitatea de a confirma sau infirma măsura dispusă de către procuror în baza art. 147 alin. (4) din C. proc. pen., iar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), acesta infirmă măsura luată de procuror şi dispune distrugerea probelor obţinute în temeiul acesteia, rezultă că o atare chestiune, de apreciere cu privire la existenţa urgenţei, se circumscrie interpretării şi aplicării legii şi este de competenţa instanţelor judecătoreşti, astfel că susţinerile recurentului excedează unui control de constituţionalitate.

În practica sa constantă, Curtea Constituţională a statuat că ori de câte ori o critică de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

În concluzie, Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Pentru aceste considerente, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 21 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2024.