Scope of cassation review: prohibition of factual re-evaluation in challenges to fiscal evasion convictions

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2024

Asupra recursului în casaţie, în baza actelor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 141 din data de 14 decembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Buzău, în baza art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, în perioada ianuarie 2010 - 30.04.2014.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), h) şi k) C. pen. pe o durată de 5 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g), h) şi k) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

Potrivit art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., cu referire la art. 174 şi art. 176 din Legea nr. 207/2015, a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău suma de 660.841 RON şi a accesoriilor fiscale aferente, calculate de la data scadenţei debitelor până la data achitării efective a acestora.

A fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 124/P/2019 din data de 16.08.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău asupra imobilului casă de locuit în suprafaţă de 187 m.p., compusă din 10 camere şi 2 holuri, o suprafaţă de teren de 822 m.p., aferentă locuinţei, situate în com. Râmnicelu, nr. 599, jud. Buzău, nr. carte funciară x şi având nr. cadastral x şi asupra autoutilitarei (neidentificată fizic cu ocazia aplicării sechestrului), până la concurenţa sumei de 660.841 RON.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, inculpatul a fost decăzut din dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, o copie a dispozitivului prezentei sentinţe s-a dispus a se comunica, la data rămânerii definitive, Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

În baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Prin decizia penală nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, în temeiul dispoziţiilor art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 141 din data de 14 decembrie 2023 pronunţată de Tribunalul Buzău.

Împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

Prin încheierea din 1 iulie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2022.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Ca atare, motivele de casare trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a normelor substanţiale sau de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblu sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv." (decizia nr. 442/R/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, inculpatul A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

În esenţă, recurentul inculpat a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat (art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.) nu este prevăzută de legea penală, ci de către legea fiscală. În opinia sa, un prim argument că fapta săvârşită este o faptă fiscală constă în emiterea de către AJFP Buzău a celor trei decizii de impunere, ca titluri de creanţă, respectiv nr. 111 din 26.05.2015 - prin care s-a stabilit TVA suplimentar de 573.058 RON, nr. 112 din 26.05.2015 - prin care s-a stabilit un impozit pe venit de 235.930 şi nr. 113 din 26.05.2015 - prin care s-a stabilit un CASS în valoare de 80.752 RON, devenite în condiţiile legii titluri executării şi în baza cărora partea civilă AJFP Buzău a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei (dosar x/2022 al Tribunalului Buzău).

Un argument în plus că fapta este de natură fiscală îl constituie, în opinia apărării, chiar şi prevederea din rechizitoriu, pag. 3, unde se arată că "s-a stabilit de către organele fiscale că la sfârşitul lunii martie 2011 A. a avut o cifră de afaceri care a depăşit plafonul de scutire de TVA de 35.000 euro (119000 RON), veniturile estimate pentru perioada ianuarie - martie 2011 fiind în suma de 169.298 RON."

De asemenea, un alt argument este că în ordonanţa din 11.04.2019, prin care s-a dispus extinderea urmăririi penale în cauză s-a reţinut că "a desfăşurat activitatea infracţională în perioada 2010 - aprilie 2014, având în vedere RIF efectuat de către AJFP Buzău nr. 103 din 26.05.2015 în care se reţine că, în perioada anilor 2010-2014 suspectul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale de 889.740 RON din care TVA - 573.058 RON, impozit pe venit - 235.930 RON şi CASS - 80.752 RON."

Totodată, s-a susţinut că, pentru aceleaşi constatări fiscale nu se pot încheia atât rapoarte de inspecţie fiscală, cât şi procese-verbale de sesizare a organelor de urmărire penală, aceste acte excluzându-se unul pe altul. În cauză, prin încălcarea legii, organele fiscale au încheiat pentru aceeaşi perioadă fiscală (ianuarie 2010 - 30 aprilie 2014) şi pentru aceleaşi obligaţii fiscale, respectiv: TVA, impozit pe venit, CASS, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/26.05.2015, urmată de emiterea celor trei decizii de impunere în care valoarea creanţelor fiscale este de 889.740 RON, cât şi procesul-verbal de sesizare a organelor de urmărire penală nr. x/25.05.2015, în care valoarea prejudiciului este tot de 889.740 RON.

În motivarea aceluiaşi caz de casare, s-a mai arătat că neînregistrarea în scopuri de TVA nu este prin ea însăşi o omisiune de înregistrare a obligaţiilor fiscale, sancţiunea fiind înregistrarea din oficiu. Deşi AJFP Buzău a dispus din oficiu înregistrarea ca plătitor de TVA, cota TVA calculată şi reţinută în raportul de inspecţie fiscală în cuantum de 450.209 RON nu putea face obiectul infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În opinia apărării, existenţa unei decizii de impunere emisă de organul fiscal în baza Codul fiscal dovedeşte inexistenţa unei fapte penale.

S-a concluzionat, astfel, în privinţa acţiunii civile, că, în situaţia stabilirii prin decizii de impunere obligaţii fiscale care sunt mai mari decât cele stabilite prin sentinţa penală de condamnare, acestea fiind titluri executorii, nu se poate dispune angajarea răspunderii civile în cadrul procesului penal pentru o infracţiune căreia îi lipseşte una din condiţiile de tipicitate, iar potrivit art. 397 rap. la art. 25 alin. (5) C. proc. pen., instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Referitor la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul inculpat a susţinut că se impune reducerea pedepsei de 7 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât, fiind reţinut de AJFP Buzău în prejudiciul pretins şi suma de 450.209 RON TVA, instanţa de apel reţinând acelaşi prejudiciu, limitele de pedeapsă erau cuprinse între 2 şi 8 ani închisoare.

În aceste coordonate de principiu, în limitele criticilor ce se circumscriu motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte notează că, în cuprinsul hotărârii instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, a fost descrisă fapta care a justificat încadrarea acesteia ca realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., fiind reţinute în concret acţiunile inculpatului A. şi motivele pentru care s-a considerat că acesta a săvârşit fapta.

În fapt, instanţele de fond şi apel au reţinut că, inculpatul A. în calitate de reprezentant al A., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a efectuat, în perioada ianuarie 2010 - 30.04.2014, operaţiuni comerciale constând în achiziţionarea cantităţii totale de 645.139 kg legume şi fructe, urmată de comercializarea acesteia pe piaţa internă, omiţând în parte înregistrarea în documentele contabile a veniturilor obţinute, cu consecinţa sustragerii de la plata obligaţiilor către bugetul de stat în cuantum de 660.841 RON, din care TVA în sumă de 450.209 RON, impozit pe venit în sumă de 156.322 RON şi CASS în cuantum de 54.310 RON. În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în formă continuată.

Pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea obiectivă a infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, devin incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, în vigoare la data săvârşirii faptei, constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă: omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale; dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani.

Pornind de la aceste considerente de ordin teoretic, în analiza motivelor de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că, sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, prin decizia recurată s-a reţinut că elementul material constă în neînregistrarea sau înregistrarea în parte, în documentele contabile, a operaţiunilor comerciale şi/sau a veniturilor obţinute, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, instanţa de apel constatând că, perioada 01.01.2010 - 30.04.2014, inculpatul A. a achiziţionat cantitatea totală de 196.184 kg usturoi de la agenţi economici de pe raza localităţii Râmnicelu, de provenienţă Spania şi, în aceeaşi perioadă, a mai achiziţionat, în baza unui număr de 81 de facturi fiscale şi a x borderouri de achiziţie, cantitatea de 445.205 kg legume şi fructe precum şi cantitatea de 6.037 kg. seminţe de legume şi flori; pentru achiziţiile menţionate au fost întocmite 72 de NIR-uri, totalizând mărfuri la preţ de vânzare în valoare totală de 529.449 RON, însă, în registrele de încasări şi plăţi au fost înregistrate numai 60 de recepţii, totalizând mărfuri în valoare de 185.544 RON şi, având în vedere şi achiziţiile efectuate de A., pentru care nu au fost întocmite note de recepţie şi constatare de diferenţe, a rezultat că valoarea totală a mărfurilor achiziţionate de contribuabil este de 1.053.553 RON, din care achiziţii în perioada 01.01.2010 - 30.04.2014 în sumă de 104.592 RON şi achiziţii efectuate în perioada 01.05.2011 - 30.04.2014 în sumă de 948.961 RON.

Cu privire la mărfurile comercializate, valoarea veniturilor obţinute şi dacă acestea au fost înregistrate în actele contabile, expertul contabil a constatat că, deşi contribuabilul a deţinut casă electronică fiscală de marcat din luna martie 2011, nu a efectuat nicio operaţie de încasare prin aceasta şi a întocmit parţial chitanţe de încasare. Astfel, având în vedere cantităţile achiziţionate şi comercializate integral de A., preţurile lunare şi anuale de vânzare practicate pe piaţă, datele rezultate în urma inspecţiei fiscale, expertul judiciar a stabilit o valoare de vânzare totală estimată în perioada 01.01.2010 - 30.04.2014 în sumă de 2.624.466 RON, din care pentru perioada 01.01.2010 - 30.04.2011 venituri în valoare de 238.741 RON, iar pentru perioada 01.05.2011 - 30.04.2014 venituri în sumă de 2.385.725 RON. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că, prin neînregistrarea în totalitate a operaţiunilor comerciale desfăşurare şi a veniturilor obţinute, inculpatul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul consolidat al statului producând un prejudiciu în cuantum de 660.841 RON, din care TVA în sumă de 450.209 RON, impozit pe venit în sumă de 156.322 RON şi CASS în cuantum de 54.310 RON.

În condiţiile în care, deşi prin cererea de recurs în casaţie, în esenţă, inculpatul A. susţine că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, ci de către legea fiscală, invocând că prejudiciul nu poate fi decât unul fiscal pe motiv că a fost cunoscut, anterior procesului penal, la momentul emiterii de către ANAF a deciziilor de impunere, Înalta Curte constată că motivele invocate vizează, în concret, temeinicia deciziei penale recurate şi nu chestiuni de legalitate.

În plus, instanţa de recurs în casaţie observă că aceleaşi susţineri ale inculpatului au fost analizate şi în calea de atac a apelului, acestea regăsindu-se în cadrul motivelor de apel, instanţa de apel respingând apărarea inculpatului A., în condiţiile în care a constatat fără dubiu, pe baza probelor administrate, că prejudiciul s-a produs prin inacţiunea inculpatului de neînregistrare, în evidenţa contabilă a tuturor veniturilor obţinute din comercializarea legumelor, fructelor şi a seminţelor de legume - flori, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 sancţionând, întocmai, un astfel de comportament al contribuabilului.

Aşadar, criticând decizia instanţei de apel, susţinerile recurentului inculpat tind, în realitate, la reanalizarea probelor şi înlăturarea raţionamentului care a condus la soluţia de condamnare, practic, la o rejudecare a cauzei în parametrii unei căi ordinare de atac, nefiind reliefate aspecte de nelegalitate din perspectiva neprevederii faptei în legea penală.

Însă, reevaluarea situaţiei de fapt reţinută în cauză, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel şi concordanţa cu probele administrate, precum şi interpretarea dată acesteia prin hotărârea definitivă, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

Concluzionând, raportat la cele expuse, Înalta Curte constată că fapta imputată inculpatului A., astfel cum au fost reţinută în mod definitiv de instanţa de apel, întruneşte conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. din 2009.

În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., pedeapsa de 7 închisoare, stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel, fiind în limitele prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 435 din 26 aprilie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2024.