Failure of constitutional unconstitutionality objection regarding criminal procedure rights to satisfy the requirement of relevance to the pending dispute.

Şedinţa publică din data de 23 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 14 din data 23 iulie 2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 81, art. 83, art. 91, art. 100 alin. (1), (2), (3) şi 4 lit. a), b) şi c), art. 283 alin. (4) lit. n), art. 305 alin. (1) şi (3), art. 311 alin. (3), art. 339 şi art. 341 C. proc. pen.., în raport cu dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 24, art. 124, art. 131 şi art. 132 din Constituţia României, republicată şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, invocată de petentul A..

Pentru a pronunţa această soluţie, în urma verificării condiţiilor de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea Militară de Apel Bucureşti, a constatat că sunt îndeplinite, în parte, condiţiile prevăzute de lege, respectiv, excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de petentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii Militare de Apel (nr. 898/45/2023, având ca obiect plângerea petentului împotriva soluţiei de clasare dispuse de procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava prin ordonanţa nr. 182/P/2022 din 23.02.2023, menţinută prin ordonanţa nr. 42/II/2/2023 din 03.04.2023 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava), astfel că acesta are calitatea de parte în dosar şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5, art. 81 C. proc. pen.., prin raportare la art. 83 şi art. 91 C. proc. pen.., art. 100, art. 283 alin. (4) lit. n), art. 305 alin. (1) şi (3), art. 311 alin. (3), art. 339 şi art. 341 C. proc. pen.., în raport cu dispoziţiile art. 16, art. 21 art. 24, art. 124, art. 131 şi art. 132 din Constituţia României, republicată şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prevederi legale în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte îndeplinirea celei de a treia condiţii prevăzute de lege, s-a arătat că aceasta nu este îndeplinită în speţă, având în vedere că această cerinţă vizează incidenţa prevederilor legale a căror neconstituţionalitate a fost invocată asupra soluţiei ce urma a fi pronunţată în cauza dedusă judecăţii, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să aibă construcţia unei argumentări a neconstituţionalităţii textului de lege invocat. Sub acest aspect s-a menţionat că, la fel ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unor dispoziţii legale care au legătură cu soluţionarea cauzei.

A mai fost arătat că, instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar să se verifice şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Fiind un incident apărut în cursul soluţionării unei cauze, este necesar ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să fie justificată prin existenţa unui interes şi să aibă relevanţă în raport cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate să indice textele de lege pe care doreşte să le supună controlului şi să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparenţa utilităţii demersului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituţionale. Stabilirea interesului autorului excepţiei se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi efectul pe care decizia Curţii Constituţionale l-ar putea produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză. Altfel spus, cerinţa relevanţei reprezintă expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării unui litigiu, iar irelevanţa reprezintă situaţia în care excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată.

Pe de altă parte, în cadrul examenului de admisibilitate, instanţa analizează, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, iar sub acest aspect, instanţele judecătoreşti au statuat în mod constant că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când se urmăreşte o completare sau o modificare a actului normativ ori când nu are legătură cu cauza, inclusiv sub aspectul relevanţei.

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată (mutatis mutandis, deciziile Curţii Constituţionale nr. 35 din 20 ianuarie 2011; nr. 284 din 24 februarie 2011; nr. 187 din 6 martie 2012; nr. 378 din 26 iunie 2014).

Din perspectiva considerentelor teoretice expuse, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat că, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 283 alin. (4) lit. n), art. 305 alin. (1) şi (3), art. 311 alin. (3) şi art. 339 C. proc. pen.., în raport cu dispoziţiile art. 16, art. 21, art. 24, art. 124, art. 131, art. 132 din Constituţia României, republicată şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, invocată în cursul soluţionării de către judecătorul de cameră preliminară a plângerii împotriva unei soluţii de clasare, neavând o legătură efectivă cu judecarea cauzei pendinte, fiind de fapt în limitele unui control jurisdicţional exercitat de judecătorul de cameră preliminară, nu de instanţa de judecată, într-o procedură specială, prin care se verifică, exclusiv, soluţia de clasare pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.

În acest sens, a fost avut în vedere că obiectul plângerii nu îl reprezintă nici ordonanţa nr. 42/II/2/2023 din 03.04.2023 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava (art. 339 C. proc. pen..), nici ordonanţa nr. 182/P/2022 din 23.02.2023 emisă de procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava (ca acte procedurale), nici măsurile şi actele de urmărire penală ale procurorului, inclusiv dispoziţia de începere a urmăririi penale in rem şi de extindere a urmăririi penale efectuate in rem (art. 305 alin. (1) şi (3), art. 311 alin. (3) C. proc. pen..) şi nici dispoziţia de disjungere şi declinare a cauzei, ci doar soluţia de clasare a cauzei penale sub aspectul infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. şi de favorizare a făptuitorului prev. de art. 269 alin. (1) C. pen. - ca act procesual, soluţie dispusă prin ordonanţa nr. 182/P/2022 din 23.02.2023 emisă de procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

În acelaşi sens s-a menţionat că, obiectul plângerii nu îl constituie nici abaterile săvârşite în cursul procesului penal, care se sancţionează cu amendă judiciară (art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.., iar din conţinutul concluziilor formulate de către petent în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.. rezultă că acesta nu invocă o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci critică, în fapt, caracterul nejustificat al măsurii stabilite de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, care a dispus amendarea sa, aspect care a făcut chiar obiectul unui dosar de competenţa tribunalului militar, instanţa admiţând, de altfel, în parte, cererea de reducere a amenzii. S-a apreciat că petentul doreşte, de fapt, o altă definire a textului normativ, aspectul ce ţine de iniţiativa legislativă şi excede competenţei Curţii Constituţionale.

Petentul este nemulţumit de conduita anterioară a unor procurori şi judecători militari, care nu ar fi acţionat în forma dorită de acesta sau cu celeritatea necesară, este nemulţumit că demersul făcut la procurorul ierarhic superior în cazul ordonanţelor prin care i s-au respins plângerile, în baza art. 339 C. proc. pen.., apare ca unul pur formal, arătând că prima cale de atac exercitată la procuror este lipsită de orice forţă juridică, încălcând toate drepturile şi garanţiile procesuale ale persoanei vătămate dintr-o procedură penală in rem. Pe de altă parte, petentul este nemulţumit că sintagma "cu rea-credinţă", din cuprinsul art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.., nu este definită corespunzător, că deşi a indicat autorii, urmărirea penală a rămas la stadiul in rem, iar sintagma "atunci când există probe", din cuprinsul art. 305 alin. (3) C. proc. pen.., nu îi poate garanta petentului respectarea normelor constituţionale, într-o procedură in rem nefiind verificată legalitatea efectuării urmăririi penale, că dispoziţiile art. 311 alin. (3) C. proc. pen.. nu prevăd ca şi persoana vătămată să fie informată cu privire la extinderea urmăririi penale, aspecte care exced competenţei Curţii Constituţionale.

S-a mai reţinut că, deşi unele texte de lege invocate ar constitui temei al procedurilor derulate în cauză sau al unor verificări care trebuie realizate, respectiv art. 5 C. proc. pen.., art. 81, prin raportare la art. 83 şi art. 91 C. proc. pen.., art. 100 C. proc. pen.. şi art. 341 C. proc. pen.., nu se poate decela sub niciun aspect de interes în cauză, necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate, în scopul restabilirii unei stări de legalitate.

Astfel, susţinerile petentului vizează chestiuni din care doar unele fac obiectul fondului, iar în privinţa pretinselor critici de neconstituţionalitate, acestea sunt generale şi nu relevă vreo legătură cu modul concret de soluţionare a raporturilor juridice de drept penal supuse examinării ori a celor de drept procesual de care depinde rezolvarea cauzei, petentul fiind nemulţumit de modul de redactare a art. 5, de faptul că persoana vătămată nu are aceleaşi drepturi în procedura penală ca suspectul sau inculpatul, inclusiv în ceea ce priveşte administrarea probatoriului şi acordarea asistenţei juridice obligatorie, că alin. (3) al articolului 100 C. proc. pen.. ar fi neclar, consecinţa fiind posibilitatea ca unei persoane vătămate să i se respingă cererile în probaţiune formulate, aspecte care, de asemenea, exced competenţei Curţii Constituţionale.

Din analiza criticilor de neconstituţionalitate expuse de către petent în legătură cu dispoziţiile art. 5 C. proc. pen.., art. 81 prin raportare la art. 83 şi art. 91 C. proc. pen.., art. 100 şi art. 341 C. proc. pen.., rezultă că scopul urmărit de acesta este completarea sau modificarea dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă, aspect ce excede, de asemenea, competenţei Curţii Constituţionale, în condiţiile în care modificarea, respectiv completarea legii în vigoare este un atribut exclusiv al legiuitorului.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 341 C. proc. pen.., suplimentar, judecătorul de cameră preliminară de la Curtea Militară de Apel Bucureşti, a constatat că acesta este un drept-garanţie constituit în favoarea persoanei vătămate împotriva unei soluţii soluţie de clasare. Este tocmai procedura pe care petentul din cauză a urmat-o, ulterior soluţionării plângerii de către procurorul ierarhic superior, astfel încât sesizarea apare ca fiind inadmisibilă. Pe de altă parte, scopul urmărit de petent este completarea sau modificarea dispoziţiilor art. 341 C. proc. pen.. a căror neconstituţionalitate o invocă, în sensul existenţei unei proceduri identice atât în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, cât şi în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, fiind nemulţumit că există o practică diferită la nivelul instanţelor militare, aspecte care exced competenţei Curţii Constituţionale.

S-a mai arătat că, potrivit doctrinei (a se vedea Prof. univ. dr. B. - Excepţia de neconstituţionalitate în România şi Franţa, Bucureşti, ed. Universul Juridic),) condiţia legăturii cu cauza implică existenţa unor modificări reale şi actuale în cursul procesului pentru situaţia în care excepţia ar fi admisă.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţiile vizând art. 5 C. proc. pen.., art. 81 prin raportare la art. 83 şi art. 91 C. proc. pen.., art. 100 C. proc. pen.. art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.., art. 305 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.., art. 311 alin. (3) C. proc. pen.., art. 339 şi art. 341 C. proc. pen.., judecătorul de cameră preliminară a constatat că dezideratul legal nu este îndeplinit în cauză.

A mai fost arătat că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate nu este justificată prin existenţa interesului specific al celui ce invocă excepţia, a relevanţei şi înrâuririi pe care dispoziţiile legale ar putea să le aibă în speţă, în condiţiile în care cerinţa legăturii cu soluţionarea cauzei depinde de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 14 din data 23 iulie 2024, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti a formulat recurs petentul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, secţia penală la data de 31.07.2025, sub numărul x/2023, fiind fixat termen de judecată la data de 23.10.2025, cu citarea recurentului.

Motivele de recurs au fost susţinute oral în faţa instanţei de control judiciar, fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată şi anume:

a. excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

b. excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

c. excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d. excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Analizând condiţiile enumerate anterior, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de către o parte din proces, respectiv petentul A., într-un dosar aflat pe rolul Curţii Militare de Apel Bucureşti având ca obiect plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare din 23.02.2023 emisă de procuror în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Totodată, se constată că excepţia invocată vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5, art. 81, art. 83, art. 91, art. 100 alin. (1)-(3) şi alin. (4) lit. a)-c), art. 283 alin. (4) lit. n), art. 305 alin. (1) şi (3), art. 311 alin. (3), art. 339 şi art. 341 din C. proc. pen., fără ca textele să fi fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, raportat la criticile formulate.

Referitor la cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este realizată, având în vedere că instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Ca atare, în cadrul examenului de admisibilitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Fiind un incident apărut în cursul soluţionării unei cauze, este necesar ca invocarea excepţiei de neconstituţionalitate să fie justificată prin existenţa unui interes şi să aibă relevanţă în raport cu procesul în care a intervenit, însă nu este suficient ca partea care ridică excepţia de neconstituţionalitate să indice textele de lege pe care doreşte să le supună controlului şi să dea acestora o interpretare proprie pentru a crea aparenţa utilităţii demersului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu prevederilor constituţionale.

Practica constantă a instanţelor judecătoreşti este în sensul că, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza, inclusiv sub aspectul relevanţei sau se tinde la modificarea legii.

Din această perspectivă, se constată că, în speţă, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 C. proc. pen.. (privind aflarea adevărului), art. 81 C. proc. pen.. (privind drepturile persoanei vătămate) prin raportare la art. 83 C. proc. pen.. (privind drepturile inculpatului) şi la art. 91 C. proc. pen.. (vizând avocatul din oficiu), art. 100 (privind administrarea probelor), art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.. (referitoare la abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi), art. 305 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.. (privind începerea urmăririi penale in rem şi in personam), art. 311 alin. (3) C. proc. pen.., (referitoare la extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice) şi art. 339 C. proc. pen.. (privind plângerea împotriva actelor procurorului), invocată de petentul A. în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva unei soluţii de clasare, are doar o legătură formală cu soluţionarea cauzei. În realitate recurentul este nemulţumit de modalitatea în care i-au fost soluţionate anumite solicitări, sesizări, cereri de către organele de urmărire penală, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate anterior a căror neconstituţionalitate o reclamă. Cu alte cuvinte, acesta critică fie modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale, fie interpretarea acestora de către organele judiciare.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a statuat însă, că ori de câte ori critica de neconstituţionalitate vizează interpretarea ori aplicarea greşită a legii de către instanţele judecătoreşti, excepţia trebuie respinsă, întrucât, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţia României, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, conform art. 126 alin. (3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Deopotrivă, Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

Revenind, astfel, la problema "legăturii cu soluţionarea cauzei", se reţine că potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului" (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată" (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În aceste coordonate de principiu, se constată că, dispoziţiile art. 283 alin. (4) lit. n) C. proc. pen.., în baza cărora petentului i-a fost aplicată o amendă judiciară de către judecătorul de cameră preliminară, nu au legătură cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de clasare. O concluzie similară se impune şi cu privire la celelalte dispoziţii normative criticare de recurent, privind drepturile persoanei vătămate în procesul penal (art. 81 C. proc. pen..), cele care reglementează principiile generale de administrare a probelor (art. 100 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a)-c) C. proc. pen..) sau cele care reglementează condiţiile de începere a urmăririi penale, respectiv extinderea urmării penale (art. 305 alin. (1) şi (3), art. 311 alin. (3) C. proc. pen..).

Învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de clasare, judecătorul de cameră preliminară, în cazurile în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală (cum este cazul în speţă), examinează soluţia în raport de întregul material de urmărire penală, fără a putea dispune vreo sancţiune cu privire la actele de urmărire penală (în sensul anulării vreunui act sau excluderii vreunei probe). Deopotrivă, este supusă controlului judecătoresc doar soluţia de clasare, nu şi soluţia procurorului ierarhic superior. Aşadar, în cauză nu este utilă efectuarea unui examen de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 339 C. proc. pen.., care prevăd examinarea soluţiei de clasare de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 341 C. proc. pen.., raportat criticile recurentului care a susţinut că şi în cazul în care nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară ar trebui să verifice legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmării penale, instanţa de recurs constată că în aceste condiţii se urmăreşte modificarea dispoziţiilor legale ale art. 341 alin. (6) C. proc. pen.. prin introducerea/completarea unor dispoziţii similare celor prevăzute de art. 341 alin. (7) pct. 2 C. proc. pen.. Or, completarea unui text de lege, în speţă a prevederilor art. 341 C. proc. pen.., nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci intră în competenţa exclusivă a legiuitorului şi nu poate face eo ipso obiectul examenului de constituţionalitate. În acest caz, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci pun în discuţie aspecte de interpretare sau reformare legislativă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 14 din data 23 iulie 2024, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga pe recurent la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 14 din data 23 iulie 2024, pronunţate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2024.