Prosecutor’s Cassation Appeal Rejected; Drug Trafficking Charge Dropped on Self-Denunciation Exemption.

Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2024

Asupra recursului în casaţie, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin sentinţa penală nr. 340 din data de 13.11.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj a hotărât următoarele:

1. În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 alin. (1) din C. pen., condamnarea inculpatului A. - aflat în stare de libertate , cetăţean român, în vârstă de 25 ani, studii superioare, doctorand, necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale - la pedeapsa de 3 ani 1 lună şi 10 zile închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional de droguri, prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

2. În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi alin. (3) din C. pen. rap la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, s-a interzis inculpatului exercitarea, pe o durata de 1 (unu) an, cu titlu de pedeapsă complementară, a următoarelor drepturi: de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

3. În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea, cu titlu de pedeapsă accesorie a aceloraşi drepturi a căror exercitare a fost interzisă cu titlu de pedeapsă complementară.

4. În temeiul art. 396 alin. (2) şi (10) teza a II-a din C. proc. pen. rap. la art. 75 alin. (2) lit. b) şi art. 76 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

5. În baza art. 38 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că cele două infracţiuni se află în concurs real.

6. Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-au contopit cele două pedepse de 3 ani 1 lună şi 10 zile închisoare, respectiv 3 luni închisoare, aplicând inculpatului pedeapsa cea mai grea de 3 ani 1 lună şi 10 zile închisoare la care s-a adăugat sporul obligatoriu de o treime din cealaltă pedeapsă (1 lună închisoare), rezultând în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 3 ani 2 luni şi 10 zile închisoare, în detenţie.

7. În conformitate cu art. 45 alin. (1) din C. pen. s-a aplicat inculpatului alături de pedeapsa principală rezultantă pedeapsa complementară constând în interdicţia drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) din C. pen., pe o durată de 1 an, calculată de la data executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

8. Potrivit cu art. 45 alin. (5) din C. pen., s-a aplicat inculpatului alături de pedeapsa principală rezultantă pedeapsa accesorie constând în interdicţia drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) din C. pen., începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la data executării sau considerării ca executate a pedepsei principale.

9. În baza art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. f) din C. pen. şi art. 16 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, s-a dispus confiscarea specială a cantităţilor de 29,5 grame, respectiv 5 grame frunze de coca, ridicate şi sigilate cu sigiliul MAI 18810, rămase în urma analizelor chimice de laborator, depuse la IGPR - DCJSEO, conform dovezii seria/nr. x.

10. În baza art. 398 şi art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.300 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare (din care 700 RON în cursul urmăririi penale, 200 RON în camera preliminară, iar diferenţa în etapa judecăţii).

II. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 901/A/29.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019, în majoritate:

În baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate în cauză de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Cluj şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 340/2020, pronunţată de Tribunalul Cluj la data de 13.11.2020 în dosar nr. x/2019,.

A fost desfiinţată hotărârea apelată în parte, sub aspectul soluţiei de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii şi, rejudecând cauza:

A fost înlăturată aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) C. proc. pen.. cu ref. la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.. şi art. 14 din Legea nr. 143/2000, a fost încetat procesul penal faţă de inculpatul A. (aflat în stare de libertate , cetăţean român, în vârstă de 25 ani, studii superioare, doctorand, necăsătorit, fără copii, fără antecedente penale), sub aspectul comiterii infracţiunilor de introducere în ţară de droguri de mare risc (trafic internaţional de droguri), prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi deţinere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ca urmare a reţinerii cauzei speciale de nepedepsire.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor declarate în cauză au rămas în sarcina statului.

~Opinia separată a doamnei judecător B. a fost în sensul că inculpatul nu poate beneficia de cauza de nepedepsire.

III. Împotriva deciziei penale nr. 901/A/29.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj, la data de 01.07.2024, prin Serviciul Registratură .

Prin cererea formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat faptul că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a reţinerii cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, sub aspectul comiterii infracţiunilor de introducere în ţară de droguri de mare risc (trafic internaţional de droguri), prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi deţinere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

În acest sens, s-a arătat, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că nu poate fi reţinută cauza specială de nepedepsire în beneficiul inculpatului având în vedere următoarele considerente, dintre care o parte sunt reţinute în opinia separată din decizia atacată:

1. Sub un prim aspect, a arătat că este necesară denunţarea unei persoane. Potrivit art. 290 C. proc. pen., prin denunţ se înţelege încunoştinţarea făcută de o persoană despre săvârşirea unei infracţiuni. Textul se regăseşte în secţiunea I a capitolului II din Titlul I al Părţii Speciale, capitol intitulat Sesizarea organelor de urmărire penală.

S-a apreciat astfel că se desprinde concluzia că încunoştinţarea la care se referă art. 290 C. proc. pen. trebuie făcută către un organ de urmărire penală, iar nu către orice autoritate publică.

În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis constant că o sesizare (ex. plângere prealabilă, plângere contra soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată) se consideră făcută în termen doar dacă ea a fost adresată unui organ de urmărire penală, chiar necompetent, care va lua măsuri de trimitere la organul competent.

În schimb, sesizarea adresată unei alte autorităţi (Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului, Guvernului etc.) nu se consideră valabilă, astfel că ea nu va produce efectele legale, mai exact nu va putea duce la învestirea organului judiciar.

În cazul de faţă, inculpatul A. nu a adus activitatea sa infracţională la cunoştinţa vreunui organ judiciar, ci doar la cunoştinţa poliţistului de frontieră, după ce a fost întrebat dacă are de declarat ceva.

Mai mult, inculpatul a declarat doar că deţine în bagaj nişte frunze de coca, fără a face vreo referire la introducerea anterioară a acestora în ţară.

Cu alte cuvinte, inculpatul a adus la cunoştinţa poliţistului de frontieră doar parţial faptele comise şi pentru care ulterior s-a dispus sesizarea organelor de urmărire penală şi mai apoi trimiterea în judecată.

În legătură cu necesitatea denunţării, a apreciat că aceasta trebuie să se facă din iniţiativa denunţătorului, independent de orice interpelare, iar nu ca urmare a unei solicitări sau întrebări adresate acestuia de autorităţi.

2. În al doilea rând, a apreciat că este necesar ca denunţul persoanei să privească participarea sa la comiterea infracţiunii.

Prin urmare, se desprinde concluzia că, pentru a beneficia de cauza specială de nepedepsire, este necesară comiterea faptei de mai multe persoane, în participaţie, în acest sens fiind şi opinia separată din cuprinsul hotărârii.

3. În al treilea rând, parchetul a considerat că este necesar ca denunţul persoanei să privească participarea sa la comiterea infracţiunii. Cu alte cuvinte, persoana care formulează denunţul trebuie să aibă reprezentarea faptului că fapta sa constituie infracţiune, având toate trăsăturile generale specifice.

Cum inculpatul a avut o poziţie constantă, în sensul că nu a cunoscut faptul că frunzele de coca sunt încadrate în categoria drogurilor de mare risc şi că le-ar fi introdus în ţară în scop artistic, iar nu în scop de consum, nu se poate susţine că acesta ar fi denunţat comiterea vreunei infracţiuni de către sine, ci, cel mult, a unei fapte fără relevanţă penală.

Necesitatea ca fapta denunţată să fie infracţiune se desprinde din cerinţa textului ca, urmare a denunţului, să fie facilitată identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.

În mod evident, nu se poate facilita tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis şi denunţă fapte fără relevanţă penală.

4. Şi sub un ultim aspect, Ministerul Public a solicitat să se aibă în vedere că urmare a denunţului formulat, este necesară contribuţia denunţătorului la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.

Interpretarea instanţei de apel, în sensul că textul poate fi aplicat autorului care se autodenunţă nu poate fi acceptată, din două considerente.

Primul este acela că, dacă urmare a denunţului, autorul beneficiază de o cauză de nepedepsire, în mod evident acesta nu contribuie la tragerea sa la răspundere penală.

Al doilea argument este legat de situaţia participanţilor (instigator sau complice). Astfel, dacă autorul se autodenunţă, beneficiază de cauza de nepedepsire. În schimb, dacă instigatorul sau complicele se autodenunţă, acesta nu beneficiază de cauza de nepedepsire, căci denunţul său nu se referă şi, consecutiv, nu poate avea vreo finalitate în privinţa celorlalţi participanţi.

De altfel, dacă legiuitorul ar fi urmărit să acorde impunitate persoanei care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 şi care se autodenunţă, partea finală a textului nu-şi mai avea nicio raţiune, condiţia contribuţiei la tragerea la răspundere penală a oricărei persoane fiind superfluă.

Or, finalitatea denunţului formulat (contribuţia la tragerea la răspundere penală a autorului sau celorlalţi participanţi) este chintesenţa cauzei de nepedepsire şi singura raţiune pentru care ea există.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29.07.2024 sub nr. x/2019, fiind repartizată aleatoriu, cu prim termen de judecată pentru examinarea admisibilităţii în principiu la data de 16.10.2024.

La data de 15.10.2024 a fost depus la dosarul cauzei raportul întocmit de magistratul-asistent raportor, acesta apreciind că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.

IV. Prin încheierea din 16.10.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019 fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj împotriva deciziei penale nr. 901/A/29.05.2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019.

În esenţă, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 C. proc. pen.

V. Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., astfel cum au fost stabilite prin încheierea de admitere în principiu din 16.10.2024, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, având ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel.

Instanţa supremă, fiind învestită cu judecarea recursului în casaţie, verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Efectuând acest control, instanţa de recurs în casaţie porneşte de la situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţa de apel.

Motivul de casare invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).

Din perspectiva acestui caz de cazare, devin incidente două ipoteze distincte şi anume: fie soluţia de încetare nu trebuia dispusă, întrucât temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen. nu a existat, fie soluţia de încetare a procesului penal se întemeiază pe un alt temei decât cel reţinut.

În speţă, situându-se în prima dintre cele două ipoteze anterior menţionate, cazul concret de împiedicare a exercitării acţiunii penale, valorificat de către instanţa de apel şi invocat de Ministerul Public este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., respectiv reţinerea cauzei speciale de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000.

În esenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj invocă faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000 şi a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A..

Examinând critica parchetului, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de introducere în ţară, fără drept, de droguri de mare risc, prev. art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi deţinere de droguri de mare risc fără drept, prev. art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

Ca situaţie de fapt, instanţa de a reţinut că în data de 18.02.2019, inculpatul A., călătorind cu avionul pe ruta Argentina - România, a introdus în România prin punctul de trecere al frontiere de stat din cadrul Aeroportului Internaţional Avram Iancu din Cluj-Napoca, fără drept, cantitatea de 35,7 grame frunze de coca, iar apoi a deţinut fără drept pentru consum propriu, aceeaşi cantitate de frunze de coca, până în momentul ridicării de către organele poliţiei de frontieră.

Deşi instanţa de apel a apreciat că această activitate realizează tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor anterior menţionate, a reţinut că inculpatul, cunoscând caracterul ilicit al substanţelor transportate şi introduse în ţară, ulterior comiterii infracţiunilor amintite şi anterior începerii urmăririi penale în cauză, a denunţat autorităţilor de frontieră comiterea acestora infracţiuni, în contextul în care din proprie iniţiativă a relatat că deţine în bagajul de călătorie substanţe psihotrope - frunze de coca, motiv pentru care a reţinut în favoarea acestuia cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 143/2000: Nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală, denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identificarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.

Prealabil, Înalta Curte constată că pentru a fi aplicabilă cauza de nepedepsire reglementată în art. 14 din Legea nr. 143/2000 este necesară comiterea de către o persoană a infracţiunilor enumerate limitativ de lege, respectiv una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000.

Această condiţie este îndeplinită în cauza de faţă, inculpatul A. fiind trimis în judecată sub aspectul comiterii infracţiunilor de introducere în ţară de droguri de mare risc (trafic internaţional de droguri), prev. de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi deţinere de droguri de mare risc, fără drept, prev. de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, persoana trebuie să denunţe activitatea sa infracţională autorităţilor, mai înainte de a fi începută urmărirea penală.

În cauză, inculpatul a denunţat săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată unui agent de poliţie de frontieră, organ care are atribuţii de constatare a infracţiunilor, potrivit art. 21 alin. 1it. u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, şi care se circumscrie noţiunii de "autorităţi" la care face referire art. 14 din Legea nr. 143/2000. În raport cu aceste consideraţii, nu poate fi primită critica parchetului, în sensul că denunţul la care face referire cauza de nepedepsire poate fi făcut doar în faţa unui organ de urmărire penală.

De asemenea, se constată că denunţul a fost efectuat mai înainte ca faptele să fi fost descoperite ori să fi existat suspiciuni sau indicii concrete privind săvârşirea acestora de către inculpat. Prin urmare, aducerea la cunoştinţa autorităţilor a săvârşirii celor două infracţiuni de trafic internaţional de droguri şi deţinere de droguri de mare risc, s-a realizat mai înainte de începerea urmăririi penale.

Mai apoi, denunţarea trebuie sa fie una completă, vizând întreaga activitate infracţională ce poate intra sub incidenţa normei de incriminare, nefiind suficientă denunţarea parţială, cu privire doar la o parte din activitatea infracţională derulată, cum ar fi denunţarea doar a unuia sau unora dintre actele materiale comise sau denunţarea doar a anumitor modalităţi de săvârşire, cu ascunderea altora. Aceasta întrucât în ipoteza unei infracţiuni unice nu se pot adopta soluţii procesuale diferite, cum ar fi încetarea procesului penal în raport cu unele acte materiale şi condamnare sau achitare în raport de altele.

Examinând această cerinţă, Înalta Curte constată că este îndeplinită, inculpatul afirmând, ulterior interpelării de către agentul de poliţie de frontieră, că are în bagaj nişte frunze de coca pe care le-a achiziţionat din Argentina, informaţii suficiente pe baza cărora să se aprecieze că această activitate intră în sfera normei de incriminare. Aşadar, nu se poate aprecia, astfel cum susţine parchetul, că inculpatul a adus la cunoştinţa poliţistului de frontieră doar parţial faptele comise.

Cât priveşte argumentul procurorului referitor la necesitatea ca autodenunţarea să se facă din iniţiativa denunţătorului, independent de orice interpelare, iar nu ca urmare a unei solicitări sau întrebări adresate acestuia de autorităţi, Înalta Curte apreciază că argumentul este doar în parte corect, în sensul că, într-adevăr, este necesar ca denunţarea să nu fie făcută cu ocazia efectuării unor acte de procedură ce au ca scop tocmai constatarea unor infracţiuni sau descoperirea unor probe (exempli gratia, constatarea unei infracţiuni flagrante ca urmare a unor informaţii de care dispuneau organele judiciare, efectuarea unor percheziţii domiciliare) sau, în general, în situaţia în care efectuarea unui control din partea autorităţilor cu atribuţii în acest sens este iminentă.

Nimic nu împiedică, însă, reţinerea cauzei de nepedepsire în situaţia în care descoperirea faptei de către organele cu atribuţii de constatare a infracţiunilor sau strângere a probelor în procesul penal nu este iminentă, neexistând date cu privire la săvârşirea infracţiunii care este adusă la cunoştinţa autorităţilor de persoana în cauză, în mod liber. Cu alte cuvinte, raţiunea pentru care cauza de nepedepsire se poate aplica prin analogie in bonam partem şi în situaţia autodenunţului este aceea de a încuraja persoanele care au comis infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 să le aducă la cunoştinţa autorităţilor şi să renunţe la a mai desfăşura activitatea infracţională (similar desistării din materia tentativei), iar nu de a evita descoperirea acestor infracţiuni la un moment la care aceasta este inevitabilă sau foarte probabilă, independent de orice atitudine de căinţă activă, unica ce poate fi valorizată prin reţinerea cauzei de nepedepsire.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, controlul realizat de agentul de poliţie de frontieră nu era unul impus de lege şi nici nu avea caracter iminent, cum, de exemplu, are în cazul efectuării unei percheziţii domiciliare sau corporale, când persoanei percheziţionate i se solicită, înainte de începerea percheziţiei, predarea de bunăvoie a persoanelor sau obiectelor căutate.

Este de necontestat că acel control efectuat de poliţistul de frontieră a avut la bază declaraţia inculpatului, în condiţiile în care controlul la frontieră nu este unul obligatoriu, realizându-se aleatoriu sau atunci când există suspiciuni privind încălcarea regimului juridic al frontierei de stat. În acest sens, Înalta Curte observă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, că inculpatul a tranzitat mai multe state, zborul fiind unul cu escală, iar drogurile nu au fost descoperite la trecerea frontierelor altor state.

Prin urmare, Înalta Curte conchide sub acest aspect, că efectuarea controlului de către poliţistul de frontieră a avut un caracter aleatoriu, nefiind determinat de existenţa vreunei dispoziţii legale, care impunea efectuarea unui control obligatoriu, şi nici de existenţa vreunei suspiciuni privind deţinerea unor bunuri sau substanţe interzise.

Practic, intervenirea cauzei de nepedepsire a fost generată de o situaţie excepţională şi particulară, în sensul în care, încă de la debutul controlului vamal, inculpatul a adus la cunoştinţă funcţionarului public deţinerea unor frunze de coca.

În schimb, această interpretare nu poate fi invocată în cazul în care este iminentă descoperirea unor bunuri sau substanţe interzise de lege.

Nefondată este şi critica vizând faptul că persoana care formulează denunţul trebuie să aibă reprezentarea faptului că fapta sa constituie infracţiune, având toate trăsăturile specifice.

Astfel cum anterior s-a precizat, inculpatul a declarat poliţistului de frontieră, faptul că are în bagaj nişte frunze de coca pe care le-a achiziţionat din Argentina, susţineri în raport cu care Înalta Curte apreciază că acesta a denunţat comiterea infracţiunilor de deţinere de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 şi introducerea în ţară de droguri de mare risc (trafic internaţional de droguri), prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut în favoarea inculpatului A. cauza specială de nepedepsire prevăzută de art. 14 din Legea nr. 143/2000, în ceea ce priveşte comiterea ambelor infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv introducere în ţară de droguri de mare risc (trafic internaţional de droguri), prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi deţinere de droguri de mare risc, fără drept, prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj împotriva deciziei penale nr. 901/A din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj rămân în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 180 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj împotriva deciziei penale nr. 901/A din data de 29 mai 2024 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în dosarul nr. x/2019.

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Structura Teritorială Cluj rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul-inculpat A., în cuantum de 180 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 noiembrie 2024.