Cassation appeal against conviction for non-execution of penal sanctions and driving under the influence of psychoactive substances declared inadmissible

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de condamnatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 136 din data de 15 aprilie 2024, pronunţată Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. x/2023, în baza art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 lună închisoare pentru infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale (faptă din 09.07.2020).

În baza art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 lună închisoare pentru infracţiunea de neexecutarea sancţiunilor penale (faptă din 14.07.2020).

În baza art. 336 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi art. 396 alin. (2) şi (10) din C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care se află sub influenţa substanţelor psihoactive (faptă din 14.07.2020).

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor de la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen., a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 43 alin. (2) din C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite şi a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, aceea de 8 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 20 zile închisoare, reprezentând 1/3 din celelalte pedepsele cumulate de 2 luni închisoare, inculpatul fiind condamnat la pedeapsa rezultantă de 8 luni şi 20 de zile închisoare.

S-a constatat că infracţiunile din prezentul dosar au fost săvârşite în termenul de încercare de 3 ani stabilit prin sentinţa penală nr. 100/18.10.2018 pronunţată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 1367/17.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 96 alin. (4) din C. pen. a fost revocată suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 100/18.10.2018 pronunţată de Tribunalul Caras-Severin în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia penală nr. 1367/17.12.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi, în baza art. 43 alin. (2) din C. pen., şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa de 8 luni şi 20 zile închisoare aplicată în prezenta cauză, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 2 ani, 2 luni şi 20 zile închisoare, în regim de detenţie.

În baza art. 45 alin. (3) lit. b) din C. pen. a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere), pe o perioadă de 2 ani, care începe după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 45 alin. (5) din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere) a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, urmând a se executa în condiţiile art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, din care 1.800 RON aferente fazei de urmărire penală.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 604/A din 05 august 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 136 din data de 15 aprilie 2024 pronunţate de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în apel.

Decizia Curţii de Apel Timişoara a fost comunicată la domiciliul inculpatului A., la data de 13 august 2024, dovada de afişare a înştiinţării privind comunicarea hotărârii fiind restituită cu menţiunea "destinatar plecat din ţară".

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, avocat B. (cu împuternicire avocaţială nr. x, aflată la dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Timişoara), la data de 23 septembrie 2024, invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., a arătat că, în ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă, conform prevederilor O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice şi Hotărârii nr. 1391 din 4 octombrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, procedura privind anularea permisului de conducere presupune în mod obligatoriu aducerea la cunoştinţă a faptului că dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule a fost interzis şi, pe cale de consecinţă, permisul de conducere a fost anulat.

Astfel, conform art. 114 din O.U.G. nr. 195/2002, în cazul în care se dispune interzicerea exercitării dreptului de a conduce ca şi pedeapsă complementară, această măsură trebuie să fie adusă la cunoştinţa titularului permisului de conducere.

Or, recurentul a precizat că decizia penală prin intermediul căreia i s-a aplicat pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 lit. i) din C. pen. nu i-a fost comunicată, dovada de primire din data de 16.01.2019 la care Curtea de Apel Timişoara a făcut referire în considerentele hotărârii recurate fiind comunicată tatălui său, care are acelaşi nume şi care a primit şi a semnat pentru primirea acesteia.

Aşadar, raportat la textele de lege care reglementează procedura în cazul aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, recurentul a apreciat că era necesar ca măsura de anulare a permisului de conducere şi hotărârea prin care i s-a aplicat pedeapsa complementară, să îi fie comunicate, ceea ce nu s-a întâmplat.

În opinia recurentului, o astfel de eroare a organelor judiciare conduce la concluzia că faptele reţinute în sarcina acestuia nu întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care a solicitat desfiinţarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În continuare, un alt argument pentru care a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. este acela că, prin incriminarea infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale prin prisma nerespectării pedepselor complementare dispuse în sarcina unei persoane, legiuitorul român a înţeles, printre altele, să incrimineze şi să sancţioneze persoanele care nu se conformează interdicţiilor stabilite de către instanţele de judecată prin aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Cu toate acestea, teza finală a acestei dispoziţii prevede în mod expres că aceasta constituie infracţiune şi poate fi sancţionată numai în situaţia în care această faptă nu întruneşte elementele constitutive ale unei alte infracţiuni mai grave.

Or, recurentul a susţinut că faptele reţinute în sarcina sa nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute şi sancţionate de art. 288 alin. (1) din C. pen., fiind, de fapt, incidente prevederile art. 335 alin. (2) din C. pen.. Altfel spus, în situaţia în care, în realitate, a condus pe drumurile publice un autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, neavând la acel moment dreptul de a conduce, a apreciat că hotărârile prin care a fost condamnat pentru o fapta prevăzută de art. 288 alin. (1) din C. pen., sunt nelegale şi netemeinice.

Aşadar, în opinia recurentului, conduita infracţională a acestuia nu poate fi încadrată pe modelul abstract descris de legiuitor în conţinutul normei de incriminare de la art. 288 alin. (1) din C. pen., motiv pentru care a solicitat desfiinţarea hotărârii deciziei instanţei de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

În continuare, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a arătat că pedeapsa rezultantă ce i-a fost aplicată este mai mare decât pedeapsa care putea în mod legal să îi fie aplicată.

În acest sens, a menţionat că faptele săvârşite de acesta, prin raportare la cele două fapte concurente prevăzute şi sancţionate de art. 288 alin. (1) din C. pen., se impuneau a fi reţinute sub forma infracţiunii continuate.

De asemenea, recurentul a prezentat, în mod detaliat, aspecte teoretice privind infracţiunea continuată, precum şi decizia Curţii Constituţionale nr. 368 din 30 mai 2017 şi a subliniat că din modalitatea de comitere a acţiunilor infracţionale pentru care a fost trimis în judecată (două fapte distincte ce realizează conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni - art. 288 alin. (1) din C. pen. săvârşite la diferite intervale de timp - 09.07.2020 şi 14.07.2020 şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale), rezultă că, în mod eronat, s-a reţinut incidenţa concursului real de infracţiuni.

Totodată, a învederat că, la momentul săvârşirii celor două fapte, a avut reprezentarea eronată că dreptul de a conduce autovehicule pe teritoriul României nu era interzis în raport de soluţia de suspendare a executării pedepsei în al cărei termen de încercare se afla la momentul săvârşirii infracţiunilor, având convingerea că în cazul în care pedeapsa principală se suspendă, se va suspenda şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.

Deopotrivă, a subliniat că a luat decizia de a conduce, la diferite intervale de timp, în raport de starea de eroare în care se afla, fiind, aşadar, îndeplinite toate condiţiile definite de art. 35 alin. (1) din C. pen., astfel că reţinerea concursului de infracţiuni între cele două fapte este eronată şi de natură să agraveze pedeapsa rezultantă. Altfel spus, din materialul probator administrat în cauză a reieşit că întreaga conduită infracţională a fost comisă cu o rezoluţie unică, la intervale de timp relativ scurte, iar toate acţiunile infracţionale se circumscriu aceleiaşi norme de incriminare, fiind astfel necesar ca acuzarea să facă dovada că a acţionat cu o altă rezoluţie infracţională în cele două dăţi în care a fost depistat conducând autovehicule pe drumurile publice.

De altfel, aspectele anterior menţionate rezultă, în opinia recurentului, şi din faptul că şi-a preschimbat permisul de conducere cu unul străin, având în vedere că are calificarea de şofer profesionist şi avea nevoie să poată conduce autovehicule în afara ţării, întrucât pe teritoriul altor ţări dreptul de a conduce nu a fost suspendat.

Mai mult, a subliniat că din probele administrate în cauză nu se poate reţine că ar fi acţionat cu o rezoluţie infracţională distinctă în data de 14.07.2020, faţă de rezoluţia avută în data de 09.07.2020, aspect care produce un dubiu cu privire la activitatea infracţională comisă şi recunoscută, dubiu care se impunea a fi reţinut şi interpretat în favoarea acestuia. În acest sens, a susţinut că doctrina şi practica judiciară stabilesc că în cazul infracţiunii continuate rolul acuzării este acela de a dovedi faptul că inculpatul cercetat pentru săvârşirea unei infracţiunii continuate a acţionat cu o rezoluţie infracţională distinctă, iar în lipsa unor astfel de dovezi, în vederea aplicării principiului in dubio pro reo, situaţia de fapt dedusă judecăţii se impune a fi interpretată în favoarea inculpatului şi, în concluzie, instanţa este ţinută să reţină incidenţa unităţii legale a infracţiunii continuate.

În final, recurentul a menţionat că depistarea în trafic de către organele de poliţie din cadrul biroului rutier Caransebeş nu poate fi un aspect care să conducă la încetarea activităţii infracţionale, astfel cum în mod eronat au reţinut instanţele de fond, întrucât infracţiunea continuată se epuizează la momentul săvârşirii ultimei acţiuni din componenta infracţiunii, neprezentând relevanţă dacă făptuitorul este depistat de organele de urmărire penală sau nu. Or, la momentul primei opriri în trafic, organele de poliţie de la acel moment, în urma controlului efectuat, nu au constatat săvârşirea faptei prevăzută de art. 288 din C. pen., motiv pentru care nici permisul de conducere nu i-a fost ridicat. Faptul că în urma controlului de rutină efectuat de agenţii de poliţie, aceştia nu au conştientizat că la acel moment dreptul recurentului de a conduce era suspendat nu poate echivala cu momentul epuizării şi, respectiv, al încetării activităţii infracţionale, aspect care să conducă la concluzia că ar fi acţionat la cele două intervale de timp în baza a două rezoluţii infracţionale distincte.

Aşadar, în cazul în care instanţele de fond ar fi efectuat o corectă aplicare a prevederilor legale, limitele de pedeapsă aplicabile ar fi fost altele decât cele reţinute în hotărârea atacată, sens în care pedeapsa rezultantă aplicată ar fi fost mai mică.

Prin urmare, având în vedere că instanţele de fond au reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 288 alin. (1) din C. pen. (în raport de fapta din data de 09.07.2020), a infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din C. pen. (pentru fapta săvârşită în data de 14.07.2020), toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., fără a reţine fapta unică prevăzută de art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (pentru faptele din data de 09.07.2020 şi din data de 14.07.2020), pedeapsa rezultantă este în alte limite decât cele prevăzute de lege, motiv pentru care recurentul a solicitat desfiinţarea deciziei penale recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi sub acest aspect.

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara la data de 27 septembrie 2024.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen. în care se puteau depune concluzii scrise a expirat, cel mai târziu, la data de 08 octombrie 2024. La dosar nu au fost depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 07 octombrie 2024.

La data de 11 noiembrie 2024 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul asistent desemnat. Potrivit raportului, aspecte invocate de inculpatul A. în cererea de recurs în casaţie formulată, nu se încadrează în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 din C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., decizia penală nr. 604/A din 05 august 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat de către de către A. (prin apărător ales, avocat B., cu împuternicire avocaţială nr. x, aflată la dosarul nr. x/2023 al Curţii de Apel Timişoara), persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Timişoara.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele, domiciliul şi adresa de corespondenţă a inculpatului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Înalta Curte reţine că, pentru a putea fi considerată îndeplinită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţei s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului." (deciziile nr. 350/RC/2015, nr. 232/RC/2024, nr. 336/RC/2024, nr. 381/RC/2024 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în nici un fel." (deciziile nr. 78/RC/2015, nr. 762/RC/2023, nr. 409/RC/2024 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte poate verifica doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor, fără a putea proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În cauza dedusă judecăţii, recurentul nu critică lipsa de corespondenţă a elementelor faptice reţinute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, ci contestă chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de apel. Astfel, în realitate, recurentul urmăreşte rejudecarea cauzei şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, din care să rezulte că nu sunt incidente prevederile art. 288 alin. (1) din C. pen., întrucât dreptul acestuia de a conduce era suspendat, fiind, de fapt, incidente prevederile art. 335 alin. (2) din C. pen.. Aceste argumente constituie, însă, veritabile critici în cadrul soluţionării cauzei în fond şi în căile de atac devolutive integral, neputând fi circumscrise cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 din C. proc. pen.

De asemenea, nici susţinerile recurentului privind latura subiectivă a infracţiunii (respectiv că a crezut că pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. a fost suspendată pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei) nu pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., întrucât în cadrul acestui motiv de recurs în casaţie se analizează întrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni doar sub aspectul laturii obiective, nu şi lipsa vinovăţiei prevăzută de lege. De altfel, aceste argumente nu pot fi circumscrise niciunuia dintre celelalte cazuri de recurs în casaţie prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică reţinută şi menţinută prin hotărârea atacată, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel. Astfel, o pedeapsă depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune. Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

Motivele invocate de către recurentul A. nu pot fi, însă, circumscrise cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât, în realitate, acesta nu invocă nelegalitatea pedepsei aplicate, ci contestă încadrarea juridică stabilită de instanţa de apel, apreciind că trebuia reţinută o singură infracţiune în formă continuată (art. 288 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.), nu două infracţiuni în concurs. Recurentul urmăreşte, aşadar, reinterpretarea situaţiei de fapt în scopul înlăturării din încadrarea juridică a concursului de infracţiuni cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate, aspecte care nu pot fi, însă, cenzurate de Înalta Curte în această cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În plus, trebuie subliniat că schimbarea încadrării juridice a faptelor este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţinându-se că instanţa care judecă recursul în casaţie nu este abilitată prin dispoziţiile noului C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei (decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014, publicată, www.x.ro).

De altfel, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut săvârşirea de către inculpat a două infracţiuni prevăzute de art. 288 alin. (1) din C. pen. (fapta din data de 09.07.2020 şi fapta din data de 14.07.2020), cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., iar recurentul nu a indicat niciun aspect de nelegalitate a pedepselor aplicate, criticile sale nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie invocat.

Aşadar, având în vedere că invocarea formală a unui caz de casare nu poate conduce la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, iar susţinerile recurentului A. vizează chestiuni care nu pot fi cenzurate prin prisma cazurilor de casare invocate sau a vreunuia dintre celelalte cazuri prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) raportat la art. 438 din C. proc. pen.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 604/A din 05 august 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

În baza art. 440 din C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 604/A din 05 august 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2024.