Legality of national security information gathering evidence in criminal proceedings under the post-Constitutional Court procedural framework

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2025

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor din dosar constată următoarele:

Prin încheierea nr. 106, pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 12 martie 2025 s-a dispus respingerea sesizării formulate de inculpatul A. şi s-a constatat legalitatea activităţilor din care au rezultat înregistrările autorizate prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie efectuate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022.

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prin încheierea din data de 26.02.2025, pronunţată în dosarul nr. x/2024 al Judecătoriei Craiova, în baza art. 1391 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea verificării legalităţii activităţilor specifice culegerii de informaţii, desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 1391 alin. (3) C. proc. pen., a fost suspendată procedura de cameră preliminară până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Craiova a reţinut că prin rechizitoriul nr. 9270/221/P/2023/d1 din 17.09.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, înregistrat pe rolul instanţei la data de 27.09.2024, sub nr. x/2024, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, printre alţii, a inculpatului A., pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 (activitate infracţională derulată în anul fiscal 2022).

Prin actul de sesizare s-a reţinut în sarcina inculpatului A. că, în anul 2022, în calitate de agent de poliţie în cadrul I.P.J. Dolj-Serviciul Rutier, a administrat în fapt societatea B. S.R.L., încheind în numele şi interesul acestei societăţi operaţiuni de bancă şi tranzacţii comerciale, respectiv:

- şi-a asumat calitatea de reprezentant al B. în relaţia cu clienţii şi furnizorii societăţii, ocupându-se de negocierea, obţinerea unor contracte cu aceştia sau efectuând comenzi pe bază de facturi, având loc în acest sens discuţii privind cantitatea de marfă, calitatea, preţul cerut/oferit, modalitatea de transport şi plată, documentele justificative aferente;

- a coordonat activitatea angajaţilor (şoferilor) societăţii B., inclusiv cu privire la documentele necesare transportului, a acordat zile libere, a avizat transporturile, a stabilit rutele, ocupându-se inclusiv de plata salariilor acestora;

- a efectuat plăţi/retrageri în numerar din conturile societăţii B., cu cardurile aferente acestor conturi;

- a întocmit avize, CMR-uri, facturi, tichete de cântar, toate acestea în desfăşurarea obiectului de activitate al S.C. B. S.R.L., în scopul obţinerii de venituri/profit.

La datele de 22.10.2024 şi 23.12.2024, inculpatul C. a formulat cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară, inclusiv cu privire la legalitatea activităţilor specifice culegerii de informaţii desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivare, inculpatul C. a solicitat, prin apărători aleşi, să se constate că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru emiterea mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa excluderii probelor obţinute în urma activităţii de culegere de informaţii potrivit Legii nr. 51/1991.

S-a arătat că, anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 201/2023, era aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2020.

S-a învederat că, ulterior, prin Legea nr. 201/2023 au fost reglementate dispoziţiile art. 1391 C. proc. pen., prin care s-a instituit un control judiciar special al legalităţii emiterii mandatelor de siguranţă naţională, potrivit normelor generale de aplicare a legii în timp prevăzute de art. 13 C. proc. pen., iar legea nouă nu poate valida retroactiv un act de procedură nul absolut la data efectuării acestuia.

S-a menţionat că, potrivit legii în vigoare la data emiterii şi a punerii în executare a mandatului de siguranţă naţională, respectiv 10.05.2022, dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. proc. pen. erau constituţionale numai în măsura în care nu priveau înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Neavând valoarea juridică de probe în procesul penal, la data utilizării acestora în cursul urmăririi penale, rezultatele culegerii de informaţii prin mandatul de siguranţă naţională nu puteau sta la baza actelor şi a măsurilor dispuse de procuror în prezenta cauză.

S-a mai arătat că în cauză nu a existat situaţia premisă ce a stat la baza autorizării activităţii de culegere de informaţii, conform Legii nr. 51/1991, întrucât niciodată în cadrul activităţilor premergătoare cercetării ori în cursul urmăririi penale nu a fost avut în vedere un minim de indicii cu privire la o posibilă destructurare din interior a I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier, o deturnare a activităţii acestei structuri de poliţişti despre care s-ar fi susţinut că ar fi derulat activităţi private, vreo formă de implicare în activităţi de sabotaj, de subminare sau altele asemenea fapte ce ar fi putut constitui o ameninţare directă la siguranţă naţională.

S-a menţionat că procurorii D.N.A. - S.T. Craiova nu au avut un minimum de informaţii obţinut pe căi legale privind prezumtiva săvârşire a unor infracţiuni de către ofiţerii sau agenţii din cadrul I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier, material probator care, de altfel, era imperios necesar în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică, în condiţiile art. 139 C. proc. pen.

S-a mai arătat că procurorii din cadrul D.N.A. - S.T. Craiova s-au prevalat de dispoziţiile în materia siguranţei naţionale, inaplicabile cauzei, deturnându-le de la scopul şi finalitatea în vederea cărora au fost emise, obţinând în mod artificial şi în vădită contradicţie cu garanţiile procesului echitabil mandate de siguranţă naţională, acte ce le-au permis supravegherea ofiţerilor şi agenţilor din cadrul I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier pe o perioadă de 6 luni, urmând a formula sesizări din oficiu dacă, pe calea activităţii de culegere de informaţii, ar fi aflat că aceştia sunt implicaţi în săvârşirea unor infracţiuni.

S-a învederat că dispoziţiile art. 3 pct. f) teza finală din Legea nr. 51/1991 au fost invocate de D.N.A. - S.T. Craiova în mod formal şi fraudulos, pentru a induce ideea existenţei unui eventual pericol de subminare a structurilor din M.A.I., scopul fiind, în realitate, acela de a eluda regimul juridic mai strict al procedurii de supraveghere tehnică, astfel cum este prevăzut în C. proc. pen.. Altfel, la această din urmă metodă de supraveghere nu ar fi avut acces, de vreme ce la data solicitării emiterii mandatului de siguranţă naţională nu exista nicio probă ori vreun minim de date din care să rezulte săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unei infracţiuni de către ofiţerii sau agenţii din cadrul I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier.

S-a mai arătat că din activitatea de culegere de informaţii realizată în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 nu rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 1391 C. proc. pen., Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Craiova a reţinut următoarele:

Cu titlu preliminar, Judecătorul de cameră preliminară a constatat că, în vol. VI al dosarului de urmărire penală nr. 9270/221/P/2023/d1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, se regăsesc mandatul de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 privind pe A. şi D. şi mandatul de siguranţă naţională nr. x/08.11.2022 privind pe D. .

Totodată, judecătorul a notat că, în cuprinsul rechizitoriului, la secţiunea "În fapt", privind activitatea inculpaţilor C. şi D., procurorul de caz a făcut trimitere la mijloacele de probă constând în înregistrările convorbirilor telefonice puse la dispoziţie de D.G.P.I., autorizate prin mandatul de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 (pag. 2 şi pag. 55), iar la secţiunea "Mijloace de probă", a făcut referire la procesele-verbale de redare a conversaţiilor telefonice (pag. 109).

De asemenea, după cum s-a arătat în cele ce preced, inculpatul A. a formulat cereri şi excepţii privind legalitatea activităţii specifice culegerii de informaţii, desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din care au rezultat înregistrările folosite în cauză ca mijloace de probă, solicitând excluderea tuturor probelor rezultate din punerea în executare a acestuia.

În drept, judecătorul a reţinut că prevederile art. 1391 au fost introduse prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 618/06.07.2023.

Potrivit art. 1391 alin. ()1 C. proc. pen., înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) şi au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări.

Conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege, legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate se verifică, după caz: a) în procedura de cameră preliminară; (...).

Totodată, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori, după caz, judecătorul de cameră preliminară a ridicat din oficiu excepţii cu privire la înregistrările rezultate din activităţile autorizate, acesta sesizează prin încheiere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea verificării legalităţii acestor activităţi şi transmite dosarul cauzei, împreună cu cererile şi excepţiile formulate. Până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedura de cameră preliminară ori, după caz, cea de soluţionare a plângerii împotriva soluţiei de clasare se suspendă.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. pen. reglementează principiul imediatei aplicări a legii de procedură (tempus regit actum), conform căruia legea procesual penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până la momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii.

Astfel, judecătorul a constatat că art. 1391 alin. (3) C. proc. pen. consacră o normă atributivă de competenţă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte verificarea legalităţii activităţilor specifice culegerii de informaţii, efectuate în baza mandatelor de siguranţă naţională emise în temeiul Legii nr. 51/1991, iar Legea nr. 201/2023 nu conţine norme tranzitorii sub acest aspect.

De asemenea, a notat că prezenta cauză se află în procedura de cameră preliminară, iar inculpatul A. a formulat cereri şi excepţii privind legalitatea activităţii specifice culegerii de informaţii, desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În consecinţă, judecătorul a constat că, în cauză, se impune parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul art. 1391 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. proc. pen., sens în care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea verificării legalităţii activităţilor specifice culegerii de informaţii, desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A..

În baza art. 1393 alin. (3) C. proc. pen., a dispus suspendarea procedurii de cameră preliminară până la rămânerea definitivă a încheierii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând legalitatea activităţilor specifice culegerii de informaţii desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a arătat următoarele:

Potrivit art. 1391 C. proc. pen., cu denumirea marginală Înregistrările obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii, în cazul folosirii într-o cauză penală a informaţiilor rezultate din punerea în executare a unui mandat de securitate naţională, legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţile, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a probelor rezultate, se verifică în faza de cameră preliminară, în situaţia în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar competenţa de a realiza această verificare de legalitate aparţine în toate cazurile numai judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prevederile alin. (6) al articolului 1391 C. proc. pen. indică obiectul procedurii speciale incidentale celei prevăzute de art. 342 şi urm. C. proc. pen., respectiv judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, prin încheiere, asupra legalităţii activităţilor din care au rezultat înregistrările.

Astfel, intră în competenţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei supreme analiza îndeplinirii tuturor condiţiilor legale pentru autorizarea activităţilor specifice culegerii de informaţii ori pentru punerea acestuia în executare (existenţa încheierii şi a mandatului emis de judecător, durata totală a măsurii prin raportare la limitele legale, efectuarea activităţilor în perioada de timp pentru care a fost emis mandatul etc.).

Prin urmare, în funcţie de acest obiect de analiză, judecătorul de cameră preliminară evaluează relevanţa şi utilitatea probelor solicitate a fi administrate de părţi, persoana vătămată sau de procuror.

Deşi, pe calea procedurii reglementate de art. 1391 C. proc. pen., criticile pot privi inclusiv încheierea judecătorului care a încuviinţat/autorizat activitatea specifică culegerii de informaţii, acestea nu pot fi asimilate unei căi de atac a contestaţiei, controlul ex post îmbrăcând forma unei proceduri speciale în care se evaluează legalitatea ingerinţei în drepturile sau libertăţile fundamentale, precum şi legalitatea actelor de punere în executare. Un simplu argument ar fi acela că art. 1391 C. proc. pen. nu face referire la activităţile specifice culegerii de informaţii care nu presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Se cuvine sublinierea că încheierea pronunţată în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, de judecătorul anume desemnat din cadrul instanţei supreme, se subsumează obiectului de reglementare al acestei legi, acela al cunoaşterii, prevenirii şi înlăturării ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere securităţii naţionale, diferit de obiectul dispoziţiilor procesual penale care reglementează mandatele de supraveghere tehnică şi care urmăresc prevenirea şi obţinerea probelor cu privire la anumite infracţiuni expres prevăzute de lege.

Existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni (eventual contra securităţii naţionale), mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la securitatea naţională neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor.

Numai când informaţiile din domeniul securităţii naţionale privesc săvârşirea unei infracţiuni, acestea pot fi comunicate organelor de urmărire penală, conform art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991.

Textul art. 1391 C. proc. pen. a fost edictat pentru a clarifica modul în care pot fi valorificate în dosarele penale, ca mijloace de probă, înregistrările rezultate din activitatea desfăşurată de serviciile de informaţii.

În considerarea celor anterior expuse, în cadrul procedurii reglementate de art. 1391 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu se poate pronunţa asupra legalităţii în sine a încheierii emise de judecătorul de drepturi şi liberăţi în baza Legii nr. 51/1991, dar nici nu poate fi exclusă de plano examinarea acestei încheieri prin prisma obiectului procedurii speciale analizate.

Pot exista situaţii în care pronunţarea în temeiul 1391 C. proc. pen. să se realizeze, în funcţie de particularităţile cauzei, în lipsa desecretizării încheierii dispuse în baza dispoziţiilor Legii nr. 51/1991, posibilitate oferită de legiuitor prin alin. (6) al art. 1391 C. proc. pen. care prevede că judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra legalităţii activităţilor din care au rezultat înregistrările furnizate într-o cauză penală, în raport cu dispoziţiile legale în temeiul cărora acestea au fost autorizate şi pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte mijloace de probă.

În speţă, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi constată că organele de urmărire penală au valorificat ca mijloace de probă procesele-verbale de redare a conversaţiilor telefonice (pag. 109) rezultate din înregistrările convorbirilor telefonice puse la dispoziţie de D.G.P.I., autorizate prin mandatul de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 (pag. 2 şi pag. 55), emis în temeiul art. 14, 15, 17 alin. (1), (2) şi (4) din Legea nr. 51/1991 şi art. 121 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 506/2004, raportat la art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, în baza încheierii pronunţate de judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a autorizat Ministerul Afacerilor Interne - Direcţia Generală de Protecţie Internă să realizeze, printre altele, interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice.

Analizând, în procedura prevăzută de art. 1391 C. proc. pen., legalitatea activităţilor din care au rezultat înregistrările autorizate prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, efectuate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie apreciază că, în cauză, au fost îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru dispunerea activităţilor specifice culegerii de informaţii.

Astfel, judecătorul de cameră preliminară constată că, la momentul luării măsurii, judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curţi a apreciat că existau date sau informaţii din care rezulta o ameninţare la adresa securităţii naţionale dintre cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991 (în speţă, teza referitoare la actele de aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale), efectuând şi analiza testului de proporţionalitate şi subsidiaritate a măsurii cu scopul urmărit prin acesta, în sensul că nu existau alte posibilităţi pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

Deopotrivă, au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la emiterea mandatului subsecvent încheierii, dar şi normele de competenţă, precum şi durata desfăşurării activităţii specifice (6 luni, de la data de 10.05.2022 până la data de 09.11.2022), existând totodată indicii ce susţineau necesitatea acestor activităţi.

Totodată, faptele ce fac obiectul prezentei cauze penale, încadrate în infracţiunile de efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale, prev. de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000, puteau fi subsumate autorizării interceptării şi înregistrării comunicaţiilor electronice şi a celorlalte activităţi autorizate prin emiterea mandatului de siguranţă naţională, urmare a circumscrierii lor dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991, teza referitoare la "actele de aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale".

Referitor la critica potrivit căreia din conţinutul mandatului nu rezultă că la momentul emiterii actului ar fi existat indicii cu privire la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară o apreciază ca nefondată pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Prioritar, judecătorul de cameră preliminară, analizând mandatul de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, constată că acesta conţine toate elementele prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. a) şi c)-h) din Legea nr. 51/1991, respectiv (denumirea instanţei, data, ora şi locul emiterii, activităţile specifice autorizate, identitatea persoanei care este afectată de activităţile specifice, prin restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, organele care efectuează activităţile autorizate, persoanele fizice sau juridice care au obligaţia de a acorda sprijin la executarea activităţilor autorizate, precizarea locului sau a localităţilor în care se vor desfăşura activităţile autorizate, precum şi durata de valabilitate a autorizaţiei).

Dispoziţiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind conţinutul mandatului, nu fac trimitere şi la dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. b), respectiv date şi informaţii din care să rezulte existenţa unei ameninţări la adresa securităţii naţionale, prin prezentarea faptelor şi circumstanţelor care justifică măsura, sens în care judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curţi nu avea obligaţia includerii acestor date în cadrul mandatului.

Astfel cum s-a arătat anterior, judecătorul de cameră preliminară, apreciază că, în mod corect, judecătorul anume desemnat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 cu privire la existenţa unor ameninţări referitoare la actele de aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale. Totodată, este de menţionat în analiza legalităţii activităţilor specifice culegerii de informaţii, faptul că noţiunea de ameninţare la adresa securităţii naţionale nu se suprapune peste cea de infracţiune.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la nelegalitatea probelor rezultate din măsurile de supraveghere dispuse în cauză, prin raportare la decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2020, în vigoare de la 17 iunie 2020, pe baza căreia s-a stabilit că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu privesc înregistrările efectuate ca urmare a activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi notează că omisiunea legislativă vizând verificarea legalităţii înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii a fost înlăturată prin introducerea procedurii prev. de art. 1391 C. proc. pen. care face parte din fondul activ legislativ, alin. (1) al articolului prevăzând, printre alte condiţii, că înregistrările furnizate de serviciile de informaţii pot fi folosite ca mijloace de probă dacă informaţiile se referă la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen.. Inculpatul are în prezent acces în mod real şi efectiv la această procedură, chiar dacă la momentul emiterii mandatului aceasta nu era reglementată.

În continuare, s-a susţinut că, ignorând decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2022, procurorul a utilizat în procesul penal mijloace de probă nepermise de lege, prin raportare la împrejurarea că exploatarea mijloacelor de siguranţă naţională s-a realizat anterior începerii urmăririi penale, prin lucrători din cadrul Ministerului Afacerilor Interne - D.G.P.I., care nu au acţionat în calitate de organe de cercetare penală competente funcţional a administra probe în cadrul procesului penal.

Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi apreciază nefondată această critică, având în vedere că decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2022 a avut ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 1 fraza a doua, ale art. II pct. 1, ale art. IV pct. 1 fraza a treia şi ale art. IV pct. 2 fraza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, concluzionându-se că atribuirea calităţii de organ de cercetare penală specială S.R.I. încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi ale art. 28 din Constituţie.

Astfel, în ceea ce priveşte înregistrările, se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit C. proc. pen. şi înregistrările rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, în cadru extraprocesual penal.

În acest din urmă caz, scopul pentru care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale deoarece Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională cuprinde dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Având în vedere aceste considerente, se notează că mandatul de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 a fost emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o procedură specială, diferită de cea de drept comun, respectiv în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României având ca obiectiv cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale.

Scopul activităţilor întreprinse în baza dispoziţiilor C. proc. pen. constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar obiectul excepţiei de neconstituţionalitate (aferent deciziei Curţii Constituţionale nr. 55/2022), a fost reprezentat de acordarea calităţii de organe de cercetare penală speciale organelor S.R.I. în ceea ce priveşte punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică emise în baza dispoziţiilor C. proc. pen.

Aceste diferenţe au fost semnalate chiar de către instanţa de contencios constituţional în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 55/2022, paragraf 153: Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, realizarea securităţii naţionale se înfăptuieşte prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ. Astfel, complexul de activităţi derulat de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi C. proc. pen. au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor.

Deopotrivă, judecătorul de cameră preliminară reţine că, prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale" (paragraful 34).

În analiza criticilor vizând competenţa funcţională a organelor de siguranţă naţională în activitatea de strângere a probelor, judecătorul de cameră preliminară reţine că nu se va putea raporta la dispoziţiile art. 142 C. proc. pen. (care sunt incidente în materia mandatului de supraveghere tehnică emis potrivit prevederilor art. 140 C. proc. pen.), ci la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, potrivit cărora: Organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate.

Astfel, realizarea propriu-zisă a activităţii de informaţii pentru asigurarea securităţii naţionale revine Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.), Serviciului de Informaţii Externe (S.I.E.) şi Serviciului de Protecţie şi Pază (S.P.P.).

În cuprinsul art. 9 din Legea nr. 51/1991 se menţionează că în afara organelor de stat menţionate anterior, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei au de asemenea, atribuţii specifice domeniilor lor de activitate şi îşi organizează structuri de informaţii. Activitatea de informaţii desfăşurată de aceste organe se va realiza în conformitate cu prevederile acestei legi şi este supusă controlului exercitat de Parlamentul României.

Dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 prevăd că: Activitatea de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale se execută de Serviciul Român de Informaţii, organul de stat specializat în materia informaţiilor din interiorul ţării, Serviciul de Informaţii Externe, organul de stat specializat în obţinerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea naţională, şi Serviciul de Protecţie şi Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor români şi a demnitarilor străini pe timpul prezenţei lor în România, precum şi în asigurarea pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor acestora, iar art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege: Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice domeniilor lor de activitate, (2) Activitatea de informaţii a acestor organe se desfăşoară în conformitate cu prevederile prezentei legi şi este controlată de Parlament.

Aşadar, atât timp cât lucrătorii din cadrul structurii Ministerului Afacerilor de Interne (în speţă D.G.P.I.) au calitatea de organe de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, respectiv sunt lucrători specializaţi în cadrul acestui minister, nu se identifică niciun viciu de legalitate care să afecteze probele invocate de apărare.

Deopotrivă, nici criticile referitoare la nelegalitatea obţinerii mijloacelor de probă în prezenta cauză, în lipsa unui proces penal în curs, nu sunt întemeiate, având în vedere că autorizarea activităţilor specifice culegerii de informaţii şi emiterea mandatului pot fi dispuse şi anterior începerii urmăririi penale, tocmai prin raportare la scopul reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, constând în cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere valorilor prevăzute în art. 1 din acelaşi act normativ.

Ca atare, având în vedere aceste dispoziţii speciale care se aplică în situaţiile strict reglementate de lege, dispoziţiile de drept comun referitoare la obligaţia instituită în sarcina organelor judiciare de a începe urmărirea penală prealabil administrării probelor [prev. de art. 306 alin. (3) C. proc. pen.), nu sunt incidente în prezenta procedură.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie inculpatul A., care a învederat că nu a avut acces la încheierea de autorizare emisă de judecătorul desemnat din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a putea verifica dacă descrierea faptelor şi circumstanţelor avute în vedere au justificat măsurile dispuse, respectiv dacă din datele şi informaţiile expuse rezulta existenţa unei ameninţări la adresa securităţii naţionale, în condiţiile în care singurul document declasificat este mandatul de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022.

În plus, nu a putut verifica nici existenţa unei eventuale incompatibilităţi a judecătorului care a soluţionat cauza în primă instanţă în procedura de faţă.

Tocmai de aceea, judecătorul de cameră preliminară era obligat să facă demersuri în vederea declasificării încheierii de autorizare, în considerarea art. 345 alin. (11) din C. proc. pen. şi a Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale, verificarea legalităţii mandatului de siguranţă naţională neputându-se realiza fără o analiză efectivă a acesteia.

Contestatorul a mai arătat că judecătorul de cameră preliminară nu a realizat controlul de legalitate al mandatului de siguranţă naţională în sensul Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale, control care presupunea în mod necesar verificarea existenţei şi a conţinutului datelor şi informaţiilor care au stat la baza solicitării.

Or, în cauză nu a existat o ameninţare reală şi iminentă pentru securitatea naţională, mandatul de siguranţă naţională fiind emis în scopul strângerii de probe pentru tragerea la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000. Relevant în acest sens este faptul că actele premergătoare, cât şi urmărirea penală efectuată în cauză nu au evidenţiat un minim de indicii privind un risc de destructurare din interior a Inspectoratului de Poliţie Dolj - Serviciul Rutier sau orice altă faptă ce ar fi putut constitui o ameninţare directă la siguranţa naţională, procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova prevalându-se formal şi fraudulos de dispoziţiile art. 3 pct. f) teza finală din Legea nr. 51/1991 pentru a induce în eroare judecătorul învestit cu emiterea mandatului.

În altă ordine de idei, contestatorul a criticat încheierea atacată susţinând că în cauză nu s-a clarificat în ce măsură fapta ce face obiectul acuzaţiei se încadrează în "acte de aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale", lipsind descrierea faptelor concrete care au relevat existenţa unui astfel de risc. Or, infracţiunea prevăzută de art. 12 din Legea nr. 78/2000 nu poate constitui o astfel de ameninţare, contestatorul menţionând în acest sens că "nu orice infracţiune poate fi transformată într-o ameninţare la adresa securităţii naţionale", sens în care a evocat Deciziile nr. 91/2018 şi nr. 802/2018 ale Curţii Constituţionale.

În fine, contestatorul a solicitat să se constate nelegalitatea utilizării informaţiilor obţinute în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, în aplicarea Deciziei nr. 55/2022 a Curţii Constituţionale.

La termenul de dezbateri, cu titlu suplimentar, contestatorul a invocat ca motiv de contestaţie şi faptul că încheierea atacată a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor legale privind citarea, în contextul în care a fost citat doar contestatorul, iar nu şi coinculpatul D..

Analizând încheierea atacată prin prisma dispoziţiilor art. 1391 alin. (8) cu referire la alin. (4) şi la alin. (2) al aceluiaşi articol din C. proc. pen. şi în limitele devolutive prevăzute de art. 347 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 2 Judecători de Cameră Preliminară constată contestaţia formulată ca nefiind fondată, pentru următoarele considerente:

Se impune analizarea cu prioritate a motivului de contestaţie ce antamează însăşi procedura în urma căreia s-a pronunţat încheierea atacată şi care vizează o soluţie de trimitere spre rejudecare.

Cu privire la lipsa de procedură cu coinculpatul D., Înalta Curte - Completul de 2 Judecători de Cameră Preliminară constată că inculpatul A. nu justifică niciun interes în invocarea acesteia, neputând pretinde încălcarea unor drepturi procesuale proprii.

Totodată, în condiţiile în care cererea ce face obiectul prezentei cauze a fost formulată în cursul procedurii de cameră preliminară exclusiv de contestator, acesta este singura persoană care justifică un interes procesual având în vedere că, în procedura reglementată de art. 1391 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi este legal învestit exclusiv cu soluţionarea cererii formulate în procedura de cameră preliminară ce se derulează la instanţa sesizată, fără a putea avea în vedere eventuale alte cereri formulate de alte părţi rechizitoriu, chestiune pe care o vom detalia în cele ce urmează.

Ca atare, în concret, nu există drepturi procesuale care să reclame citarea coinculpatul D. în această procedură.

Cât priveşte celelalte critici, cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că procedura reglementată de art. 1391 din C. proc. pen. a fost introdusă prin Legea nr. 201/2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea altor acte normative, fiind adoptată - aşa cum se menţionează şi în expunerea de motive a actului normativ, urmare a Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit că, "dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991".

Ca atare, interpretarea teleologică a normei procesual penale incidente trebuie circumscrisă în mod necesar considerentelor deciziei amintite, general obligatorii în măsura în care fundamentează dispozitivul, în cuprinsul cărora s-a argumentat, în esenţă, că utilizarea ca mijloace de probă a acestor înregistrări este neconstituţională dată fiind lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii acestora. Astfel, s-a reţinut că "reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate.

Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor - mijloc de probă - ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie.

Or, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. Astfel, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element...(...)...

Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil".

Astfel, procedura instituită de art. 1391 din C. proc. pen. este reglementată ca un remediu procesual menit să supună evaluării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile legii, conformitatea activităţii culegerii de informaţii realizate de alte organe decât cele de urmărire penală cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei supreme nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată, pe de o parte, la dispoziţiile legale care reglementează activitatea de strângere de informaţii, în speţă Legea nr. 51/1991 şi, pe de altă parte, la conţinutul cererii formulate de persoana care pretinde încălcări ale unor dispoziţii legale reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul actului normativ menţionat, prin prisma normelor procesual penale ce instituie sancţiunea nulităţii.

Specificitatea acestei proceduri, reglementată ca un control a posteriori de legalitate, determină şi o altă limitare intrinsecă, respectiv aceea că remediul procesual analizat nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către judecătorul anume desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a soluţionat propunerea de autorizare a unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului şi care, contrar alegaţiilor contestatorului, nu îndeplineşte funcţia judiciară echivalentă judecătorului de drepturi şi libertăţi, ci o funcţie distinctă, specifică, a cărei exercitare se realizează exclusiv în considerarea legii speciale aplicabile, iar nu a C. proc. pen., cu toate consecinţele ce decurg din aceasta în privinţa analizei de legalitate.

Astfel, norma ce instituie procedura de verificare a legalităţii nu conferă judecătorului de cameră preliminară sesizat în temeiul art. 1391 din C. proc. pen. competenţa de a reevalua chestiunea existenţei unei ameninţări la adresa securităţii naţionale a României, dintre cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, chestiune ce antamează temeinicia, iar nu legalitatea actelor emise de judecătorul anume desemnat, asupra căreia acesta din urmă are competenţă exclusivă, statuările sale sub acest aspect fiind definitive atât timp cât legea procesual penală nu prevede posibilitatea reevaluării lor. Interpretarea contrară ar fi una extensivă fără fundament legal, având în vedere că procedura penală este guvernată de principiul legalităţii. În plus, o astfel de interpretare ar exceda scopului urmărit de legiuitor, acela de a conferi persoanei interesate dreptul de a cere un control de legalitate al activităţilor din care au rezultat înregistrările realizate în baza mandatului de siguranţă naţională, fără a transforma însă acest control într-o cale de atac integral devolutivă împotriva încheierii pronunţate de judecătorul anume desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De altfel, acesta este şi motivul pentru care împotriva încheierii de verificare a legalităţii pronunţată de judecătorul de cameră preliminară competent s-a prevăzut posibilitatea exercitării căii de atac a contestaţiei.

Aşadar, în procedura instituită de art. 1391 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu judecă o cale de atac integral devolutivă împotriva modului de soluţionare a propunerii de autorizare a unor activităţi specifice de culegere de informaţii, ci verifică numai dacă activităţile din care au rezultat mijloacele de probă folosite în procesul penal respectă, din punct de vedere al dreptului, normele ce guvernează această activitate.

În acest sens, se reţine că, potrivit art. 1391 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) şi au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări, iar legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate se verifică, după caz: a) în procedura de cameră preliminară; b) în procedura plângerii împotriva soluţiei de clasare, în condiţiile art. 341 alin. (7); c) în procedura prevăzută la art. 1392.

În conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care s-au formulat cereri şi excepţii ori, după caz, judecătorul de cameră preliminară a ridicat din oficiu excepţii cu privire la înregistrările rezultate din activităţile autorizate, acesta sesizează prin încheiere Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea verificării legalităţii acestor activităţi.

În ce priveşte limitele în care judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestit a analiza legalitatea actelor şi activităţilor respective, dispoziţiile art. 1391 alin. (6) din C. proc. pen. dispun expres "Ţinând seama de cererile şi excepţiile formulate şi luând concluziile procurorului, precum şi ale părţilor şi persoanei vătămate, dacă sunt prezente, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă, prin încheiere, asupra legalităţii activităţilor din care au rezultat înregistrările, în raport cu dispoziţiile legale în temeiul cărora acestea au fost autorizate şi pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror alte mijloace de probă. Prevederile art. 345 alin. (11) şi (12) se aplică în mod corespunzător".

De asemenea, alin. (8) al aceluiaşi articol prevede explicit că în contestaţie se aplică în mod corespunzător "dispoziţiile alin. (4) - (6), precum şi cele ale art. 347 alin. (4)". Or, dispoziţiile art. 347 alin. (4) din C. proc. pen. trasează limitele devolutive astfel:

"În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută."

Ca atare, obiectul prezentei contestaţii se circumscrie exclusiv cererilor adresate judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, privind legalitatea activităţilor specifice culegerii de informaţii folosite ca mijloace de probă în procesul penal, în calea de atac analizată putând fi invocate cereri noi doar în măsura în care pretinsele nelegalităţi se sancţionează cu nulitatea absolută.

În acest context, se reţine că prin cererile formulate la datele de 22.10.2024 şi 23.12.2024, inculpatul C. a formulat cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară derulată în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Craiova, instanţă sesizată cu rechizitoriul nr. 9270/221/P/2023/d1 din 17.09.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în cadrul cărora a invocat exclusiv nelegalitatea activităţilor specifice culegerii de informaţii desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii, inculpatul a solicitat să se constate neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru emiterea mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022, arătând că la momentul emiterii acestuia era aplicabilă Decizia Curţii Constituţionale nr. 55/2020, Legea nr. 201/2023, prin care s-a instituit controlul legalităţii emiterii mandatelor de siguranţă naţională, fiind ulterioară. Or, în opinia inculpatului, reglementarea ulterioară nu poate valida retroactiv un act de procedură nul absolut la data efectuării acestuia, astfel că informaţiile culese în baza mandatului de siguranţă naţională sus-menţionat nu aveau valoare juridică de probe în procesul penal, la data utilizării acestora în cursul urmăririi penale şi nu puteau sta la baza actelor şi a măsurilor dispuse de procuror.

Inculpatul a mai arătat că nu a existat situaţia premisă ce a stat la baza autorizării activităţii de culegere de informaţii, conform Legii nr. 51/1991, întrucât niciodată în cadrul activităţilor premergătoare cercetării ori în cursul urmăririi penale nu a fost avut în vedere un minim de indicii cu privire la o posibilă destructurare din interior a I.P.J. Dolj - Serviciul Rutier, o deturnare a activităţii acestei structuri de poliţişti, despre care s-ar fi susţinut că ar fi derulat activităţi private, vreo formă de implicare în activităţi de sabotaj, de subminare sau altele asemenea fapte ce ar fi putut constitui o ameninţare directă la siguranţă naţională.

Ca urmare, a susţinut că dispoziţiile art. 3 pct. f) teza finală din Legea nr. 51/1991 au fost invocate de Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Craiova în mod formal şi fraudulos, pentru a induce ideea existenţei unui eventual pericol de subminare a structurilor din MAI, scopul fiind, în realitate, acela de a eluda regimul juridic mai strict al procedurii de supraveghere tehnică, astfel cum este prevăzut în C. proc. pen.. Or, la această din urmă metodă de supraveghere nu ar fi avut acces, de vreme ce la data solicitării emiterii mandatului de siguranţă naţională nu exista nicio probă ori vreun minim de date din care să rezulte săvârşirea sau pregătirea săvârşirii unei infracţiuni de către ofiţerii sau agenţii din cadrul I.P.J. Dolj-Serviciul Rutier.

În fine, inculpatul a mai arătat că din activitatea de culegere de informaţii realizată în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 nu rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din C. proc. pen.

Procedând la reevaluarea cererii inculpatului A. în coordonatele de principiu evidenţiate în cele ce preced, Înalta Curte constată, cu prioritate, că acesta nu a invocat niciun motiv de nelegalitate a încheierii prin care a fost autorizată culegerea de informaţii de către judecătorul desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât, contrar susţinerilor acestuia, apreciază ca fiind corectă soluţia judecătorului de cameră preliminară de a nu da curs solicitării apărării de declasificare/trecerea la un nivel inferior de clasificare/acordarea accesului la acest document clasificat.

În acest sens, reţine, în principal, că obiectul cererii nu justifică un interes legal al contestatorului în a avea acces la încheierea respectivă, nefiind îndeplinită condiţia necesităţii de a cunoaşte conţinutul acesteia în vederea exercitării drepturilor sale procesuale, exigenţă ce rezultă din interpretarea sistematică a Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi a Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/2002; în secundar, că procedura prevăzută de art. 345 din C. proc. pen. vizează exclusiv probele ce constituie informaţii clasificate. Or, în cazul speţei, înregistrările au fost deja declasificate.

În altă ordine de idei, reţine că, pe de o parte, aşa cum s-a menţionat anterior, verificarea temeiului factual al încheierii de autorizare excedează controlului de legalitate atribuit judecătorului de cameră preliminară, hotărârea judecătorului anume desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie neputând fi analizată în procedura prevăzută de art. 1391 din C. proc. pen.. Pe de altă parte, critica privind nerespectarea Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale nu se circumscrie legalităţii activităţii de culegere de informaţii, ci exclusiv legalităţii folosirii acestora în procesul penal ca mijloace de probă.

Or, cu privire la această din urmă chestiune, Înalta Curte reaminteşte că în aplicarea Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale se impunea excluderea de plano, din dosarele penale, a materialului probator conţinând informaţii obţinute în baza mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, având în vedere dispoziţia instanţei de contencios constituţional în sensul că:

"dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991", cât şi considerentele relevante prin care s-a arătat, în esenţă, că utilizarea ca mijloace de probă a acestor înregistrări este neconstituţională dată fiind lipsa unei proceduri de verificare a legalităţii acestora.

Aşadar, excluderea acestor mijloace de probă nu intervenea ca o consecinţă a constatării încălcării vreunei dispoziţii legale care să atragă sancţiunea nulităţii, o astfel de dispoziţie fiind chiar contrară considerentelor Curţii care reclama tocmai imposibilitatea statuării asupra legalităţii acestor activităţi de culegere de informaţii, ci decurgea direct din caracterul obligatoriu al deciziei. Or, odată reglementată o procedură de contestare a legalităţii acestora, parcurgerea ei înlătură prin ea însăşi viciul de neconstituţionalitate evidenţiat de Curtea Constituţională.

De altfel, autonomia sancţiunii excluziunii aplicabilă probelor aşa-zis neconstituţionale, independent de coexistenţa unei nulităţi şi caracterul automat al regulii de excluziune probatorie, a avut ca scop, în conformitate cu jurisdicţia constituţională, protecţia dreptului la un recurs efectiv. Or, în ipoteza în care lipsa unei proceduri de contestare a fost remediată de legiuitor, folosirea informaţiilor obţinute ca probe în procesul penal se realizează cu garantarea acestui drept fundamental.

Pe de altă parte, se impune a se sublinia că probele rezultate din activitatea de culegere de informaţii folosite în prezenta cauză penală nu au fost administrate în cadrul unui proces penal, astfel că, prin urmare, examenul de legalitate a acestora nu poate fi fundamentat pe regulile ce disciplinează administrarea probelor în materie procesual penală, acesta fiind limitat la verificarea respectării condiţiilor specifice pentru activitatea de culegere de informaţii ce presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale cu respectarea Legii nr. 51/1991. Prin urmare, actele prin care au fost obţinute respectivele probe sunt extrinseci procesului penal, astfel încât susţinerea contestatorului în sensul că reglementarea ulterioară a procedurii prev. de art. 1391 din C. proc. pen. nu poate valida retroactiv un act de procedură nul absolut la data efectuării acestuia nu are niciun fundament legal, nefiind evidenţiată în cererea sa nicio critică de legalitate intrinsecă fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.

De altfel, argumentele invocate în susţinerea cererii de constatare a nelegalităţii activităţilor specifice culegerii de informaţii desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că apărarea inculpatului s-a fondat pe premisa eronată că exercitarea funcţiei de către judecătorul anume desemnat de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se realizează după regulile din C. proc. pen., activitatea acestuia fiind confundată cu activitatea unui judecător de drepturi şi libertăţi în autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică.

Or, fără a detalia, Înalta Curte subliniază că normele de procedură ce reglementează cele două funcţii sunt distincte, dat fiind, în principal, scopul diferit urmărit prin autorizarea dată de judecător organelor competente, respectiv acela de a culege informaţii în scopul de a cunoaşte, preveni sau contracara riscurile ori ameninţările la adresa securităţii naţionale - art. 14 din Legea nr. 51/1991, în raport de obţinerea de probe cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din C. proc. pen. - art. 139 alin. (1) din C. proc. pen.

Din examinarea comparată a normelor aplicabile celor două proceduri se observă că autorizarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului se acordă ca urmare a constatării necesităţii cunoaşterii, prevenirii sau contracarării riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale dintre cele prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 [conform art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1991]. Distinct, supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, potrivit art. 139 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) din acelaşi articol. Ca atare, simpla lecturare a acestor condiţii relevă că situaţiile premisă aferente celor două proceduri nu se suprapun, fiind complet distincte, constatare în incidenţa căreia criticile contestatorului referitoare la lipsa indiciilor privind comiterea unei infracţiuni se relevă ca neavând niciun fundament legal în analiza de legalitate intrinsecă a activităţilor de culegere de informaţii.

Nici criticile privind o pretinsă încălcare a principiului loialităţii nu sunt fondate, în contextul în care procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie nu au nicio competenţă în procedura reglementată de Legea nr. 51/1991.

Sesizarea prin care se solicită autorizarea se formulează în scris de către organul de stat specializat în materia informaţiilor dintre cele enumerate de art. 8 alin. (1) sau art. 9 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 (în cazul din speţă de D.G.I.P.I.) şi se înaintează, potrivit art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ, procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a fi examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori, de îndată, în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta. Dacă se apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse, solicitarea fiind examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul din judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va dispune autorizarea prin încheiere motivată, dacă constată că solicitarea este justificată (conform art. 15 şi art. 17 din Legea nr. 51/1991).

Ca atare, ipoteza "deturnării" de la scopul şi finalitatea pentru care legea a instituit culegerea de informaţii, în varianta expusă de contestator, în sensul că în lipsa îndeplinirii condiţiilor legale pentru a solicita autorizarea unor măsuri de supraveghere, respectiv în lipsa indiciilor privind săvârşirea unei infracţiuni, procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ar fi solicitat emiterea mandatului de supraveghere naţională, eludând astfel legea procesual penală, este o alegaţie lipsită de suport faptic şi legal şi care denotă confundarea unor proceduri distincte.

Înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii desfăşurate în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/10.05.2022 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicate de D.G.I.P.I. potrivit art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991, pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din C. proc. pen. şi au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1391 alin. (1) din C. proc. pen.

Concluzionând, se constată că infracţiunea ce face obiectul procesului penal se încadrează în infracţiunile prevăzute de art. 139 alin. (2) din C. proc. pen., fiind o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie şi că obţinerea acestor înregistrări s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991, în condiţiile în care criticile de nelegalitate formulate de contestator în procedura de camera preliminară, pe de o parte, sunt nefondate şi, pe de altă parte, excedează limitelor controlului de legalitate, iar Înalta Curte nu identifică încălcări sancţionate de legea aplicabilă cu nulitatea absolută.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii nr. 106 din data de 12 martie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală şi va obliga contestatorul inculpat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii nr. 106 din data de 12 martie 2025, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2025.