Criminal complaint against judges and prosecutors dismissed: mere dissatisfaction with judicial rulings does not establish abuse in service without proof of bad faith or conduct outside judicial discretion.

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2025

Asupra plângerii de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect plângerile formulate de petentul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen. şi lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut, că prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov nr. 353/P/2023 din data de 21.11.2023 s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind plângerea formulată de A. împotriva unor magistraţi procurori din cadrul DNA - Serviciu Teritorial Braşov şi împotriva unor magistraţi judecători de la Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Cure de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Astfel, în cauză au fost transmise de pe adresa de email x@x.com mai multe sesizări formulate de persoana cu identitatea A., sesizări ce nu îndeplinesc condiţia prev. de art. 289 alin. (5) C. proc. pen., de a fi certificate prin semnătură electronică.

Trecând peste acest aspect, plângerile susnumitului cuprind nemulţumiri referitoare la modul de soluţionare a dosarului penal nr. x/2018 al Tribunalului Braşov de către magistratul judecător B..

Petentul susţine că în dosarul mai sus menţionat magistratul judecător B. ar fi emis mandate de supraveghere tehnică, la solicitarea procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, în condiţiile în care pentru infracţiunile ce formau obiectul acelei cauze intervenise prescripţia răspunderii penale.

Cu privire la procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Braşov, petentul susţine că ar fi intrat nelegal în posesia extraselor de cont ale S.C. C. S.R.L., cu complicitatea funcţionarilor DLAF şi a unor bănci comerciale.

Petentul se plânge, de asemenea, de sentinţa penală nr. 149/S/28.09.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către judecătorul B., dar şi de decizia nr. 9/C/12.02.2019 pronunţată în acelaşi dosar de către judecătorii D. şi E..

Petentul apreciază că faptele sesizate ar întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen. şi lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen.

Examinând sesizările, procurorul a constatat că în cuprinsul acestora nu sunt descrise fapte cu caracter penal imputabile funcţionarilor ori magistraţilor menţionaţi.

Raportat la exigenţele îndeplinirii condiţiilor de formă şi fond, s-a constatat, în primul rând, că aceasta nu îndeplinesc condiţiile de fond prev. de art. 289 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. privind descrierea faptelor penale şi nici condiţia de formă prev. de art. 289 alin. (5) C. proc. pen.

Astfel, conform dispoziţiilor legale anterior amintite, s-a arătat că plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

În ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu, s-a menţionat că sub aspectul laturii obiective aceasta presupune ca, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, funcţionarul să nu îndeplinească un act sau să îl îndeplinească în mod defectuos şi prin aceasta să cauzeze o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În continuare s-a făcut trimitere la decizia nr. 405 din data de 15.06.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, în care Curtea Constituţională a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres în legislaţia primară, legi şi ordonanţe ale Guvernului.

Curtea a reţinut că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave. În opinia Curţii, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege, neputând fi dedus, eventual, din raţionamente ale judecătorului, de natură să substituie normele juridice.

Totodată, Curtea a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul "ultima ratio".

Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) a arătat că:

"de vreme ce judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credinţă şi dacă se poate demonstra, neglijenţă gravă. Judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru erorile judiciare care nu presupun existenţa relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului; remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedura de contestare, în concluzie: doar eşecurile provocate cu intenţie printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă ar trebui să dea naştere acţiunilor disciplinare şi sancţiunilor, răspunderii penale sau răspunderii civile".

Procurorul a mai reţinut că prin modul în care sunt reglementate aceste proceduri, magistraţii care îndeplinesc activitatea de jurisdicţie, în cadrul căreia pronunţă o anumită soluţie, se supun numai legii şi reglementărilor în materia respectivă, beneficiind de protecţie în faţa oricăror ingerinţe. Înţelegând astfel, sesizarea penală nu poate fi transformată într-o cale de atac neprevăzută de lege.

Astfel, procurorul a apreciat că plângerea care formează obiectul cercetărilor relevă doar nemulţumirea petentului faţă de rezultatul unor demersuri judiciare, demarate fără succes, neavând aptitudinea să atragă angajarea răspunderii penale a magistraţilor în lipsa unor elemente concrete privind săvârşirea unor infracţiuni.

În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, magistraţii trebuie să aplice legea la anumite situaţii de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situaţiei de fapt supusă actului de justiţie, de interpretare a dispoziţiilor legale şi, în final, de identificare şi aplicare a dispoziţiilor legale la cazul concret.

Împrejurarea că soluţiile pronunţate în cadrul atribuţiilor de serviciu sunt nefavorabilă unei persoane nu constituie un indiciu care să pună la îndoială modalitatea în care aceştia şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

În cee ace priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretării aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.

Soluţiile pronunţate de magistraţi sunt cenzurate în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, analiză acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare, iar nu pe caleaunei plângeri penale îndreptate împotriva magistraţilor care le-au pronunţat.

De aceea, s-a constatat că nu există fapte sau elemente concrete care să indice existenţa relei-credinţe în desfăşurarea activităţii judiciare, nefiind precizate acţiuni exterioară procesului de interpretare şi aplicare a legii de către magistraţi, prin care să fi fost încălcate dispoziţiile legale ce reglementează activitatea acestora.

În continuare s-a făcut trimitere, atât la doctrină, cât şi la practica judiciară care a statuat în sensul că indicarea în plângerea penală a unei încadrări juridice care, de facto nu corespunde cu descrierea faptelor, nu obligă organul de urmărire penală să efectueze cercetări şi să se pronunţe cu privire la toate încadrările juridice indicate în plângerea penală şi nici să analizeze toate elementele de tipicitate ale acestora. Încadrarea juridică a faptelor este atributul procurorului.

Drept urmare, s-a constatat că nu există indicii rezonabile cu privire la comiterea infracţiunilor reclamate.

Împotriva soluţiei de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanţa nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală.

Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând plângerea, ordonanţa şi actele dosarului, în esenţă, a reţinut că procurorul de caz a constatat, în mod corect că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât faptă nu există.

S-a mai reţinut că, din aspectele relatate în plângerea formulată s-a constatat că nu sunt indicii privind săvârşirea vreunei fapte de natură penală.

Astfel, nemulţumirile petentului cu referire la modul concret de soluţionare a unor cauze trebuie să îmbrace forma căilor de atac, în limitele recunoscute de lege, neputând obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistraţilor care au rezolvat cauzele.

A încerca repararea unor drepturi pretins lezate pe calea unei plângeri penale formulate împotriva magistraţilor care au dispus soluţiile calificate drept vătămătoare, creează contextul în care se impune a se menţiona că, în conformitate cu prevederile constituţionale şi cele ale legii privind organizarea judiciară, soluţiile dispuse de procurori şi hotărârile pronunţate de judecători pot fi analizate ori cenzurate sub aspectul temeiniciei, numai în cadrul procedurii de control ierarhic jurisdicţional prevăzut de art. 340-341 C. proc. pen. (pentru procurori), respectiv doar prin căile de atac ordinare şi extraordinare prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale, în ceea ce priveşte judecătorii.

Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegală al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

În hotărârile pronunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, "de principiu, în cauzele încredinţate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii, pronunţând soluţii în funcţie de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri şi niciun magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raţionamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluţii, iar simpla nemulţumire a uneia dintre părţile implicate în litigiu faţă de soluţia adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale."

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţiile propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în soluţionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistraţi nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii astfel cum a fost formulată, desfiinţarea soluţiei de respingere şi redeschiderea cercetărilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 15.10.2024, sub nr. x/2024.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Preliminar analizării motivelor susţinute de petent în cuprinsul plângerii, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în cauză, respectiv art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen. "în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune respingerea plângerii, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată."; art. 341 alin. (8) C. proc. pen. "încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) este definitivă."

Judecătorul de cameră preliminară constată că, în fapt, nemulţumirea petentului priveşte modul de instrumentare a dosarului penal nr. x/2018 al Tribunalului Braşov de către magistratul judecător B., precum şi a sentinţei penale nr. 149/S/28.09.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către judecătorul B., dar şi de decizia nr. 9/C/12.02.2019 pronunţată în acelaşi dosar de către judecătorii D. şi E., în sensul că s-a dispus clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen. şi lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen.

Analizând actele dosarului, precum şi întregul ansamblu probatoriu administrat în cauză, judecătorul de cameră preliminară apreciază că petentul nu a învederat fapte, date, împrejurări, în mod concret care să releve elementele de tipicitate ale infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 C. pen. şi lipsire de libertate în mod ilegal prev. de art. 205 C. pen., nici chiar din perspectiva existenţei activităţii pe care norma de incriminare o descrie în verbum regens, motiv pentru care temeiul de drept al clasării prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. este legal şi temeinic.

Acest caz de împiedicare rămâne incident şi când există o anumită conduită, dar aceasta nu este prevăzută ca element material al infracţiunii, astfel cum sunt faptele imputate intimaţilor care nu îmbracă forma exercitării abuzive a unor acte, respectiv punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată sau condamnarea unei persoane nevinovate, în sensul prev. de art. 283 C. pen., în lipsa indicării unor circumstanţe ilicite de adoptare a soluţiei sau a unui mod de acţiune care să se circumscrie dispoziţiilor legii penale.

Or, în lipsa unor informaţii independente şi obiective, nemulţumirea petentului cu privire la actele de conduită imputate intimaţilor nu poate conferi acestora, doar prin ea însăşi, o conotaţie ilicită şi, prin aceasta, semnificaţia penală invocată.

În cadrul unei cercetări penale desfăşurate faţă de un magistrat sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu serviciul trebuie să se probeze ilicitul penal, respectiv să se fi identificat un act de conduită al magistraţilor contrar atribuţiilor de serviciu şi care să se înscrie în elementele de tipicitate indicate în norma de incriminare prev. de art. 283 C. pen.. Faţă de cele constatate, fapta sesizată nu poate fi asimilată elementului material al laturii obiective a infracţiunii de represiune nedreaptă.

În acest sens, raportat la faptele imputate intimaţilor, judecătorul de cameră preliminară, notează că independenţa judecătorului în deciziile sale presupune, printre altele, ca el să nu fie supus unor acţiuni de tragere la răspundere penală întemeiate exclusiv pe măsurile şi hotărârile dispuse în cauzele soluţionate. Aceasta deoarece, prin specificul lor, măsurile şi soluţiile judecătorului sunt susceptibile de a provoca nemulţumirea uneia sau alteia dintre părţi, iar declanşarea unei anchete penale ca urmare a simplei cereri a părţilor ar lipsi de conţinut dispoziţiile ce garantează statutul judecătorului ori independenţa sa.

De aceea, intervenţia organului de urmărire penală şi anchetarea magistratului pentru eventuale infracţiuni prevăzute de art. 297 din C. pen. trebuie să se realizeze numai în scopul investigării actelor de conduită cu aparente conotaţii ilicite, pe care magistratul le-a adoptat distinct şi suplimentar soluţiilor dispuse în cauzele pronunţate. În plus, pentru a justifica începerea urmăririi penale împotriva judecătorului, astfel de acte de conduită trebuie să rezulte din date ori informaţii independente şi obiective, neputând fi deduse doar pe baza nemulţumirii subiective a unei părţi faţă de soluţia dispusă într-un dosar penal.

În egală măsură, reţinerea activităţii infracţionale circumscrise infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat şi lipsire de libertate în mod ilegal impune constatarea unui suport faptic, de natură obiectivă, neputându-se fundamenta exclusiv pe alegaţiile persoanei care formulează acuzaţiile, indiferent de calitatea persoanelor vizate de aceasta.

Or, în cauza de faţă, nu s-au relevat probator acele împrejurări de fapt din care ar rezulta că intimaţii B., D. şi E. ar fi comis infracţiunile care le sunt imputate.

De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, indiferent de încadrarea lor în drept, acuzaţiile aduse intimaţilor se circumscriu exclusiv contestării modalităţii de exercitare de către aceştia a atribuţiilor de serviciu, în situaţiile punctuale invocate de petent.

Aşadar, în lipsa altor elemente obiectiv verificabile, conduita intimaţilor, reflectată de actele dosarului, se înscrie în exerciţiul firesc al atribuţiilor lor de serviciu.

În acest sens, raportat la susţinerile petentului, judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că alegerea modalităţii celei mai adecvate de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal constituie un act care se încadrează în exerciţiul firesc al atribuţiilor specifice funcţiei de judecător, cenzurabile exclusiv în formele şi procedurile prevăzute de lege.

Simpla nemulţumire a persoanei, pretins defavorizate printr-o soluţie, nu poate reprezenta o premisă pentru concluzia că aceasta este abuzivă, în absenţa unor indicii care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, activitatea fiecăruia dintre participanţii la înfăptuirea actului de justiţie fiind supusă cenzurii controlului prin exercitarea căilor ordinare sau extraordinare de atac sau al organului abilitat cu cercetarea conduitei profesionale.

În mod judicios, procurorul a apreciat că ansamblul probatoriu conturează o derulare a evenimentelor coerentă, probată şi posibilă şi nu sunt întrunite elementele constitutive ale niciunei dintre infracţiunile sesizate.

Mai mult, judecătorul de cameră preliminară reţine că activitatea judiciară desfăşurată în actualul sistem de drept are ca principiu fundamental independenţa magistraţilor care contribuie la înfăptuirea actului de justiţie, principiu care se manifestă în posibilitatea conferită magistratului de a soluţiona o cauză potrivit probelor administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens.

Potrivit art. 100 şi art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea şi interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate, iar potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie şi a Legii nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, îndeplinindu-şi atribuţiile care le revin, pentru soluţionarea unor dosare prin pronunţarea unor soluţii ce le consideră legale şi temeinice, în raport de probele administrate.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea ei a infracţiunilor reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi.

Prin urmare, se constată că soluţia adoptată de parchet este legală şi temeinică, având în vedere intervenţia art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasare a cauzei privind plângerea penală formulată de petentul A., întrucât faptele nu există, nefiind conturate indicii ale săvârşirii vreunei infracţiuni.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru petentul A., în cuantum de 360 RON va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 626/P/2023 (353/147/P/2023) din data de 12 septembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 182/II/2/2024 din data de 01 octombrie 2024 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru petentul A., în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în cameră de consiliu, astăzi, 29 ianuarie 2025.