Constitutional challenge referral refusal upheld; defendants' appeals dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 21 mai 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 24 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, s-a dispus, printre altele, respingerea cererilor formulate de către inculpaţii A. şi B., în ceea ce priveşte cele două sesizări de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi alin. (4) din Legea 304/2022, respectiv a art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., având în vedere condiţiile de admisibilitate reglementate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992.

În acest sens s-a constatat că sesizările respective nu îndeplinesc cerinţele impuse de dispoziţiile legale anterior invocate, întrucât normele criticate ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Mai mult, instanţa de apel a apreciat că formularea unor cereri pentru a susţine ulterior admisibilitatea unor excepţii de neconstituţionalitate, care ar viza o omisiune legislativă, admisibilitate legată de cerurile supuse analizei aceleiaşi instanţe, nu se înscriu în finalitatea reglementată de art. 29 din Legea 47/1992.

Sub acest aspect s-a mai susţinut că intenţia de creare a unor legături artificiale au ca finalitate tocmai riscul ocolirii finalităţii condiţiilor impuse de dispoziţiile legale anterior citate.

În consecinţă, instanţa de fond a respins cererile formulate de către cei doi inculpaţi cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor anterior menţionate.

Împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, au declarat recurs în termen legal recurenţii A. şi B..

Recurentul, A., prin calea de atac exercitată în scris şi depusă la dosarul cauzei, a solicitat, în esenţă, desfiinţarea încheierii atacate, cu consecinţa admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

În acest sens, s-a precizat că motivul de critică vizează în principal faptul că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care nu prevăd obligativitatea specializării judecătorilor la nivelul unei judecătorii, în materii distincte (civil/penal) şi condiţii de acces în compunerea acestora (precum experienţa, vechimea, criterii de recrutare/selecţie).

Omisiunea legiuitorului de a reglementa condiţiile privind specializarea judecătorilor la nivelul unei judecătorii, în materii distincte (civil/penal) şi obligativitatea constituiri completurilor specializate, încalcă în mod esenţial principiile constituţionale redate mai jos.

Sub acest aspect, recurentul a menţionat că, în prezenta cauză, a fost invocată nulitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în condiţiile în care soluţia de condamnare a fost pronunţată de către un judecător care, până la soluţionarea acestui dosar şi-a desfăşurat activitatea exclusiv în compunerea unui complet ce judecată, în materie civilă, fiind astfel primul dosar soluţionat în materie penală.

În acest context, s-a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară respectă toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv faptul că aceasta a fost invocată în faţa unei instanţe judecătoreşti privind dispoziţii de drept în vigoare şi care nu au fost declarate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale.

Sub aspectul condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară să aibă legătură cu obiectul cauzei s-a precizat că dispoziţiile legale apreciate ca fiind neconstituţionale au o strânsă legătură cu soluţionarea prezentei cauze penale, în condiţiile în care, în esenţă, prin acestea judecătorul fondului, fără a fi specializat în materie penală a avut posibilitatea să pronunţe o soluţie asupra fondului cauzei.

Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile criticate permit desemnarea unui judecător fără specializare în materie penală pentru soluţionarea cauzei contrar principiilor fundamentale ale statului de drept şi ale dreptului la un proces echitabil.

În continuare, recurentul A. a precizat că inclusiv Curtea Constituţională a statuat că, în temeiul dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" legiuitorului îi revine obligaţia constituţională de a reglementa procedura de judecată şi, în acest cadru, compunerea completurilor ce judecă diferi iele categorii de infracţiuni.

În acest context, recurentul a apreciat că se poate reţine că, prin sintagma "prin lege", se au in vedere, inclusiv, specializarea completurilor, şi, implicit a judecătorilor pe materii (civil/penal) şi, totodată, că legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa condiţiile în care un judecător poate face parte dintr-un complet specializat.

Prin urmare, s-a menţionat că omisiunea legiuitorului de a reglementa condiţiile privind specializarea judecătorilor la nivelul unei judecătorii, în materii distincte (civil/penal), precum şi impunerea unor condiţii de acces în impunerea acestora (precum experienţa, vechimea, criterii de recrutare/selecţie) şi obligativitatea respectării acestor reguli în compunerea completurile încalcă, în mod esenţial, principiul constituţional antereferit.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil s-a menţionat că, aşa cum reţine şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, include dreptul la judecarea unei cauze de către o instanţă "stabilită de lege", astfel că încălcarea normelor referitoare la compunerea completului de judecată atrage nulitatea absolută, a tuturor actelor şi măsurilor dispuse de acel complet, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.. Astfel s-a precizat că numirea unui judecător fără specializare penală într-un complet de judecată ce soluţionează o cauză penală afectează calitatea actului de justiţie şi poate conduce la interpretări eronate ale legii penale şi ale probelor.

Sub aspectul încălcării principiului imparţialităţii instanţei s-a susţinut că lipsa unei specializări adecvate poate afecta obiectivitatea judecăţii şi poate genera o aparenţă de imparţialitate, ceea ce contravine garanţiilor prevăzute de art. 6 CEDO. Aşadar s-a apreciat că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), referitoare la statul de drept în componenţa sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5), care consacră principiul legalităţii.

În fine, referitor la încălcarea principiului specializării judecătorilor s-a precizat că Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede în mod expres existenţa or secţii specializate în cadrul instanţelor de judecată, iar desemnarea unui judecător fără competenţe în materie penală contravine acestui principiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 05.05.2025, sub nr. x/2019/a71, când s-a stabilit termen pentru soluţionare la data de 07.05.2025, termen la care instanţa de judecată a încuviinţat cererea de amânare a cauzei formulată de apărătorul ales al recurentului A. şi a dispus acordarea unui nou termen de judecată la data de 21.05.2025.

La termenul de judecată din 21.05.2025, constatând cauza în stare de judecată, Înalta Curte a acordat cuvântul în dezbateri, ocazie cu care s-au luat concluziile apărătorilor recurenţilor A. şi B. şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Examinând recursurile formulate de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992 rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014);

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În acest context, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Aşadar, aplicând mutatis mutandis decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Din această perspectivă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale în controlul de constituţionalitate a posteriori poate fi calificată ca inadmisibilă atunci când, cu titlu exemplificativ, tinde la învestirea acesteia cu un examen ce excedează, în mod vădit, competenţei sale, intrând, cu titlu de exemplu, în sfera de competenţă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis, deciziile nr. 284/24.01.2011, nr. 176/06.03.2012, nr. 187/06.03.2012, nr. 378/26.06.2014 ale Curţii Constituţionale).

În aceste coordonate de principiu, analizând cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că excepţiile de neconstituţionalitate evaluate, privind dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 304/2022 şi art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., au fost ridicate de părţile din proces (inculpaţi A. şi B.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea apelului formulat, printre alţii, şi de aceştia împotriva sentinţei penale nr. 244 din 09.08.2021, pronunţate de Judecătoria Bârlad.

În acest context, Înalta Curte constată că cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de recurenţii inculpaţi A. şi B., îndeplinesc cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior textele de lege criticate.

Înalta Curte constată, însă, că, în raport cu natura şi obiectul cauzei şi având în vedere conţinutul excepţiei invocate, nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, întrucât, atât în ceea îl priveşte pe recurentul A. cât şi pe B., condiţia privind legătura cu cauza este doar formal îndeplinită în speţă, în condiţiile în care, în concret, în raport cu modul de formulare a excepţiilor, autorii acestora tind la modificarea respectiv completarea dispoziţiilor legale criticate, astfel că, din această perspectivă, cererile nu îndeplinesc condiţiile legale de sesizare a Curţii Constituţionale, întrucât nu au fost formulate în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru a se asigura armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală.

Potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că deşi recurentul inculpat A. susţine că textul de lege criticat contravine Constituţiei României şi CEDO din prisma nerespectării principiului specializării completului de judecată, al imparţialităţii instanţei, precum şi al dreptului la un proces echitabil, în realitate, se doreşte, în concret, obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă stabilirea unei alte proceduri administrative faţă de cea prevăzută de art. 45 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care să-i fie favorabilă în cauză, aspect care de altfel a şi fost invocat ca şi motiv de apel în faţa Curţii de Apel Iaşi.

Aceleaşi argumente privind lipsa legăturii cu cauza a excepţiei invocate, se reţine a fi aplicabile şi în ceea ce îl priveşte pe recurentul B., care prin modalitatea de criticare a dispoziţiile art. 281 C. proc. pen.. vizează completarea acestora, prin includerea în categoria nulităţilor absolute şi a existenţei unei eventuale nelegalităţi privind repartizarea aleatorie a unei cauze, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Înalta Curte reaminteşte, astfel, că aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea sau completarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

Mai mult, în ceea ce îl priveşte pe recurentul B., Înalta Curte reţine că deşi acesta a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 281 C. proc. pen.., nu au fost indicate şi articolele din Constituţia României cu care acestea nu sunt conforme, obligaţie care îi incumba întrucât, potrivit art. 2 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, raportarea textelor de lege trebuie făcută la legea fundamentală şi dublată de o argumentare pertinentă din care să rezulte că prevederile legale contestate nu concordă cu cele constituţionale. Or, neindicarea de către autorul unei excepţii a normei constituţionale pentru care consideră că textul criticat este neconstituţional constituie un motiv de respingere a sesizării, căci Curtea Constituţională nu se poate substitui părţii în formularea unor critici de neconstituţionalitate, întrucât, contrar sistemului nostru constituţional, ar exercita un control din oficiu. În acest sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (deciziile nr. 57 din 22 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 13 martie 2001, nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 09 septembrie 2011, nr. 1313 din 04 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 06 ianuarie 2012).

Aşadar, în raport cu obiectul şi natura cauzei, se constată că excepţiile invocate nu au legătură cu cauza, aşa cum s-a arătat, prin intermediul acestora tinzându-se la modificarea sau completarea dispoziţiilor legale criticate, aspect pe care Curtea Constituţională nu îl poate realiza, precizând, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării" (Decizia nr. 136 din data de 03 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021).

În plus, susţinerile recurenţilor reflectă o critică adusă modalităţii de aplicare, în speţă, a dispoziţiilor legale criticate, aspecte care au şi constituit motive ce au stat la baza cererilor de apel formulate, ce urmează a fi examinate şi soluţionate, însă, de către Curtea de Apel Iaşi, învestită cu soluţionarea căii ordinare de atac.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorii excepţiei nu tind la declanşarea unui mecanism de cenzurare, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la modificarea/completarea unor dispoziţii legale de o manieră care să satisfacă interesele acestora ori la obţinerea unui punct de vedere al Curţii Constituţionale asupra modului de interpretare şi aplicare în speţă a normelor criticate.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de către recurenţii A. şi B. în scopul şi finalitatea sa, respectiv pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, se apreciază că excepţiile invocate nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind legătura cu soluţionarea cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 24 aprilie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2025.