Cassation limits on challenging objective typicity of hit-and-run traffic accident offenses versus justifying grounds

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 79 din data de 12.07.2024, pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară, secţia penală, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de "părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia", prev. şi ped. de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât nu există probe că a săvârşit infracţiunea.

Împotriva acestei sentinţei penale, Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară a formulat apel.

Prin decizia penală nr. 107/A din data 28 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară împotriva sentinţei penale nr. 79/12.07.2024 pronunţată de Judecătoria Lehliu Gară în dosarul penal nr. x/2023

A desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

În baza art. 338 alin. (1) din C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia (faptă din data de 06.11.2017).

În baza art. 91 din C. pen. a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei de 2 ani închisoare pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani şi 6 luni, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 C. pen. care curge de la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul va respecta următoarele masuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Călăraşi la datele fixate de acesta,

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa,

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei si orice deplasare care depăşeşte 5 zile,

d) să comunice schimbarea locului de munca,

e) să comunice informaţii şi documente de natura a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 92 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Lehliu sau Primăriei Lehliu Gară, cu care Serviciul de Probaţiune Călăraşi are încheiat protocol de colaborare, pe o perioadă de 60 de zile, în condiţiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.

În baza art. 96 din C. pen. a atras atenţia inculpatului asupra sancţiunii revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere dacă, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul nu respectă cu rea-credinţă măsurile de supraveghere sau obligaţiile impuse, ori săvârşeşte o nouă infracţiune.

A menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin prezentei decizii (referitoare la cheltuielile judiciare).

Împotriva deciziei penale nr. 107/A din data 28 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 27 februarie 2025.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

A solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi achitarea inculpatului în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (2) lit. d) C. pen.

De asemenea, a mai solicitat în temeiul art. 441 alin. (1) C. proc. pen., suspendarea executării hotărârii atacate.

În opinia recurentului inculpat, fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa de către instanţa de apel nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (2) lit. d) C. pen., respectiv:

- Nu a avut loc un accident de circulaţie, având în vedere definiţia din cuprinsul art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice "accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii:

a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc;

b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale;

c) în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.

Prin Decizia nr. 5 din 28 februarie 2018 Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a pronunţat o hotărâre prealabilă: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din C. pen. privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, stabileşte că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de "leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din C. pen..".

În acest context, a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între eveniment şi rănirea/leziunile traumatice/afectarea sănătăţii d-nei B..

A invocat în susţinerea acestui motiv de casare faptul că nu există martori oculari ai pretinsului accident, concluziile examinării medico-legale care a avut loc la data de 22.11.2017.

Simpla existenţă a unor leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii martorei nu poate fi pusă, fără probe, pe seama evenimentului care se pretinde ca a avut loc la data de 06.11.2017.

Coroborând alin. (1) si (3) ale art. 338 C. pen. cu art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 rezultă că infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată exista doar dacă evenimentul avea ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, ceea ce presupune cunoaşterea de către autor a acestei consecinţe. Or, presupusa victima a precizat că nu are nimic.

Mai mult, a arătat că decizia atacată este fundamentată pe ideea vătămării corporale din culpă pentru care s-a dispus clasarea de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu-Gară prin rechizitoriu, soluţie rămasă definitivă.

În acest sens, a precizat că declaraţia martorei - parte vătămată nu se coroborează cu declaraţiile date de celelalte martore în cauză (C., D.)

- dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. d) C. pen. prevăd că "nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului atunci când: d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată secţie de poliţie."

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, victima a părăsit locul presupusului accident, iar inculpatul a anunţat imediat 112. Organele de poliţie, l-au găsit pe inculpat la faţa locului, însă victima se afla în staţia de autobuz situată la 70-80 de metri de acesta.

- Întreaga motivare a instanţei de apel se fundamentează pe prezumţii, or, în temeiul art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., "în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă."

Hotărârea de condamnare trebuie să se întemeieze pe probe certe de vinovăţie; dacă îndoiala nu e înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare pentru că dubiul este echivalent cu o probă de nevinovăţie.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, rezultă că acesta nu relevă elemente incriminatorii certe cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului, apreciind că subzistă un dubiu puternic asupra vinovăţiei subsemnatului şi asupra situaţiei expusă în rechizitoriu şi în motivarea instanţei de apel, generat de lipsa unor probe certe cu privire la aspectele esenţiale ale acuzaţiei.

- Imparţialitatea membrilor completului de judecată este pusă la îndoială, prin afirmaţiile acestora, s-au antepronunţat.

Prin încheierea din data de 13 mai 2025, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., numai sub aspectele circumscrise neîndeplinirii elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (2) lit. d) C. pen.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la concordanţa şi relevanţa declaraţiilor de martori, la aptitudinea ansamblului probatoriu administrat în cauză de a conduce la o soluţie de condamnare, aplicabilitatea principiului in dubio pro reo, presupusa lipsa de imparţialitate a instanţei de apel, Înalta Curte a reţinut că acestea nu vizează veritabile aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, în realitate acestea se circumscriu modalităţii de interpretare şi evaluare a materialului probator administrat în cauză de instanţele de fond şi de apel şi nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs în casaţie.

Analizând cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, urmând a o respinge, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În speţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen. vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Ca atare, motivele de casare invocate de recurentul inculpat trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

Criticile recurentului inculpat subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. vizează neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., grefată pe:

- lipsa situaţiei premisă constând în producerea unui accident de circulaţie, în accepţiunea art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002;

- lipsa legăturii de cauzalitate între eveniment şi rănirea, leziunile traumatice sau afectarea sănătăţii persoanei vătămate;

- incidenţa cauzei justificative speciale prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. d) C. pen. potrivit cărora "nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului atunci când: d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată secţie de poliţie."

În acest context, Înalta Curte reţine că situaţia de fapt valorificată cu titlu definitiv de instanţele de fond, în ceea ce priveşte infracţiunea de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (2) lit. d) C. pen., reţinută în sarcina recurentului inculpat, constă în aceea că: în noaptea de 05-06.11.2017, în jurul orelor 04:30, inculpatul A. a condus autoturismul, pe raza satului Răzvani, oraş Lehliu Gară, jud. Călăraşi, ocazie cu care a fost implicat într-un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a persoanei vătămate B., producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 60-65 zile de îngrijiri medicale, după care a părăsit locul producerii evenimentului rutier fără încuviinţarea organelor de poliţie.

În şi pe aceste coordonate faptice, Înalta Curte va analiza criticile recurentului inculpat subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

- Lipsa situaţiei premisă constând în producerea unui accident de circulaţie, în accepţiunea art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002.

Situaţia premisă a săvârşirii acestei infracţiuni este producerea unui accident de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane şi, eventual, pagube materiale.

În Capitolul V "Reguli de circulaţie", Secţiunea a 5-a "Obligaţii în caz de accident, art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, legiuitorul a reglementat detaliat noţiunea de accident de circulaţie, respectiv:

"evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a) s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b) a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane; c)în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare."

În ceea ce priveşte înţelesul termenului de "rănire" din cuprinsul art. 75 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, prin Decizia nr. 5 din 28 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că acesta se interpretează în sensul de "leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c) d) şi e) din C. pen.."

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic cauzei de faţă, prin raportare la situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, constată Înalta Curte că evenimentul rutier s-a produs pe un drum deschis circulaţiei rutiere (str. x din satul Răsvani, jud. Călăraşi), a avut drept urmare rănirea unei persoane (cu consecinţele producerii unor leziuni traumatice a căror gravitate a fost evaluată prin zile de îngrijire medicală - 60 - 70 zile), iar autoturismul implicat a fost condus de inculpat (marca x cu nr. x), fiind astfel îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 referitoare la noţiunea de accident de circulaţie şi implicit a situaţiei premisă a infracţiunii de părăsirea locului accidentului sau ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

- Lipsa legăturii de cauzalitate între eveniment şi rănirea, leziunile traumatice sau afectarea sănătăţii persoanei vătămate.

Critica recurentului inculpat sub acest aspect vizează împrejurarea că atât timp cât s-a dispus o soluţie de clasare cu privire la infracţiunea de vătămare corporală, nu poate fi reţinută situaţia premisă a infracţiunii prevăzută de art. 338 alin. (2) lit. d) C. pen.

În acest sens, reţine Înalta Curte că soluţia de netrimitere în judecată a fost dispusă deoarece zilele de îngrijiri medicale stabilite pentru leziunile produse victimei nu au depăşit durata de 90 de zile, şi nu pentru că acestea nu ar fi fost cauzate în urma accidentului produs de către inculpat.

Mai mult, infracţiunea de părăsire a locului accidentului este o infracţiune de pericol abstract, care generează starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere, precum şi pentru buna administrare a justiţiei, iar împrejurarea că persoana vătămată nu a suferit vătămări corporale, care să necesite pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, este lipsită de relevanţă, din moment ce fapta inculpatului este una de pericol, iar consumarea acesteia nu este condiţionată de producerea unui rezultat.

Legătura de cauzalitate între elementul material şi starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere şi a înfăptuirii justiţiei nu trebuie dovedită, aceasta rezultă din însăşi materialitatea faptei.

- Incidenţa cauzei justificative speciale prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. d) C. pen. potrivit cărora "nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului atunci când: d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată secţie de poliţie."

Înalta Curte reţine că, raportat la modul de legiferare a celor două teze ale art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv neprevederea în legea penală şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege şi la dispoziţiile art. 15 alin. (1) C. pen., potrivit cărora infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, doar neprevederea în legea penală se subsumează situaţiilor în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii din punct de vedere obiectiv şi a fost avută în vedere de legiuitor atunci când a reglementat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca atare, dispoziţiile ce reglementează acest caz de recurs în casaţie corespund prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., conferind Înaltei Curţi posibilitatea de a examina în cadrul recursului în casaţie criticile prin care se invocă împrejurarea că fapta nu este prevăzută de legea penală şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, cu excepţia celor ce vizează vinovăţia, deci doar din perspectiva tipicităţii obiective a infracţiunii.

Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Aşadar, susţinerile inculpatului potrivit cărora fapta reţinută în sarcina sa nu este prevăzută de legea penală, întrucât în cauză este incidentă cauza justificativă specială prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. d) C. pen., se circumscriu ipotezei prevăzute de art. 16 lit. d) C. proc. pen. şi nu pot fi verificate pe calea recursului în casaţie. Din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. proc. pen.. (decizia penală nr. 394/RC din data de 08.11.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

De altfel, Înalta Curte reţine că argumentele apărării invocate vizează chestiuni de fapt şi tind la o reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă, şi anume a declaraţiilor martorilor audiaţi, pe baza cărora instanţa de apel a concluzionat că fapta pentru care inculpatul a fost condamnat întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., însă, o atare analiză excedează limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Aşadar, a solicita Înaltei Curţi, pe calea recursului în casaţie, să cenzureze fundamentul faptic al concluziilor instanţei de apel echivalează cu a supune unei noi judecăţi nu legalitatea hotărârii prin raportare la particularităţile speţei, ci înseşi particularităţile în discuţie, ceea ce excedează scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.. (decizia 222/RC din data de 20.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, nefiind identificat vreun motiv de recurs în casaţie care să impună restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii definitive pronunţate în speţă, hotărâre prin care s-a dezlegat fondul cauzei, statuându-se asupra existenţei faptelor penale şi a persoanei care le-a săvârşit, în conformitate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 107/A din data 28 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2023.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 190 RON, va rămâne în sarcina statului

Va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 107/A din data 28 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2023.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 190 RON, rămâne în sarcina statului

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2025.