Extraordinary appeal inadmissible; prescription-based termination of abuse-of-office proceedings upheld against mayor.

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpata A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1590 din 20 noiembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosarul nr. x/2017, în al doilea ciclu procesual, s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (6), raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit faţă de inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din 18.03.2014 - 04.03.2016).

În temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală (fapta din februarie 2017).

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 586/2016, rap. la art. 1349, art. 1357, art. 1387 şi art. 1391 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligată inculpata A. la plata către aceasta a sumei de 1024,50 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei de 40.000 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi (5) C. proc. pen., cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 586/2016, rap. la art. 1349, art. 1357, art. 1387 şi art. 1391 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă C. şi a fost obligată inculpata A. la plata către aceasta a sumei de 40.000 RON, cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1410 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat aferente soluţiei de încetare a procesului penal, din care suma de 410 RON reprezentând cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale, iar suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost obligată persoana vătămată C. la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat aferente soluţiei de achitare, din care suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale, iar suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

În temeiul art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a fost obligată persoana vătămată B. la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat aferente soluţiei de achitare, din care suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli judiciare aferente urmăririi penale, iar suma de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare aferente fazei de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, inculpata A. şi părţile civile C. şi B..

Prin decizia penală nr. 302 din 20 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 1590 din 20 noiembrie 2024, pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosarul nr. x/2017, s-a desfiinţat, în parte, hotărârea apelată, şi în rejudecare:

S-a redus cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligată inculpata A. către părţile civile C. şi B. de la suma de câte 40.000 RON pentru fiecare dintre acestea, la suma de câte 4.000 RON pentru fiecare parte civilă.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate, care nu contravin deciziei şi, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare aferente apelului inculpatei au fost lăsate în sarcina statului.

Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani şi părţile civile C. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 1590 din 20 noiembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Botoşani în dosarul nr. x/2017, dispunându-se obligarea fiecăreia dintre părţile civile la plata sumei de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

La data de 16 aprilie 2025, inculpata A. a formulat recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 302 din 20 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017, prin avocat D..

După comunicarea cererii de recurs în casaţie, la data de 6 mai 2025, intimatele părţi civile C. şi B. au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea, ca nefondată, a căii extraordinare de atac şi obligarea inculpatei A. la plata de cheltuieli judiciare.

După parcurgerea procedurii prev. de art. 439 C. proc. pen., Curtea de Apel Suceava a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei penale, la data de 19 mai 2025, sub nr. x/2025, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la data de 5 iunie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpata A. în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte, judecătorul de filtru, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Alineatul (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că, în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 434 - 438, dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

În acest context normativ, procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. la data de 16 aprilie 2025 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., care, raportat la data comunicării deciziei din apel (25 martie 2025), s-a împlinit la data de 25 aprilie 2025 şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen., fiind formulată de inculpata A. (prin apărător ales), care a formulat şi apel în cauză.

În fine, cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele recurentei, domiciliul legal şi procesual ales al acesteia, precum şi hotărârea atacată, deopotrivă, cererea fiind semnată de apărătorul recurentei inculpate.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1), lit. c) C. proc. pen., se constată că recurenta inculpată A. şi-a întemeiat demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că fapta de a refuza eliberarea certificatului de producător solicitat de părţile civile C. şi B. prin cererea din 18.03.2014 nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 200/2023), întrucât a fost săvârşită sub regimul unui act normativ infralegal (H.G. nr. 661/2001), constatare care are consecinţe şi asupra laturii civile a cauzei, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen.

În argumentare, apărarea a arătat, în esenţă, următoarele:

Infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 şi prin modificarea normei de incriminare prin art. I pct. 3 din Legea nr. 200/2023, există numai dacă funcţionarul public "în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o Ordonanţă a Guvernului, o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane...".

Aşadar, din perspectiva condiţiei de tipicitate a elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu constând în încălcarea unei îndatoriri de serviciu prin îndeplinirea ei defectuoasă trebuie identificate atribuţiile de serviciu care au fost încălcate şi dispoziţiile legii, ca act adoptat de parlament sau ordonanţă emisă de guvern, care prevăd în mod expres aceste atribuţii şi conduita corespunzătoare ce trebuia urmată de inculpat.

Or, în cauză nu se poate vorbi despre neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu prevăzute în mod expres de legislaţia primară, care să fi fost încălcate de primarul Comunei Călăraşi, privind eliberarea certificatului de producător pentru anul 2014.

Astfel, cererea de eliberare a certificatului de producător formulată în luna martie 2014 este supusă reglementării prevăzute de H.G. nr. 661/2001, care, în art. 2 prevede că un asemenea certificat "se eliberează de primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti". Prin urmare, această cerere trebuia soluţionată în conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 661/2001, în limitele temporale de activitate a acestui act normativ şi în termenele prevăzute de acesta.

În cauză este aplicabil principiul de rang constituţional al neretroactivităţii legii civile [art. 15 alin. (2) din Constituţie], reglementat şi de dispoziţiile art. 6 C. civ.. Conform art. 6 alin. (5) C. civ., dispoziţiile noii legi se aplică numai actelor şi faptelor încheiate/produse/săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Rezultă, prin urmare, în mod clar, că dispoziţiile Legii nr. 145 din 31 octombrie 2014 nu sunt aplicabile acestei cereri formulate anterior, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivităţii.

Prin urmare, atribuţia de serviciu a primarului referitoare la eliberarea certificatului de producător în baza cererii formulate de C. la data de 18.03.2014 nu este prevăzută de o lege primară, ci de un act de reglementare secundară, respectiv hotărâre de guvern, astfel încât, în lipsa elementului material al infracţiunii de abuz în serviciu, fapta nu este prevăzută de legea penală.

Or, Curtea Constituţională a statuat că nu este permisă "configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe altele decât Parlament - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie - sau Guvern - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prev. de art. 115 din Constituţie" (Decizia nr. 392/6 iunie 2017, pct. 37; Decizia nr. 405/2016, pct. 65).

În plus, Înalta Curte, în jurisprudenţa sa a statuat:

"Încălcarea sau nesocotirea legii, din punctul de vedere al I.C.C.J., pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, trebuie să se reflecte într-o nerespectare concretă, expresă a legii, nu într-una generică şi care, indiferent de context, de particularitate, ar putea fi interpretată în sens penal" (decizia penală nr. 325/7 decembrie 2018)

Totodată, într-o altă hotărâre (decizia nr. 179/RC/26 aprilie 2017), Înalta Curte, făcând trimitere şi la Hotărârea nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a arătat că "efectele unei decizii a Curţii Constituţionale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia... Constatarea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea... poate privi norma în integralitatea ei ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituţionalităţii unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norme de incriminare care determină existenţa unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituţionalităţii are ca efect dezincriminarea acelor variante vizate de decizia instanţei de contencios constituţional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016, Înalta Curte constată că neîndeplinirea acestei exigenţe a conduitei inculpatului scoate această conduită din sfera ilicitului penal. Ca urmare, pentru situaţiile în care acuzaţia de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, Decizia Curţii Constituţionale echivalează cu o lege de dezincriminare.

Consecinţa dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reţinută prin raportare la menţiuni sau obligaţii regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale ministerelor, regulamente de organizare şi funcţionare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice, în esenţă orice acte normative infraîegale sau documente interne ale angajatorului.

Înalta Curte constată ca prin decizia Curţii Constituţionale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidenţă fiind restrânsă, sens în care consideră că această decizie constituie o veritabilă lege de dezincriminare cu consecinţele ce decurg din reţinerea dispoziţiilor art. 4 C. pen..".

Referitor la data săvârşirii infracţiunii, apărarea a arătat:

Infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită printr-un refuz expres de îndeplinire a unui act este o infracţiune omisivă instantanee care se consumă la data refuzului.

Or, în cauză, refuzul eliberării certificatului de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014 este materializat în mod expres prin procesul-verbal din 20 martie 2014, fiind rezultatul exerciţiului atribuţiei prevăzute de H.G. nr. 661/2001.

Chiar în ipoteza în care s-ar ignora existenţa refuzului expres, infracţiunea omisivă continuă se consumă şi epuizează la momentul expirării termenului legal maxim fixat de legiuitor pentru emiterea certificatului.

În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 661/2001, sub al căror regim s-a formulat cererea, prevăd:

"Certificatul de producător se eliberează de către primarii comunelor, oraşelor, municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti, în cel mult 15 zile de la data solicitării, celor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege". De asemenea, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) teza a II-a din acelaşi act normativ "Certificatele de producător se eliberează pe serii corespunzătoare unui an agricol, care începe la data de 1 iulie a anului şi se încheie la data de 30 iunie a anului următor".

În cauză, prin urmare, cererea fiind formulată în anul agricol 1 iulie 2013-30 iunie 2014, obligaţia de eliberare a certificatului trebuia îndeplinită numai până la termenul de 30 iunie 2014. În consecinţă, obligaţia legală de a elibera certificatul de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014 s-a stins la data de 30 iunie 2014.

Ulterior acestei date, norma legală prevede urmarea unei noi proceduri pentru eliberarea unui nou certificat la cererea producătorului, corespunzător noului an agricol, care începea la 1 iulie 2014. În consecinţă, cel mai târziu la data de 30 iunie 2014, când s-a stins şi obligaţia de eliberare a certificatului corespunzătoare anului agricol 1 iulie 2013-30 iunie 2014, s-a consumat şi epuizat şi infracţiunea.

De altfel, în rezolvarea problemei de drept privind data săvârşirii infracţiunii prezintă relevanţă şi considerentele Deciziei nr. 5 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora: infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. se consumă la data producerii primei urmări cu relevanţă penală/ori data producerii primei pagube, moment care "nu poate fi extins până la data producerii definitive a pagubei sau până la data realizării definitive a folosului patrimonial".

Or, în cauză, fapta de a refuza în mod expres, conform procesului-verbal din 20 martie 2014, eliberarea certificatului de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014, a dobândit relevanţă penală chiar de la acel moment, refuzul cauzând chiar la acea dată "o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei fizice" de a obţine certificatul solicitat. Prin urmare, chiar din acel moment fapta întrunea toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind şi momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.

Faptul ca în afara cauzării unei vătămări a drepturilor/intereselor legitime ale persoanelor vătămate prin refuzul eliberării certificatului de producător s-ar fi cauzat şi pagube generate de nevalorificarea produselor agricole în perioada în care certificatul de producător ar fi avut valabilitate (până la 30 iunie 2024) este irelevant sub aspectul datei săvârşirii infracţiunii, care, în mod evident se situează în perioada de activitate a H.G. nr. 661/2001.

Apărarea a mai arătat, referitor la prejudiciul cauzat prin refuzul eliberării certificatului de producător, că trebuie reţinut şi faptul că în considerentele deciziei nr. 133/25 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal se constată că "primarul nu are calitate procesuală pasivă" în acel proces. Prin urmare, această hotărâre nu produce efecte de lucru judecat sub aspectul rezultatului faptei de a nu emite certificatul de producător şi nici nu este opozabilă inculpatei care nu a fost parte în respectivul proces.

Dimpotrivă, în temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) C. proc. pen., considerentele deciziei anterior menţionate, prin care s-a constatat că "primarul nu are calitate procesuală pasivă" în acel proces, are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză penală numai cu privire la această constatare.

Prin urmare, nu poate fi ataşat faptei de a refuza eliberarea certificatului solicitat prin cererea din 18 martie 2014 prejudiciul constatat prin hotărârea civilă sus-menţionată. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că rezultatul/urmarea infracţiunii trebuie să fie în raport de cauzalitate cu fapta săvârşită. Refuzul eliberării certificatului nu are ca rezultat decât prejudiciul eventual echivalent valorii produselor ce nu ar fi putut fi valorificate în perioada pentru care trebuia emis certificatul, respectiv în perioada de valabilitate a acestuia, care se întindea numai până la data de 30 iunie 2014.

Prin urmare, fapta imputată recurentei nu a produs un rezultat amplificat, prelungit în timp şi după data de 30 iunie 2014, din moment ce, pe de o parte, certificatul neemis ar fi putut fi eliberat ca având valabilitate numai până la data de 30 iunie 2014, iar ulterior acestei date producătorul ar fi avut posibilitatea de a solicita un alt certificat, pentru noul an agricol care a debutat la 1 iulie 2014.

În acest context, este evident că prejudiciul constatat prin sentinţa civilă nr. 137/7.03.2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani nu are nicio legătură cauzală cu fapta din 18 martie 2014, fiind acordat, de altfel, aşa cum rezultă din această hotărâre, pentru anul 2015, perioadă integrată unui alt an agricol pentru care producătorul ar fi trebuit să solicite atestatul de producător prevăzut de Legea nr. 145/2014.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 145/2014, "Certificatele de producător emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 661/2001, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi utilizate până la expirarea perioadei de valabilitate a vizei aplicate pe acestea, dar nu mai târziu de 180 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Din această dispoziţie legală rezultă, pe de o parte, că din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 145/2014 (3 noiembrie 2014) nu mai puteau fi emise certificate de producător în temeiul H.G. nr. 661/2001, iar cele emise până la 3 noiembrie 2014 nu mai puteau fi utilizate decât în limita perioadei de valabilitate a vizei aplicate, până cel târziu la data de 1 mai 2015.

În cauză, însă, certificatul de producător solicitat prin cererea din 18 martie 2014 nu putea avea o perioadă de valabilitate dincolo de data de 30 iunie 2014, când expira anul agricol pentru care părţile civile l-au solicitat, acesta fiind şi termenul limită prevăzut de actul normativ pentru eliberarea actului.

De altfel, sentinţa civilă nr. 137/07.03.2016 a Tribunalului Botoşani este inopozabilă inculpatei nu numai cu privire la rezultatul/urmarea faptei (prejudiciul constatat), ci şi cu privire la capătul principal de cerere privind obligarea la emiterea certificatului de producător, respins ca fiind rămas fără obiect cu motivarea că s-ar fi emis atestatul de producător seria x nr. x/04.03.2016.

Potrivit dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.

(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară".

Inculpata, care nu a avut calitate de parte în procesul sus-menţionat, face în prezenta cauză penală "dovada contrară" prevăzută de art. 435 alin. (2) C. proc. civ. prin: dispoziţiile art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 661/2001, conform cărora certificatul de producător se eliberează pentru un an agricol, fiind valabil în perioada 1 iulie a anului în curs - 30 iunie a anului următor, deci numai până la 30 iunie 2014; dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 145/2014 şi prin atestatul de producător (nu certificatul prevăzut de H.G. nr. 661/2001) emis în baza Legii nr. 145/2014 la cererea nr. x/05.02.2016, iar nu la cererea formulată în martie 2014 pentru care nici nu mai era posibilă, conform legii, emiterea unui certificat de producător în temeiul H.G. nr. 661/2001.

Prin urmare, în prezenta cauză nici acuzarea şi nici părţile civile nu au afirmat şi nu au dovedit existenţa unui prejudiciu material aferent perioadei 18.03.2014-30.06.2014, pentru care ar fi putut fi eliberat certificatul de producător conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 661/2001.

Pentru argumentele prezentate, concluzionând, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi a sentinţei penale nr. 1590 din 20 noiembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Botoşani şi dispunerea achitării inculpatei, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 396 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru fapta constând în refuzul eliberării certificatului de producător solicitat de părţile civile C. şi B. prin cererea din 18 martie 2014.

Raportat la criteriile de exigenţă ale condiţiei de admisibilitate analizate, Înalta Curte, judecătorul de filtru constată, ab initio, că, în condiţiile în care pentru infracţiunea vizată de prezentul demers judiciar - abuz în serviciu constând în refuzul eliberării certificatului de producător solicitat de părţile civile C. şi B. prin cererea din 18 martie 2014 - faţă de recurenta inculpată A. s-a dispus o soluţie definitivă de încetare a procesului penal ca efect al constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. rap. la art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în speţă nu este îndeplinită premisa cazului de recurs în casaţie invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., care este incident numai în cazul unei soluţii definitive de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei.

Altfel spus, deşi inculpata A. îşi fundamentează demersul judiciar pe cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., situaţia sa juridică nu se circumscrie ipotezei vizate de textul de lege precitat, întrucât faţă de aceasta s-a pronunţat (prin decizia recurată, pentru fapta vizată de cererea de recurs în casaţie) o soluţie definitivă de încetare a procesului penal, iar nu o soluţie de condamnare (sau amânarea aplicării pedepsei).

În al doilea rând, constată că, deşi, aparent, criticile formulate de recurenta inculpată A. în actualul cadru procesual, care vizează, în esenţă, incidenţa impedimentului prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-ar circumscrie sferei cazului de recurs în casaţie invocat, conform căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", acestea nu pot fi însă valorificate în actuala procedură întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, soluţia definitivă dispusă faţă de recurentă exclude de plano incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

De altfel, raportat la argumentele concrete invocate în susţinerea căii de atac - respectiv, cererea formulată de părţile civile C. şi B. la 18 martie 2014 intră sub incidenţa H.G. nr. 661/2001, iar nu a Legii nr. 145/2014 (astfel cum s-a reţinut în hotărârea atacată), astfel că refuzul inculpatei de a da curs acesteia nu constituie o neîndeplinire a unor atribuţii de serviciu prevăzute în mod expres în legislaţia primară şi, prin urmare, nici elementul material al infracţiunii analizate; în cauză nu s-a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu material (suferit de persoanele vătămate) aferent perioadei 18 martie 2014 (când s-a formulat cererea) - 30 iunie 2014, data epuizării infracţiunii (iar nu 04.06.2016, cum s-a reţinut în decizia din apel), astfel că, în condiţiile în care nici prejudiciul stabilit prin sentinţa nr. 317 pronunţată la 17.03.2016 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin decizia nr. 133 din 25.01.2015 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu poate fi ataşat faptei, hotărârea civilă nefiindu-i opozabilă inculpatei, în cauză lipseşte şi urmarea imediată a infracţiunii analizate - criticile invocate nu se circumscriu în mod efectiv cazului de recurs în casaţie sus-menţionat, întrucât aduc în discuţie, în concret, chiar situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea recurată.

Altfel spus, recurenta invocă incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. pentru argumente care ţin, în mod esenţial şi prioritar, de contestarea împrejurărilor factuale reţinute de instanţa de apel sub aspectul acuzaţiei de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus o soluţie de încetare a procesului penal ca efect al constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Or, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară de faţă, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Practic, în actualul cadru procesual, instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Implicând, prin urmare, în mod esenţial, o evaluare a particularităţilor factuale ale cauzei, iar nu doar o evaluare în drept din perspectiva subzistenţei laturii obiective a infracţiunii de referinţă, criticile formulate de inculpata A. nu pot fi valorificate în actualul cadru procesual, necircumscriindu-se cazului de recurs în casaţie invocat.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, judecătorul de filtru concluzionează că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen.

Având în vedere cele anterior expuse, în baza art. 440 alin. (2) raportat la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 302 din 20 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea recurentei inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 302 din 20 martie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 iunie 2025.