Imposition of mandatory complementary rights prohibition for rape despite prosecution’s failed attempt to expand criminal qualification via extraordinary appeal

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Judecătoria Aiud, prin sentința penală nr. 273 din 24 februarie 2004, a condamnat pe inculpatul C.T. la 7 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.

De asemenea, a prelungit măsura arestării preventive și a dedus perioada executată de la 5 ianuarie 2004 la zi.

S-a reținut că inculpatul, în noaptea de 31 decembrie 2003, prin constrângere fizică și morală a întreținut relații sexuale normale și acte de perversiuni sexuale cu partea vătămată B.T.

Tribunalul Alba și Curtea de Apel Alba Iulia au respins ca nefondate apelul și recursul declarate de inculpat.

Împotriva hotărârilor pronunțate P.G.P. a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza a II-a C. proc. pen., criticându-le pentru nelegalitate.

Se motivează în recursul în anulare că potrivit art. 197 C. pen., așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 89 din 21 iunie 2001, publicată în M. Of. nr. 338 din 26 iunie 2001, actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Totodată, potrivit art. 201 alin. (4) C. pen., introdus prin aceeași ordonanță, actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința sau prin constrângere se pedepsesc cu închisoare de la 3 ani la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Noua reglementare, după modificarea art. 197 C. pen., prin O.U.G. nr. 89 din 21 iunie 2001, nu mai precizează subiecții infracțiunii de viol, legiuitorul utilizând formularea generică de „ act sexual de orice natură cu o persoană de sex diferit sau de același sex”.

Ca urmare se concluzionează în sensul că subiectul activ al infracțiunii de viol poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile de responsabilitate penală, iar subiect pasiv al aceleiași infracțiuni poate fi de asemenea orice persoană, fără ca legiuitorul să facă vreo diferență între bărbat și femeie.

Referitor la actul sexual, „de orice natură” instituie, în opinia recurentului, un tratament nediferențiat a relațiilor homosexuale și a celor heterosexuale.

Se mai susține că actul sexual „de orice natură”, altul decât cel considerat firesc, nu reprezintă decât acte sexuale nefirești și care se sancționează într-un text distinctiv, respectiv art. 201 C. pen.

În cauză, din probele administrate a rezultat că inculpatul, prin constrângere fizică și morală a întreținut raporturi sexuale normale și acte de perversiuni sexuale cu partea vătămată, astfel că prin recursul în anulare se solicită condamnarea acestuia și pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 201 alin. (1) și (4) C. pen., ca urmare a schimbării încadrării juridice din infracțiunea de viol în infracțiunile concurente de viol și perversiuni sexuale.

O altă critică vizează omisiunea instanțelor de a aplica inculpatului pedeapsa complementară a interziceri unor drepturi, în condițiile în care infracțiunea de viol pentru care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă principală de 7 ani și 6 luni închisoare este sancționată de legiuitor cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Înalta Curte, analizând hotărârile pronunțate, respectiv actele și lucrările de la dosar, în raport cu motivele recursului în anulare, constată că recursul în anulare este întemeiat numai în ceea ce privește omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (1) și (2) C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările comise și persoana făptuitorului, această pedeapsă este necesară.

Pe de altă parte aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este obligatorie când legea o prevede expres, iar pedeapsa principală aplicată de instanță este de cel puțin 2 ani.

În speță inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă principală de 7 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen., infracțiune pentru care legea prevede ca sancțiune, pe lângă pedeapsa principală a închisorii de la 3 la 10 ani și o pedeapsă complementară constând în interzicerea unor drepturi.

Instanța de fond a omis să aplice pedeapsa complementară, iar instanțele de control judiciar sesizate doar cu apelul și respectiv recursul inculpatului nu au putut să îndrepte greșeala primei instanțe, astfel încât Înalta Curte sesizată pe calea extraordinară a recursului în anulare, îl va admite sub acest aspect și va aplica inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de viol o pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi, în baza art. 65 C. pen.

În ce privește critica referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., în sensul schimbării încadrării juridice și condamnarea inculpatului și pentru săvârșirea infracțiunii de perversiuni sexuale, prevăzută de art. 201 alin. (1) și (4) C. pen., este de observat că actele de urmărire penală, respectiv procesul verbal de începere a urmăririi penale din 1 ianuarie 2004, confirmat de procuror la 3 ianuarie 2004, referatul cu propunerea de punere în mișcare a acțiunii penale și ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, ambele din 5 ianuarie 2004, procesul verbal de prezentare a motivului de urmărire penală din 19 ianuarie 2004 au fost efectuate avându-se în vedere încadrarea juridică, prevăzută în art. 197 alin. (1) C. pen.

După prezentarea materialului de urmărire penală a fost sesizată instanța de judecată prin rechizitoriu, avându-se în vedere aceeași încadrare juridică, iar judecarea inculpatului s-a făcut pentru infracțiunea de viol, în raport de care acesta și-a formulat toate apărările.

Relevant este și faptul că pe parcursul judecății în primă instanță, reprezentantul Parchetului nu a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., în sensul reținerii în sarcina inculpatului a infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) în concurs cu cea de perversiuni sexuale, limitându-se la a susține încadrarea juridică din actul de investire a instanței și a pus concluzii de condamnare a inculpatului numai pentru infracțiunea de viol.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica referitoare la greșita condamnare a inculpatului pentru o singură infracțiunea, cea de viol.

A admite contrariul înseamnă a se produce o vătămare gravă a drepturilor inculpatului, ajungându-se la o eventuală condamnare a acestuia pentru o faptă pentru care nu s-au făcut acte de urmărire penală, iar instanța nu a fost sesizată cu respectarea dispozițiilor art. 263 C. proc. pen., în ceea ce privește infracțiunea de perversiuni sexuale.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a admite recursul în anulare, a casa în parte hotărârile pronunțate, numai cu privire la omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, și în temeiul art. 65 C. pen., va interzice inculpatului exercitarea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o durată de 4 ani.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de P.G.P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 273 din 24 februarie 2004 a Judecătoriei Arad, deciziei penale nr. 142 din 5 aprilie 2004 a Tribunalului Alba și deciziei penale nr. 547 din 29 iunie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul C.T.

Casează hotărârile atacate, numai cu privire la omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi prevăzută de art. 65 C. pen.

În baza art. 65 C. pen., interzice inculpatului exercitarea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 25 noiembrie 2004.