Scope of prosecutor's appeal: converting suspended sentence to detention without express challenge violates tantum devolutum quantum apellatum

Şedinţa publică din data de 29 mai 2025

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 641 din 24.04.2024, pronunţată de Judecătoria Oradea, în temeiul art. 396 alin. (2), (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen.

În temeiul art. 91 alin. (1) şi art. 92 alin. (1) C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare sub supraveghere, pe un termen de 3 ani de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bihor, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe perioada termenului de supraveghere s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probaţiune Bihor sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Sârbi sau Primăriei Oradea, jud. Bihor, pe o perioadă de 100 de zile.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. c)-e) C. pen. s-a hotărât că se comunică Serviciului de Probaţiune Bihor.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. cu privire la infracţiunea de conducerea unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea şi inculpatul apelant A..

Prin decizia penală nr. 112/A din 13.02.2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea împotriva sentinţei penale nr. 641 din 24.04.2024 pronunţate de Judecătoria Oradea, a fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi în rejudecare:

Au fost înlăturate dispoziţiile instanţei de fond privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicate inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., dispoziţiile art. 91, art. 92, art. 93, art. 94 C. pen., precum şi dispoziţiile art. 404 alin. (2) C. proc. pen.

A fost menţinută pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., şi s-a dispus executarea acesteia în regim de detenţie.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul apelant A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli judiciare în favoarea statului, iar, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, în data de 03.01.2023, în jurul orei 15:00, având dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice suspendat începând cu data de 30.10.2021, inculpatul A. a condus tractorul, de culoare roşu, pe un drum public, respectiv pe DC 34A, de pe raza localităţii Sârbi, jud. Bihor, în dreptul imobilului cu nr. x, iar în momentul în care organele de poliţie i-au solicitat acestuia să sufle în aparatul alcooltest sau să-i însoţească la Serviciul de Medicină Legală Bihor pentru a i se preleva mostre biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta s-a sustras, fugind din acel loc, fără să mai poată fi găsit ulterior.

A reţinut instanţa de control judiciar că probele administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în primă instanţă dovedesc în mod cert că fapta inculpatului de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute de art. 337 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, îndeplineşte condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de lege.

Curtea de apel, văzând şi prevederile art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a constatat că ansamblul materialului probator administrat în cursul urmăririi penale reliefează dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta reţinută în sarcina inculpatului există şi că a fost săvârşită de către acesta, întocmai cum s-a descris în considerentele hotărârii, şi constituie infracţiune, instanţa de fond stabilind corect vinovăţia inculpatului faţă de infracţiunea analizată.

Instanţa de apel a constatat că Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aplicabilă în cauză, arătând că efectul acestei decizii nu se poate întinde ca lege penală mai favorabilă asupra infracţiunii comise de inculpat.

A arătat că, prin Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că, "în interpretarea noţiunii de autovehicul, prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen. şi art. 335 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată şi completată prin O.G. nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din C. pen., respectiv de art. 335 alin. (1) din C. pen.."

Prin urmare, instanţa de apel a arătat că, în raport cu această dezlegare, conducerea unui tractor pe drumurile publice nu întrunea elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, nu pentru că legea nu cerea obligativitatea permisului de conducere, ci datorită faptului că tractorul nu se încadra în categoria de autovehicul.

Cu alte cuvinte, s-a decis că, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu este infracţiune, deoarece un tractor nu este asimilat autovehiculului.

Potrivit deciziei mai sus amintite, tractoarele agricole şi forestiere sunt exceptate de către legiuitor din categoria autovehiculelor, textele legale incriminatoare sancţionând conducerea autovehiculelor pe drumurile publice fără permis de conducere, precum şi punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice doar a unui autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat.

A constatat instanţa de apel că, pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen., este necesar ca legea să prevadă pentru acel vehicul obligativitatea deţinerii permisului de conducere. Ori, potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 195/2002, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător. Aşadar, s-a constatat că Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are aplicabilitate în cauză.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 12.03.2025, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin B., cu împuternicire avocaţială ataşată la dosar, invocând motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a argumentat că fapta de sustragere de la prelevarea de mostre biologice a persoanei care conduce un tractor agricol pentru care a fost condamnat inculpatul nu era incriminată la data comiterii faptei, respectiv, la data de 03.01.2023.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 11/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a apreciat că nu exista obligativitatea deţinerii unui permis de conducere în ipoteza conducerii unui tractor agricol pe drumurile publice în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 11/2017 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 200/2023 din 05.07.2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., precum şi a altor acte normative.

Aşadar, s-a arătat că, la data comiterii faptei, respectiv 03.01.2023, Legea nr. 200/2023 nu era în vigoare şi nu poate fi aplicată retroactiv, iar, pe cale de consecinţă, orice persoană care conducea pe drumurile publice un tractor agricol nu avea nevoie de permis de conducere.

În acest context, având în vedere că, la data comiterii faptei, nu exista obligativitatea deţinerii permisului de conducere, condiţie esenţială pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de refuz ori sustragere a conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, prevăzută de art. 337 C. pen., apărarea a apreciat că fapta pentru care recurentul - inculpat a fost condamnat de către instanţele de fond şi apel nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii anterior menţionate.

În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi achitarea inculpatului, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul - inculpat a arătat că instanţa de control judiciar s-a pronunţat asupra unui aspect care nu s-a cerut, în cauză fiind aplicată o pedeapsă nelegală cu încălcarea principiului non reformatio in pejus şi tantum devolutum quantum apellatum.

În susţinere, s-a menţionat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a înţeles să atace cu apel sentinţa penală nr. 641/20024 doar raportat la soluţia de achitare a inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., iar, cu privire la infracţiunea de sustragere de la prelevarea mostrelor biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Parchetul a apreciat soluţia legală şi temeinică, inclusiv în ceea ce priveşte suspendarea executării acesteia sub supraveghere.

Aşadar, s-a arătat că instanţa de apel a stabilit modalitatea de individualizare a executării pedepsei în regim de detenţie, încălcând sub acest aspect efectul devolutiv al apelului prin depăşirea limitelor acestuia, cu încălcarea, totodată, şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum.

De asemenea, în cuprinsul cererii formulate, inculpatul a solicitat suspendarea executării deciziei penale atacate.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată părţilor. La data de 26 martie 2025 a depus concluzii scrise Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 03.04.2025.

La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie era îndeplinită, iar la data de 13 mai 2025 a fost întocmit raportul de către magistratul asistent.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 15 mai 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2023, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 februarie 2025 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 6.

S-a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 29 mai 2025, cu citarea recurentului - inculpat A..

S-a încunoştiinţat apărătorul ales al recurentului inculpat despre termenul fixat în cauză.

S-a respins cererea privind suspendarea executării hotărârii atacate formulată de recurentul inculpat A..

Referitor la cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, s-a reţinut că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat, în termenul legal, de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen.

S-a arătat că, cererea de recurs în casaţie întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., s-a constatat că au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. C. proc. pen.

În consecinţă, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a dispus admiterea în principiu a acesteia, fiind trimisă completului competent în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării deciziei atacate, Înalta Curte a apreciat că la acest moment procesual nu se justifică o asemenea măsură procesuală.

Examinând cauza în temeiul art. 442-444 C. proc. pen. şi prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit Noului C. proc. pen., recursul a devenit o cale extraordinară de atac (reglementată sub denumirea de "recurs în casaţie"- Partea specială, Titlul III, Capitolul V, Secţiunea a 2-a), prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 C. proc. pen., pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestite cu judecarea recursului în casaţie.

Spre deosebire de recursul reglementat de C. proc. pen. din 1968, care era o cale ordinară de atac, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, de anulare, al cărei scop este, astfel cum s-a arătat anterior, de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a argumentat că fapta de sustragere de la prelevarea de mostre biologice a persoanei care conduce un tractor agricol pentru care a fost condamnat nu era incriminată la data comiterii faptei, respectiv la data de 03.01.2023.

Făcând trimitere la considerentele Deciziei nr. 11/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, inculpatul a apreciat că nu exista obligativitatea deţinerii unui permis de conducere în ipoteza conducerii unui tractor agricol pe drumurile publice în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 11/2017 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 200/2023 din 05.07.2023 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., precum şi a altor acte normative.

Prin urmare, având în vedere că, la data comiterii faptei, nu exista obligativitatea deţinerii permisului de conducere, condiţie esenţială pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de refuz ori sustragere a conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, prevăzută de art. 337 C. pen., apărarea a apreciat că fapta pentru care recurentul - inculpat a fost condamnat de către instanţele de fond şi apel nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii anterior menţionate.

Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate argumentele expuse de către recurentul-inculpat A..

Potrivit dispoziţiilor art. 337 C. pen., refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Aşadar, se constată că, pentru a se reţine infracţiunea prevăzută de art. 337 C. pen. este necesar ca legea să prevadă pentru acel vehicul obligativitatea deţinerii permisului de conducere.

Iar, potrivit dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, pentru a conduce pe drumurile publice autovehicule, tramvaie ori tractoare agricole sau forestiere, conducătorii acestora trebuie să posede permis de conducere corespunzător.

Prin urmare, exista la data comiterii faptei obligaţia de a poseda permis de conducere pentru tractoarele agricole.

În plus, deşi avea suspendat dreptul de a conduce autovehicule, inculpatul a avut reprezentarea faptului că avea dreptul de a conduce vehicule, respectiv tractoare pe drumurile publice, pe baza permisului de conducere deţinut, care a fost suspendat doar în privinţa dreptului de a conduce autovehicule, astfel că era în măsură să aibă cunoştinţă că avea obligaţia de a se supune recoltării de probe biologice.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 11/12.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, invocată de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că aceasta nu are aplicabilitate în prezenta cauză, întrucât, potrivit dezlegării date, conducerea unui tractor pe drumurile publice nu întrunea elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzute de art. 335 alin. (1) din C. pen., însă nu pentru că legea nu cerea obligativitatea permisului de conducere, ci din cauza faptului că tractorul nu se încadra în categoria de autovehicul.

Prin urmare, susţinerea inculpatului, în sensul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen., întrucât la data comiterii faptei nu exista obligativitatea deţinerii permisului de conducere, este una neîntemeiată, iar cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu este incident în cauză.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., invocat de către recurentul inculpat, se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei sau a modalităţii de executare.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că acest caz de casare este incident nu doar în cazul unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, ci, printre altele, constituie temei şi pentru cenzurarea legalităţii hotărârii definitive sub aspectul conformităţii acesteia cu dispoziţiile relative la regimul sancţionator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale şi al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii.

Astfel, problematica legalităţii unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancţiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea exigenţelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancţionator plasează acest regim şi, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei în calea extraordinară de atac.

În consecinţă, încălcarea condiţiilor în care se poate dispune o anumită modalitate de executare a sancţiunii, al regimului juridic aplicabil acelei forme de executare sau, după caz, al măsurilor şi obligaţiilor impuse inculpatului pe durata executării, constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În esenţă, recurentul inculpat a invocat acest caz de casare, arătând că procurorul a înţeles să atace cu apel sentinţa instanţei de fond doar raportat la soluţia de achitare pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., iar cu privire la infracţiunea de sustragere de la prelevarea mostrelor biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, Parchetul a apreciat soluţia legală şi temeinică, inclusiv în ceea ce priveşte suspendarea executării acesteia sub supraveghere.

Aşadar, a arătat inculpatul că instanţa de apel a stabilit modalitatea de individualizare a executării pedepsei în regim de detenţie, încălcând sub acest aspect efectul devolutiv al apelului prin depăşirea limitelor acestuia, cu încălcarea, totodată, şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Examinând criticile aduse hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate, în cauză fiind incident motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Astfel, lecturând motivele de apel scrise depuse de parchet la data de 16.05.2024, la Judecătoria Oradea, Înalta Curte constată că procurorul a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii şi pentru infracţiunea de conducerea unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. contopirea pedepsei pentru infracţiunea prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., cu pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, la care a fost condamnat pentru infracţiunea de sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 C. pen., conform regulilor concursului real de infracţiuni; suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei rezultante, pe durata termenului de supraveghere maxim de 4 ani.

Instanţa de casaţie constată că procurorul a arătat în conţinutul motivelor scrise de apel, următoarele:

"apreciem ca fiind legală şi temeinică soluţia de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 337 C. pen., inclusiv în ceea ce priveşte suspendarea executării acesteia sub supraveghere."

De asemenea, la termenul de judecată din data de 22.10.2024, cu ocazia dezbaterilor, procurorul a solicitat condamnarea inculpatului şi pentru infracţiunea pentru care a fost achitat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., pentru care să se aplice o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, apreciind, totodată, că soluţia de condamnare a acestuia pentru infracţiunea prev. de art. 337 din C. pen. este legală şi temeinică.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol la data de 29.11.2024, iar cu ocazia dezbaterilor din data de 05.12.2024, procurorul a solicitat condamnarea inculpatului şi pentru infracţiunea de conducerea unui vehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, pentru care s-a dispus achitarea acestuia, la o pedeapsă cu închisoarea just individualizată în regim de detenţie.

Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a luat act de solicitarea orală făcută de procurorul de şedinţă cu ocazia dezbaterilor, în sensul schimbării modalităţii de executare a pedepsei în regim de detenţie, în condiţiile în care în motivele scrise de apel procurorul arătase în mod expres că apreciază ca fiind legală şi temeinică soluţia de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 337 C. pen., inclusiv în ceea ce priveşte suspendarea executării acesteia sub supraveghere.

Având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 412 alin. (4) din C. proc. pen., apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că procurorul nu putea extinde oral limitele învestirii instanţei de apel, efectul devolutiv al apelului fiind limitat în acest caz doar la infracţiunea pentru care fusese dispusă achitarea, respectiv cea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., pentru care instanţa avea posibilitatea, în cazul pronunţării unei soluţii de condamnare, de a aplica doar o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere.

În acest context, Înalta Curte are în vedere că nelegalitatea constatată nu poate fi suplinită sub nicio formă în calea extraordinară a recursului în casaţie. A admite ipoteza contrară ar echivala cu privarea inculpatului la accesul efectiv la o cale de atac, contrar exigenţelor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea acestor exigenţe, unicul remediu pentru a asigura o judecată efectivă este trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în ceea ce priveşte apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

Ca atare, faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Va casa decizia penală atacată şi va trimite cauza la Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Va dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Casează decizia penală atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea rejudecării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale recurate care nu contravin prezentei.

Dispune anularea formelor de executare emise cu privire la recurentul inculpat în baza deciziei penale nr. 112/A din 13 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2023.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2025.