Unconstitutionality of criminal procedure rules on recusal and preventive measures dismissed for lack of direct link to case resolution and legislative nature of complaint

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 19 martie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (6) din C. proc. pen. formulată de apelantul inculpat A..

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că, în ceea ce priveşte primele trei condiţii de admisibilitate, acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul instanţei supreme şi are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 67 alin. (6) din C. proc. pen., ce nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei pendinte.

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Unul dintre motivele de apel şi resortul excepţiei îl constituie nulitatea hotărârii primei instanţe, generată de continuarea dezbaterilor după formularea recuzării, chiar omisiunea judecătorului de fond de a opri etapa procesuală la simpla voinţă a unei părţi (judecătorul fondului, ce fusese recuzat, a continuat ascultarea concluziilor în dezbateri), în contextul în care însăşi această conduită a părţii ar putea evoca problematica abuzului procesual.

Partea doreşte o atestare prin reglementare a măsurii suspendării judecăţii, de la momentul afirmării incompatibilităţii până la soluţionarea sa prin încheiere. Or, această măsură a suspendării, şi eficientă de ar fi, nu ar putea influenţa judecata în cauza pendinte, atât timp cât soluţionarea, prin respingere a cererii de constatare a incompatibilităţii, s-a produs înaintea pronunţării sentinţei.

În cauză, cererea de recuzare a fost respinsă, ceea ce nu susţine în niciun fel teza apărării, încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. În acest context, independent de orice soluţie ar pronunţa instanţa de contencios constituţional, soluţia anterioară nu ar putea fi influenţată. Astfel cum s-a arătat anterior, examenul legăturii cu cauza nu se face doar formal, prin raportare la stadiul procedurii, ci în mod concret, prin raportare la interesul specific al celui ce invocă excepţia şi efectul real pe care dispoziţia legală o are în speţă.

În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că, în realitate, criticile inculpatului A. nu constituie o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, întrucât problema evocată constituie, cel mult, o chestiune de interpretare şi aplicare a normei, atribut ce revine instanţei de apel, iar nu Curţii Constituţionale.

În concluzie, în speţa de faţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contencios constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

În egală măsură, Înalta Curte a reamintit că, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza (ICCJ, secţia penală, Decizia nr. 181 din 26 martie 2019).

Ca atare, s-a constatat că excepţia invocată de inculpat nu are aptitudinea de a produce un efect util asupra soluţionării cauzei, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina interpretarea de către instanţa constituţională a normei criticate, atribuţie ce constituie apanajul exclusiv al instanţei de judecată.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

Concluziile apărătorului ales al recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi poziţia recurentului inculpat în ultimul cuvânt au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de recurentul inculpat A., prin raportare la criticile invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reţine că, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, se constată că excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A. în calea de atac a apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 17 din 21 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, iar excepţia invocată are în vedere neconstituţionalitatea unui text legal în vigoare, care nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Norma legală invocată ca neconstituţională, respectiv art. 67 alin. (6) din C. proc. pen., prevede că judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive.

Referitor la cerinţa ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte constată că aceasta nu trebuie să se realizeze în mod formal, întrucât verificarea efectuată de către instanţă nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional, în condiţiile în care este necesar a verifica şi măsura în care o astfel de excepţie tinde, în mod real, la învestirea Curţii Constituţionale cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei, prerogativă recunoscută Curţii prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Aşadar, se constată că excepţia invocată de recurentul inculpat A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât textul de lege criticat stabileşte competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a completului în faţa căruia s-a formulat recuzarea de a se pronunţa asupra măsurilor preventive. Or, ceea ce critică recurentul inculpat este continuarea dezbaterilor după formularea recuzării judecătorului de la instanţa de fond.

Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, rezultă că legătura dintre prevederea legală a cărei neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate. Aceasta deoarece instrumentul excepţiei a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport de interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au un rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal.

Prin demersul întreprins, recurentul inculpat A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci invocă modalitatea în care legiuitorul a reglementat competenţa instanţei în privinţa măsurilor preventive, ulterior recuzării acesteia, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurent nu se circumscrie unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a normelor criticate.

În realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că, în conţinutul art. 67 alin. (6) din C. proc. pen. este prevăzută posibilitatea instanţei recuzate de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, însă prin demersul său nu invocă contradicţia dintre o dispoziţie legală şi o prevedere constituţională, ci critică un aspect care ţine de procesul de legiferare, dorind în fapt să adauge sau să modifice normele penale ce vizează instituţia recuzării.

Or, o asemenea solicitare excedează, însă, în mod vădit, competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea interveni în modificarea sau completarea dispoziţiilor cu privire la care instanţa de control constituţional a fost sesizată, această atribuţie fiind în sarcina Parlamentului care reprezintă unica autoritate legiuitoare a ţării, astfel cum prevede art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

În plus, textul legal criticat constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.

În considerarea acestor argumente, având în vedere că pentru excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate nu este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 19 martie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 19 martie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2025.