Transfer of sentenced foreign convict: partial recognition of sentence limited to double criminality and waiver of consent due to deportation order

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 169/F din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, a fost admisă în parte sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti având ca obiect recunoaşterea hotărârii străine de condamnare şi transferarea persoanei condamnate A., aflat în stare de detenţie în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

În temeiul art. 141 alin. (4) şi alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost recunoscută, în parte, şi s-a dispus punerea în executare a sentinţei penale 43SS0579221 din data de 29.07.2022 a Curţii Coroanei din Aylesbury, Marea Britanie, definitivă, exclusiv în ceea ce priveşte condamnarea de 9 ani închisoare aplicată cetăţeanului român A. pentru comiterea infracţiunii de rănire cu intenţie, prev. de secţiunea 18 din Legea infracţiunilor împotriva unei persoane 1861 [corespondent în legislaţia română - infracţiunea de vătămare corporală în formă agravată, prev. de art. 194 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen..].

S-a dispus transferul condamnatului A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani închisoare aplicată prin sentinţa menţionată mai înainte.

S-a dedus perioada arestului preventiv şi perioada executată, de la 01.12.2021 la zi.

În baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 raportat la art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 1163 RON, s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că, prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 140, art. 141 alin. (6) şi art. 142 din Legea nr. 302/2004, republicată, recunoaşterea sentinţei emise de autorităţile din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi punerea în executare a acesteia, privind persoana condamnată A., precum şi transferarea sa într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 3287 zile închisoare aplicată prin sentinţa penală 43SS0579221 din data de 29.07.2022 a Curţii Coroanei din Aylesbury, Marea Britanie, definitivă.

Sesizarea a fost însoţită de următoarele acte: adresa emisă de către Ministerul Justiţiei - Direcţia de Drept Internaţional Cooperare Judiciară, la care s-au ataşat cererea de transferare formulată de Serviciul Majestăţii Sale pentru Penitenciare şi Probaţiune din Marea Britanie, în temeiul Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983; sentinţa penală 43SS0579221 din data de 29.07.2022 a Curţii Coroanei din Aylesbury, Marea Britanie, definitivă; corespondenţa purtată între autorităţile din Marea Britanie şi România cu privire la condiţiile de detenţie care vor fi asigurate condamnatului în România; extras privind legislaţia incidentă în Marea Britanie privind condamnarea pentru care se solicită recunoaşterea şi continuarea executării în România; extras din rechizitoriu; ordin de încarcerare din data de 29.07.2022; ordin de deportare emis la data de 28.07.2023; înscris din care rezultă că persoana condamnată nu şi-a dat consimţământul la transferarea în România, declaraţia reprezentantului oficial al Serviciului Majestăţii Sale pentru Penitenciare şi Probaţiune din Marea Britanie prin care se atestă că documentele trimise sunt copii conforme cu originalele; declaraţia reprezentantului oficial al Serviciului Majestăţii Sale pentru Penitenciare şi Probaţiune din Marea Britanie prin care se atestă că decizia este finală şi nu există căi de atac în curs; foaia de înregistrare a procesului; înscris conţinând informaţii despre sentinţă; copie fişă de cazier şi înscrisuri privind rezultatul verificărilor în Baza de date GPS (Global Person Search) şi din care rezultă că A. nu este cercetat pe teritoriul României.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani închisoare într-un penitenciar din România.

Astfel, a reţinut că, potrivit informaţiilor şi documentelor comunicate de statul de condamnare, prin sentinţa penală 43SS0579221 din data de 29.07.2022 a Curţii Coroanei din Aylesbury, Marea Britanie, numitul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru comiterea infracţiunilor de rănire cu intenţie prevăzută de secţiunea 18 din Legea infracţiunilor împotriva unei persoane 1861 şi de interzicerea portului de arme ofensive fără împuternicire legală sau o justificare rezonabilă prevăzută de secţiunea 1(1) din Legea privitoare la prevenirea infracţiunilor din 1953, constând în aceea că, la data de 29.11.2021, persoana condamnată a agresat-o fizic pe persoana vătămată B. cu intenţia de a-i cauza acestuia vătămare corporală gravă şi la aceeaşi dată, a deţinut fără drept, în loc public, o armă, respectiv o sabie sau macetă. Această sentinţă este definitivă şi nu există proceduri de apel în curs de soluţionare, astfel cum rezultă din certificatul din data de 29.05.2024 emis de autorităţile din Marea Britanie, iar în baza acestei hotărâri, la data de 29.07.2022, a fost emis ordinul de încarcerare a persoanei condamnate A. pentru o perioadă custodială totală de 9 ani. De asemenea, faţă de condamnat s-a dispus şi măsura expulzării şi a interdicţiei de intrare şi şedere pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, fiind emis ordinul de deportare nr. P1712739 din data de 28.07.2023.

În continuare, Curtea a reţinut că persoana condamnată a participat personal la judecata cauzei şi a fost privată de libertate în cursul procesului penal începând cu data de 01.12.2021.

Totodată, din verificările efectuate a rezultat că persoana condamnată nu a fost urmărită şi judecată în România pentru fapta care face obiectul sentinţei penale pronunţate de autorităţile britanice.

Faţă de aspectele anterior reţinute, procedând la verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, potrivit art. 141 alin. (3) din aceeaşi lege, Curtea a constatat că acestea sunt îndeplinite pentru a se dispune o recunoaştere parţială a hotărârii de condamnare pronunţată de autorităţile străine.

Astfel, s-a reţinut că hotărârea a cărei recunoaştere se solicită este definitivă, fiind începută executarea pedepsei în Marea Britanie, iar fapta pentru care a fost condamnat A., respectiv rănirea cu intenţie prev. de secţiunea 18 din Legea infracţiunilor împotriva unei persoane 1861, constând în aceea că la data de 29.11.2021 l-a rănit pe B. cu intenţia de a-i cauza acestuia o vătămare corporală gravă, are corespondent în legislaţia română în infracţiunea de vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., în condiţiile în care din modalitatea de descriere a acesteia rezultă că s-ar fi produs o infirmitate, fapta fiind comisă în scopul producerii acestei consecinţe. De asemenea, pentru infracţiunea menţionată, prin sentinţa pronunţată de autorităţile din Marea Britanie s-a aplicat persoanei condamnate o pedeapsă de 9 ani închisoare, pedeapsă care nu depăşeşte maximul de 10 ani închisoare cu care este sancţionată infracţiunea în România.

Totodată, s-a reţinut că, deşi persoana condamnată nu şi-a dat consimţământul să fie transferată în România, acesta nu este necesar în vederea transferului, în condiţiile în care autorităţile din Marea Britanie au dispus expulzarea acesteia, cu interdicţia de intrare pe teritoriul Regatului Unit. În acest caz s-a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, potrivit cărora statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsura de expulzare ori de conducere la frontiera sau orice alta măsura, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis sa rămână pe teritoriul statului de condamnare. Or, la dosarul cauzei a fost ataşat ordinul de deportare prin care se solicită numitului A. să părăsească teritoriul şi să nu mai intre în Regatul Unit.

Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că nu este incident vreunul dintre motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prev. de art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 şi că executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a persoanei condamnate.

Aşadar, instanţa de fond a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune o recunoaştere parţială a hotărârii de condamnare, exclusiv în ceea ce priveşte pedeapsa de 9 ani închisoare care i-a fost aplicată persoanei transferabile pentru rănirea cu intenţie prev. de secţiunea 18 din Legea infracţiunilor împotriva unei persoane 1861, autorităţile din Marea Britanie exprimându-şi acordul, la solicitarea autorităţilor române, în sensul de a opera o recunoaştere parţială.

În ceea ce priveşte infracţiunea de posesie a unei arme ofensive într-un loc public, constând în aceea că la data de 29.11.2021, persoana condamnată a avut în posesia sa, într-un loc public, pe strada x, High Wycombe, o armă ofensivă, şi anume o sabie sau macetă, infracţiune pentru care autoritărţile judiciare străine au aplicat pedeapsa de 18 luni închisoare, instanţa de fond a reţinut că, pentru această faptă nu este îndeplinită condiţia ca aceasta să fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune, în condiţiile în care potrivit legislaţiei române, pentru reţinerea infracţiunii de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 C. pen., obiectul periculos (în cauza de faţă sabie/macetă) ar fi trebuit purtat fără drept la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie sau agrement sau în mijloace de transport în comun. Or, având în vedere că, în cauză, acuzaţia reţinută de autorităţile străine în sarcina persoanei transferabile a vizat faptul că aceasta a deţinut obiectul periculos, cu care a atacat persoana vătămată, pe stradă, nefiind vorba de niciuna dintre ipotezele prev. de art. 372 C. pen., Curtea a constatat că nu se poate reţine o infracţiune, potrivit legislaţiei române, astfel încât pedeapsa de 18 luni închisoare pentru posesia unei arme ofensive într-un loc public, nu a fost recunoscută.

Drept urmare, Curtea a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a dispus recunoaşterea, în parte, a sentinţei penale 43SS0579221 din data de 29.07.2022 a Curţii Coroanei din Aylesbury, Marea Britanie, definitivă, exclusiv în ceea ce priveşte condamnarea de 9 ani închisoare aplicată cetăţeanului român A. pentru comiterea infracţiunii de rănire cu intenţie, prev. de secţiunea 18 din Legea infracţiunilor împotriva unei persoane 1861 (corespondent în legislaţia română - infracţiunea de vătămare corporală în formă agravată, prev. de art. 194 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen.), precum şi transferul acestuia în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani închisoare aplicată de instanţa statului emitent, din care a dedus perioada arestului preventiv şi perioada executată, de la 01.12.2021 la zi.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel persoana condamnată A., susţinând, pe de-o parte, că nu a fost citat pentru şedinţa în care a fost pronunţată hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că hotărârea pronunţată de autorităţile străine este injustă, întrucât au fost ignorate probele administrate în favoarea sa.

Examinând apelul promovat de persoana condamnată A., prin prisma criticilor formulate, dar şi sub toate aspectele, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru motivele arătate în continuare.

Prioritar, trebuie subliniat că între România şi statul de condamnare sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21.03.1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996, precum şi prevederile art. 140 - 142 cuprinse în Titlul V, Capitolul II din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.

Astfel, potrivit art. 141 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine îl constituie verificarea condiţiilor prevăzute la art. 142, iar în cazul în care acestea sunt îndeplinite, atribuirea de efecte juridice hotărârii judecătoreşti străine, pe teritoriul României şi transferarea într-un penitenciar sau unitate medicală, din România a persoanei condamnate.

În cadrul procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, instanţa de fond judecă, conform art. 141 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate. Aşadar, contrar celor susţinute de apelant, necitarea persoanei condamnate A. de către instanţa de fond a fost impusă prin dispoziţiile anterior menţionate.

Analizând, în continuare, actele dosarului, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii pronunţate de autorităţile judiciare din Marea Britanie, impuse de Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate şi de dispoziţiile art. 142 din Legea nr. 302/2004.

Astfel, cererea formulată de autorităţile britanice a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv: adresa privind cererea de transfer a persoanei condamnate, copie certificată a sentinţei de condamnare, extras al dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, informaţii referitoare la pedeapsă, opinia persoanei condamnate, precum şi ordinul de expulzare.

De asemenea, se observă că sentinţa penală nr. x din data de 29.07.2022 pronunţată de Curtea Coroanei din Aylesbury, Marea Britanie, este definitivă şi executorie, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21.03.1983, ratificată de România prin Legea nr. 76/1996 şi de art. 141 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că apelantul A. a fost condamnat de autorităţile judiciare din Regatul Unit al Marii Britanii la pedeapsa de 9 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de rănire cu intenţie, prev. de secţiunea 18 din Legea infracţiunilor contra persoanei 1861, constând în aceea că, la data de 29.11.2021, l-a rănit pe B. cu intenţia de a-i cauza acestuia o vătămare corporală gravă, precum şi la pedeapsa de 18 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de posesie a unei arme ofensive într-un loc public, faptă constând în aceea că la data de 29.11.2021 a avut în posesia sa într-un loc public, pe strada x, High Wycombe, o armă ofensivă, şi anume o sabie sau macetă.

Având în vedere situaţia de fapt descrisă în hotărârea de condamnare, referitor la îndeplinirea condiţiei existenţei dublei incriminări prevăzute de art. 142 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21.03.1983, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că doar fapta pentru care a fost condamnat apelantul A. la pedeapsa de 9 ani închisoare are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală prev. de art. 194 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) C. pen., întrucât, din modalitatea de descriere a faptei, rezultă că s-ar fi produs o infirmitate, infracţiunea fiind comisă în scopul producerii acestei consecinţe. În ceea ce priveşte infracţiunea de posesie a unei arme ofensive într-un loc public, instanţa de control judiciar constată că aceasta nu îndeplineşte condiţia dublei incriminări, neavând corespondent în infracţiunea de port sau folosire fără drept de obiecte periculoase prev. de art. 372 C. pen. român, întrucât obiectul periculos (sabie/macetă) ar fi trebuit purtat fără drept la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie sau agrement sau în mijloace de transport în comun. Or, în cauză, acuzaţia reţinută de autorităţile străine în sarcina persoanei condamnate a vizat faptul că aceasta a deţinut obiectul periculos, cu care a atacat persoana vătămată, pe stradă, nefiind, aşadar, incidentă niciuna dintre ipotezele prev. de art. 372 C. pen., motiv pentru care nu se poate reţine o infracţiune, potrivit legislaţiei române.

În plus, instanţa de fond a solicitat autorităţilor străine acordul cu privire la recunoaşterea parţială a sentinţei de condamnare, iar prin adresa din 05 august 2024, Serviciul Maiestăţii Sale pentru Penitenciare & Probaţiune (HM Prison & Probation Service) a comunicat faptul că autorităţile solicitante sunt de acord cu recunoaşterea parţială a sentinţei. În ceea ce priveşte pedeapsa de executat, s-a arătat că apelantul A. a fost condamnat la 9 ani închisoare pentru infracţiunea principală de rănire cu intenţie, contrară secţiunii 18 a Legii infracţiunilor contra persoanei 1861.

Persoana condamnată A. nu a fost de acord cu transferarea sa într-un penitenciar din România, însă potrivit art. 142 alin. (1) lit. c), consimţământul nu este necesar în cazul unui ordin de expulzare. Or, în cauză, faţă de condamnat s-a dispus măsura expulzării şi a interdicţiei de intrare şi şedere pe teritoriul Regatului Unit, fiind emis ordinul de deportare nr. P1712739 din data de 28.07.2023 . În plus, apelantul persoana condamnată A. este cetăţean român şi are domiciliul pe teritoriul României, motiv pentru care executarea în România a pedepsei închisorii este de natură să faciliteze reintegrarea socială a acestuia, fiind astfel îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, precum şi de art. 142 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 302/2004.

În ceea ce priveşte perioada de executat, autorităţile din Marea Britanie au transmis faptul că perioada totală de executat este de 3287 zile, din care perioada petrecută în detenţie înainte de sentinţă: 01.12.2021 - 29.07.2022 - 240 zile, perioada executată în custodie: 30.07.2022 - 29.05.2024 - 670 de zile, iar totalul perioadei executate în custodie - 910 zile. S-a mai arătat că în baza legii statului emitent pedeapsa va fi complet executată la data de 30.11.2030, iar după executarea a 2/3 (două treimi) din pedeapsă persoana condamnată va putea fi eliberată anticipat sau condiţionat la data de 01.12.2027. În acest context, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi de art. 137 alin. (1) lit. g) pct. ii) din Legea nr. 302/2004, privind durata condamnării de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare.

Pe de altă parte, se constată că, în cauză, nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art. 142 alin. (2) din Legea nr. 302/2004. Astfel, persoanei condamnate A. i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind asistată de un apărător în faţa instanţelor din Marea Britanie, pedeapsa aplicată nu a fost pronunţată pentru infracţiuni politice sau militare, hotărârea pronunţată în străinătate respectă ordinea publică a statului român şi produce efecte juridice în România şi, de asemenea, conform menţiunilor cuprinse în cazierul judiciar nu au rezultat informaţii privind cercetarea persoanei condamnate pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni în România sau pe teritoriul altui stat.

Susţinerile apelantului referitoare la netemeinicia hotărârii pronunţate de autorităţile străine, care au ignorat probele administrate în favoarea sa, excedează analizei ce poate fi realizată în prezenta cauză, obiectul procedurii de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în state terţe Uniunii Europene, constituindu-l, aşa cum, de altfel, s-a menţionat şi anterior, verificarea condiţiilor prevăzute de Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21.03.1983 şi de art. 142 din Legea nr. 302/2004, republicată.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanţă a dispus recunoaşterea, în parte, a hotărârii penale definitive privind pe persoana condamnată A. şi transferul acesteia într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei aplicate, neexistând motive de netemeinicie sau nelegalitate care să impună reformarea sentinţei apelate.

Pentru motivele mai sus expuse, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 169/F din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., faţă de culpa sa procesuală, apelantul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 1163 RON, va rămâne în sarcina statului se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 169/F din 18 septembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul inculpat, în sumă de 1163 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2024.