Contestație în anulare inadmisibilă: neconcordanța dintre invocarea art. 426 lit. b) C. proc. pen. și cererea de achitare pe fond

Şedinţa publică din data de 16 ianuarie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulată de condamnatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 155 din 30 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bistriţa Năsăud, în dosarul nr. x/2012, a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală rezultantă de 12 ani închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) din C. pen., pe o durată de 4 ani, pentru savârşirea în concurs ideal a infracţiunilor de viol, prev. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)/1 şi alin. (3) teza I din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen., şi incest, prev. de art. 203 din C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a) teza a II -a, lit. b), lit. d) şi lit. e) din C. pen.

Conform art. 88 din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului reţinerea şi arestul preventiv începând cu data de 12 octombrie 2012 la zi.

Conform art. 350 alin. (1) din C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.

A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea părţii vătămate B., prin reprezentantul său legal, suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

S-a dispus, în baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 prelevarea de probe biologice de la inculpat.

A fost obligat inculpatul să plătească în favoarea statului suma de 1030 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, din care 500 RON a reprezentat onorariul avocatului din oficiu, desemnat în faza de urmărire penală şi în instanţă pentru apărarea inculpatului, şi 150 RON a reprezentat onorariul av. din oficiu desemnat pentru apărarea intereselor părţii vătămate minore.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 243/A din 6 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a respins apelul declarat de inculpatul A..

Împotriva acestei decizii penale a declarat în termen legal recurs inculpatul A..

Prin decizia nr. 1368 din 17 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2012, s-a admis recursul declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 243/A din data de 02 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, s-a casat în parte decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 155 din 30 octombrie 2013 a Tribunalului Bistriţa Năsăud şi, în rejudecare, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), d), e) din C. pen. anterior în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor şi, în baza disp. art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor prev. şi ped. de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b)1 şi alin. (3) teza I din C. pen. anterior, cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 203 din C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior, în infracţiunea prev. şi ped. de art. 218 alin. (1), (3) lit. b), c) din C. pen. cu aplic. art. 36 alin. (1) din C. pen., cu ref. la art. 5 C. pen.

S-a redus pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 218 alin. (1), (3) lit. b), c) din C. pen. cu aplicarea art. 36 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 5 din C. pen. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), e), f) din C. pen. pe o durată de 3 ani.

S-a dispus aplicarea art. 65 - art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. ca pedeapsă accesorie.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata prevenţiei de la 12 octombrie 2012 la 17 aprilie 2014.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate care nu sunt contrare deciziei.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpat şi pentru intimata persoană vătămată au rămas în sarcina statului.

Împotriva deciziei nr. 1368 din 17 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2012, a formulat contestaţie în anulare condamnatul A..

Prin cererea introductivă, contestatorul A. a arătat că îşi întemeiază calea de atac pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., motivat, în fapt, prin aceea că a fost condamnat pe nedrept, în condiţiile în care existau probe în dosar care demonstrau nevinovăţia sa, iar procurorul de şedinţă solicitase achitarea, cu precizarea, deopotrivă, că i-au fost încălcate drepturi fundamentale, precum dreptul la apărare şi dreptul la o judecată dreaptă şi echitabilă.

Contestatorul a mai arătat că, în prezent, se află în stare de detenţie ca urmare a condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis, faptă a cărei comitere o regretă, şi a apreciat nejustificată executarea restului de pedeapsă aplicată prin condamnarea anterioară, pronunţată prin decizia contestată, al cărei cumul a generat situaţia actuală de privare de libertate.

De asemenea, a solicitat reevaluarea situaţiei şi în considerarea circumstanţelor sale personale: are o familie, trei copii instituţionalizaţi într-un centru de plasament şi o soţie foarte bolnavă.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, în considerarea următoarelor argumente:

Contestaţia în anulare reprezintă remediul procesual destinat, în mod esenţial şi exclusiv, înlăturării unor grave erori de drept procesual pe care le-ar putea conţine o hotărâre penală definitivă. Interpretarea dată aspectelor de drept penal substanţial ori modul de evaluare a chestiunilor faptice, ambele existente într-o hotărâre penală definitivă, nu pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac, partea sau participantul interesat având la îndemână, în aceste ultime două situaţii, alte remedii procesuale cu caracter extraordinar.

Dată fiind natura juridică a contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac, de anulare şi retractare a hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori de drept - condiţiile în care poate fi promovată o astfel de contestaţie sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, pentru a se asigura în mod efectiv securitatea raporturilor juridice tranşate prin hotărârea definitivă.

Examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare este o procedură preliminară de control asupra condiţiilor de admitere în principiu a căii extraordinare de atac, reglementate de prevederile art. 426 - 428 şi ale art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului legal de exercitare a căii extraordinare de atac, apartenenţa motivului pe care se sprijină cererea la cele prevăzute limitativ de art. 426 din C. proc. pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul cererii.

Acestor condiţii de admisibilitate li se adaugă şi cele prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., respectiv acelea ca cererea să vizeze o hotărâre penală definitivă susceptibilă a fi supusă contestaţiei în anulare, iar semnatarul ei să figureze printre persoanele care au calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, limitativ prevăzute în cuprinsul art. 427 alin. (1) din C. proc. pen.

Sub aspectul introducerii în termen legal a contestaţiei în anulare, examenul de admisibilitate se raportează la cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 din C. proc. pen., concret invocat în cuprinsul cererii, art. 428 din C. proc. pen. reglementând diferenţiat termenul de exercitare a căii extraordinare de atac, în funcţie de motivul invocat în susţinerea acesteia.

La rândul său, condiţia de admisibilitate vizând apartenenţa motivului pe care se sprijină cererea la unul dintre cazurile prevăzute de art. 426 din C. proc. pen. presupune indicarea explicită a cazului de contestaţie în anulare şi a temeiurilor faptice ce stau la baza sa, de o manieră care să releve, cel puţin aparent, o concordanţă între aceste temeiuri şi cazul de contestaţie invocat.

Simpla trimitere teoretică la unul dintre cazurile de contestaţie prevăzute de lege, dar fără a exista o susţinere, cel puţin aparentă, cu argumente faptice corelative, nu satisface cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.. Natura juridică a contestaţiei în anulare şi efectele imediate ale admiterii ei în principiu asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură hotărârea definitivă impun ca faza de evaluare parcursă conform normei juridice evocate să aibă caracter concret şi efectiv în raport cu toate cerinţele de admisibilitate, neputând fi admisă limitarea sa la o analiză exclusiv teoretică.

În consecinţă, obligativitatea indicării în cuprinsul cererii a cazurilor de contestaţie care fundamentează demersul judiciar, precum şi a motivelor aduse în sprijinul acestora, reglementată de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen., constituie o condiţie de admisibilitate în principiu a contestaţiei în anulare, a cărei nerespectare face inutilă verificarea celorlalte condiţii prev. de art. 431 alin. (2) din C. proc. pen.

În acest context normativ şi interpretativ, procedând la verificarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare formulate de condamnatul A., Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 426 şi art. 427 alin. (1) din C. proc. pen., fiind exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive susceptibile a fi supusă căii extraordinare de atac analizate (hotărârea instanţei de recurs, prin care s-au modificat, în parte, hotărârile de condamnare pronunţate în primă instanţă şi în apel) şi de către o persoană care are calitatea cerută de lege (respectiv, inculpatul condamnat).

Ministerul Public a invocat neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzute de art. 426 din C. proc. pen., întrucât decizia atacată a fost pronunţată în calea ordinară de atac a recursului, cale de atac abrogată prin intrarea în vigoare a noului C. proc. pen.

Critica Ministerului Public este nefondată.

Prioritar, Înalta Curte reţine că hotărârea contestată a fost pronunţată la data de 17 aprilie 2014, respectiv ulterior datei de 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare noul C. proc. pen.

Potrivit art. 13 alin. (1) din C. proc. pen., "legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii".

Conform art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, "Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.".

Aşadar, aplicarea în timp a legii procesual penale este guvernată de principiul activităţii legii penale, corespunzător regulii tempus regit actum, cu excepţiile expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul legii menţionate.

Or, examinând conţinutul Legii nr. 255/2013, se constată că legiuitorul nu a reglementat în cuprinsul normelor tranzitorii astfel de excepţii în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor definitive de natura celei pronunţate faţă de contestator.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, la momentul pronunţării deciziei contestate, erau în vigoare normele procesual penale prevăzute de noua codificare, motiv pentru care prezenta contestaţie în anulare va fi soluţionată potrivit dispoziţiilor Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., în vigoare, ce a abrogat C. proc. pen. din 1968, normele de procedură penală fiind de imediată aplicare, conform art. 13 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 3 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010.

În continuare, verificând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 428 din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocat de contestator în calea de atac declarată, Înalta Curte constată că, aşa cum s-a arătat şi în cele ce preced, potrivit art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., "contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând".

Însă, evaluând îndeplinirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 427 alin. (2) din C. proc. pen. prin raportare la cazul prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. şi motivele invocate în sprijinul acestuia, Înalta Curte constată că aspectele detaliat prezentate de contestatorul A., în cererea de contestaţie în anulare şi susţinute cu ocazia dezbaterilor, nu se circumscriu nici măcar formal sferei de aplicabilitate a temeiului de drept invocat.

Potrivit art. 426 lit. b) din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În temeiul acestui text legal, contestatorul a arătat că nu a săvârşit infracţiunea de viol, prev. şi ped. de art. 218 alin. (1), (3) lit. b), c) din C. pen. cu aplic. art. 36 alin. (1) din C. pen., cu ref. la art. 5 C. pen., pentru care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 10 ani, prin decizia nr. 1368 din 17 aprilie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2012, cu argumentarea că la dosar existau probe din care rezulta nevinovăţia sa, printre care şi declaraţia persoanei vătămate care a afirmat că nu el este autorul faptei, precum şi solicitarea procurorului de şedinţă (de la acel moment) de achitare a sa, considerând că acuzaţiile nu erau dovedite.

În plus, contestatorul a mai criticat faptul că se află în stare de detenţie ca urmare a condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis, apreciind nelegală executarea restului de pedeapsă aplicate prin condamnarea anterioară, pronunţată prin decizia contestată, al cărei cumul a generat situaţia actuală de privare de libertate.

De asemenea, a solicitat reevaluarea situaţiei juridice şi în considerarea circumstanţelor sale personale.

Criticile astfel formulate de contestatorul condamnat A. nu se circumscriu nici măcar aparent cazului de contestaţie în anulare invocat sau altui caz prevăzut de art. 426 din C. proc. pen.

Contrar opiniei contestatorului, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. se impun a fi analizate exclusiv prin raportare la prevederile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., care reglementează în mod limitativ cazurile de încetare a procesului penal, statuând că o atare soluţie operează în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Prin urmare, din analiza dispoziţiilor legale precitate rezultă că nu poate fi formulată o contestaţie în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., atunci când în fapt şi în drept contestatorul solicită, în realitate, achitarea sa, invocând impedimentul la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât acesta din urmă nu constituie un caz legal de încetare a procesului penal.

Aşadar, în condiţiile în care condamnatul A. a invocat cazul de contestaţie în anulare prev. de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., în mod eminamente formal, Înalta Curte constată inadmisibilă contestaţia în anulare de faţă.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare declarată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 1368 din data de 17 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2012.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta să fie suportat din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare declarată de condamnatul A. împotriva deciziei nr. 1368 din data de 17 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2012.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 720 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2025.