Constitutional challenge inadmissible as case already reached merits, appeal dismissed with costs

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 03 aprilie 2025, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 29 alin. (5) cu referire la alin. (1) al aceluiaşi articol din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., formulată de inculpatul A. şi a obligat pe acesta la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, curtea a reţinut, în esenţă, că inculpatul A., prin apărător, a solicitat, prin cererea formulată la data de 03.04.2025, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 396 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea excepţiei, redând conţinutul art. 396, art. 16 alin. (1) lit. f) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., petentul a argumentat faptul că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care permit instanţei penale să soluţioneze acţiunea penală şi în ipoteza în care aceasta era lipsită de obiect la momentul sesizării instanţei de judecată, fiind astfel încălcate principiile legalităţii procesului penal şi cel al separării funcţiilor judiciare, precum şi dreptul persoanei inculpate la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.

Petentul a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţia României şi de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum acestea sunt reflectate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Totodată, petentul a subliniat faptul că dispoziţiile legale considerate ca fiind neconstituţionale au o strânsă legătură cu soluţionarea prezentei cauze penale, în condiţiile în care, în esenţă, prin acestea instanţa de judecată poate pronunţa o soluţie asupra fondului cauzei, chiar şi în ipoteza în care la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale era incident un caz de împiedicare a exercitării acesteia, prevăzut la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., ipoteză în care, din punct de vedere funcţional, doar procurorul poate dispune o atare soluţie.

Sub acest aspect, apărarea a arătat, în concret, că dosarul de urmărire penală nr. 326/P/2016, instrumentat de către Direcţia Naţională Anticorupţie, are ca obiect infracţiuni de dare şi luare de mită şi spălare de bani şi, având în vedere intervalul de timp stabilit de către acuzare ca fiind cel al consumării infracţiunii de dare de mită, respectiv între 13.04.2009 - 15.05.2009, termenul de prescripţie a răspunderii penale este cel de 5 ani, potrivit prevederilor art. 122 alin. (1) lit. d) raportat la art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969, dar şi dispoziţiilor în vigoare, respectiv art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 din C. pen., iar acesta s-a împlinit chiar anterior aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect inculpatului A. la data de 08 mai 2017.

Prin urmare, la data de 12 aprilie 2014 sau cel târziu din data de 14 mai 2014, infracţiunea de dare de mită era deja prescrisă, existând astfel un caz de împiedicare a începerii şi desfăşurării urmăririi penale, respectiv de împiedicare a punerii în mişcare şi exercitării acţiunii penale, prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Începând cu acest moment procesual, în opinia petentului, toate actele de urmărire penală au fost întocmite cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 305 alin. (3) şi art. 309 alin. (1) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

S-a mai arătat că, întrucât rechizitoriul Direcţiei Naţionale Anticorupţie din 21 august 2017 a fost întocmit anterior pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, precum şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022, procurorul de caz a reţinut în cuprinsul actului de sesizare că termenul de prescripţie al infracţiunii de dare de mită incident în cauză este de 7 ani şi 6 luni, iar acesta se va împlini la data de 9.11.2018 .

Petentul a evidenţiat faptul că, prin chiar actul de sesizare a instanţei, respectiv actul care fixează limitele judecăţii, se menţionează expres data împlinirii termenului de prescripţie pentru una din infracţiunile cercetate (9 noiembrie 2018), acesta fiind împlinit de peste 5 ani de zile la momentul începerii judecăţii în primă instanţă.

În aceste condiţii, apărarea a formulat sub formă de excepţie în faza de cameră preliminară faptul că punerea în mişcare şi exercitarea ulterioară a acţiunii penale de faţă a nesocotit dispoziţiile imperative ale art. 305 alin. (3) şi ale art. 309 din C. proc. pen., existând o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale, respectiv prescripţia răspunderii penale -art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., precum şi pe cele ale art. 327 din C. proc. pen., persoana acuzată neputând răspunde penal, infracţiunea de dare de mită fiind prescrisă încă de la momentul aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect.

Cu toate acestea, deşi o parte dintre cererile şi excepţiile invocate în cursul procedurii de cameră preliminară au fost admise, cea constând în încălcarea dispoziţiilor art. 305, art. 309 şi ale art. 327 din C. proc. pen., respectiv exercitarea acţiunii penale, deşi în cauză exista un caz de împiedicare reglementat de art. 16 din C. proc. pen., a fost respinsă atât în faţa primei instanţe de cameră preliminară, cât şi în etapa contestaţiei, motivat de faptul că această apărare excedează obiectului procedurii de cameră preliminară, respectiv trebuie antamată în faţa instanţei de fond .

Or, având în vedere că pentru cel puţin una dintre infracţiuni termenul de prescripţie a răspunderii penale este împlinit, aspect confirmat chiar de către Ministerul Public în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, instanţa penală se va pronunţa asupra problemei prescripţiei răspunderii penale. În cazul în care va constata intervenirea prescripţiei răspunderii penale, instanţa va pronunţa o hotărâre de încetare a procesului penal, fără a mai analiza condiţiile impuse de lege pentru existenţa infracţiunii.

În concluzie, s-a reţinut că apărarea a solicitat instanţei de judecată să constate că este îndeplinită şi această ultimă condiţie de admisibilitate a cererii de sesizare a Curtii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, existând o puternică legătură între prevederile criticate ca fiind neconstituţionale şi soluţionarea cauzei în care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

În continuare, petentul a evidenţiat, în primul rând, caracterul dual al instituţiei prescripţiei răspunderii penale, în sensul că prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică având efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea sau continuarea exercitării acţiunii penale.

Astfel, analizând dispoziţiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. prin raportare la toate normele ce reglementează judecata în primă instanţă, cuprinse în Capitolul II al Titlului III din C. proc. pen., apărarea a conchis că o atare soluţie poate fi dispusă în situaţia în care, instanţa de judecată, legal sesizată cu rechizitoriul, analizând probatoriul administrat în etapa cercetării judecătoreşti, cu antamarea fondului, stabileşte că între momentul punerii în mişcare a acţiunii penale şi cel al pronunţării hotărârii judecătoreşti, în speţă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală, acesta fiind intervalul de timp asupra căruia o instanţă de judecată are competenţa funcţională de a se pronunţa.

S-a arătat că această aserţiune este confirmată de dispoziţiile art. 15 şi art. 16 din C. proc. pen., dispoziţii care reglementează condiţiile de exercitare şi punere în mişcare a acţiunii penale. În lipsa îndeplinirii acestor condiţii, procurorul nu poate sesiza o instanţă de judecată în mod valabil, fiind obligat, în condiţiile art. 315 din C. proc. pen., să dispună o soluţie de clasare, acesta având competenţa funcţională exclusivă de a solutiona cauza.

Astfel, s-a reţinut că din dispoziţiile art. 309 alin. (1) din C. proc. pen. rezultă fără echivoc că titularul acţiunii penale este procurorul, iar punerea în mişcare a acesteia se poate realiza doar atunci când nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.

Per a contrario, procurorul nu poate pune în mişcare acţiunea penală atunci când este incident vreun caz prevăzut la art. 16 alin. (1), fiind obligat să dispună clasarea cauzei, aşa cum rezultă în mod clar din art. 315 din C. proc. pen.

Aşadar, din interpretarea logică a textelor de lege, procurorul este cel care soluţionează cauza într-o astfel de ipoteză, printr-o ordonanţă, neavând posibilitatea legală de a sesiza instanţa de judecată în mod alternativ, pentru ca aceasta să soluţioneze cauza printr-o hotărâre judecătorească.

Apărarea a constatat că, în pofida celor reţinute anterior, în situaţia în care procurorul omite să dispună o soluţie de clasare, în raport de lipsa de temei sau de obiect a acţiunii penale, instanţa de judecată este obligată să dispună începerea judecăţii, să efectueze cercetarea judecătorească, pentru ca, în cele din urmă, să pronunţe o hotărâre prin care să soluţioneze fondul cauzei, cu toate că sesizarea acesteia s-a făcut ab initio în mod nelegal.

Astfel, s-a apreciat că soluţia prevăzută la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi dispusă în ipoteza în care intervenirea cauzei ce înlătură răspunderea penală a avut loc anterior momentului punerii în mişcare a acţiunii penale, deci în afara intervalului în care instanţa de judecată este competentă, sens în care s-a conchis că dispoziţiile art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care permit instanţei de judecată să pronunţe o soluţie în cauză atunci când acţiunea penală era lipsită de obiect la momentul sesizării sale.

Apărarea a mai susţinut că, practic, în actuala reglementare, atât procurorul, cât şi instanţa de judecată pot soluţiona o cauză în care la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale există unul din impedimentele prevăzute la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen., cu încălcarea evidentă a principiului separării funcţiilor judiciare.

Or, în opinia apărării, ipoteza descrisă anterior se reflectă în prezenta cauză, în care la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea de dare de mită exista o cauză de împiedicare, respectiv intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Astfel cum a arătat anterior, la data de 12 aprilie 2014 sau cel târziu din data de 14 mai 2014 infracţiunea de dare de mită era deja prescrisă, însă, cu toate acestea, continuarea urmăririi penale in personam a numitului A., în calitate de suspect, s-a dispus în data de 8 mai 2017, iar punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de aceasta s-a dispus în data de 25 iulie 2017.

Drept urmare, apărarea a susţinut că, deşi în cauză se impunea o soluţie de clasare, procurorul a sesizat cu rechizitoriul instanţa de judecată, iar la acest moment cauza se află în stare de judecată în prima instanţă, urmând ca, în raport de actuala reglementare, Curtea de Apel Bucureşti să dispună o soluţie de încetare a procesului penal.

S-a apreciat că o asemenea soluţie legislativă încalcă, pe de-o parte, principiile legalităţii procesului penal şi cel al separării funcţiilor judiciare, iar pe de altă parte, încalcă dreptul persoanei cercetate penal la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil.

Astfel, deşi soluţionarea cauzei printr-o ordonanţă de clasare era imperativă anterior momentului punerii în mişcare a acţiunii penale, inculpatul A. continuă să fie parte în procesul penal de faţă, cu toate că acestuia nu îi mai poate fi atrasă răspunderea penală, fiind într-o evidentă situaţie de încălcare a dreptului său fundamental la un proces echitabil, context în care apărarea a făcut trimitere şi la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (Deciziile nr. 189 din 2 martie 2006; nr. 641/2014 -principiul accesului liber la justiţie, principiul legalităţii, principiul separării funcţiilor judiciare, dreptul la un proces echitabil).

Apărarea a reiterat faptul că, deşi la acest moment în speţă a intervenit prescripţia răspunderii penale, instanţa de judecată procedează la stabilirea limitelor judecăţii şi la judecata faptei, fiind forţată să ignore faptul că raportul juridic de drept penal s-a stins, iar constatarea intervenirii prescripţiei se realizează abia în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, aspect ce în optica sa încalcă în mod flagrant dreptul fundamental la un proces echitabil.

Suplimentar, s-a apreciat că trebuie avut în vedere că cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii sau de interesul public invocat, una dintre aceste cerinţe fiind chiar claritatea, precizia şi previzibilitatea legilor procesuale, claritatea normelor procesuale reprezentând un element determinant în asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa constantă, precum şi o cerinţă implicită a principiului securităţii juridice, nerespectarea criteriilor de calitate a legii putând atrage încălcarea acestuia.

Având în vedere toate argumentele expuse, apărarea a conchis că imprecizia legiuitorului, care nu a circumstanţiat expres soluţia prevăzută la art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., generează o situaţie de imprevizibilitate, incompatibilă cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României şi care poate genera încălcarea altor drepturi fundamentale, intervenţia Curţii Constituţionale fiind eminamente necesară în vederea asigurării respectării dispoziţiilor legii fundamentale.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către inculpatul A., curtea a notat dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a constatat că inculpatul a invocat neconstituţionalitatea prevederilor art. 396 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., aspecte ce vizează verificarea legalităţii efectuării activităţilor de urmărire penală în procedura camerei preliminare.

Curtea a reţinut că în acest moment cauza se află în cursul judecăţii, faza cercetării judecătoreşti, motiv pentru care faza procesuală în care puteau fi invocate aceste aspecte a fost depăşită în cauză. S-a mai reţinut că aceste aspecte nu vizează fondul cauzei, neputând avea relevanţă în această faza procesuală.

Curtea a apreciat că eventuala nedeclarare ca neconstituţională a prevederilor art. 396 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., în sensul indicat de inculpatul A., nu are legătură cu soluţionarea cauzei de faţă, în condiţiile în care, prin acestea, instanţa de judecată poate pronunţa o soluţie asupra fondului cauzei, chiar şi în ipoteza în care la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale era incident un caz de împiedicare a exercitării acesteia, prevăzut la art. 16 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin urmare, având în vedere faza procesuală în care se află cauza, s-a apreciat că inculpatul nu mai poate justifica un interes prin invocarea respectivei excepţii de neconstituţionalitate care priveşte faza camerei preliminare.

În raport de prezentul cadru procesual, respectiv judecată în fond, curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către inculpatul A. nu are legătură cu soluţionarea în fond a prezentei cauzei, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 396 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul A., prin apărător ales, a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate, prin raportare la dispoziţiile art. 15 şi art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., sunt neconstituţionale în măsura în care permit instanţei penale să soluţioneze acţiunea penală şi în ipoteza în care aceasta era lipsită de obiect la momentul sesizării, întrucât astfel sunt încălcate principiile legalităţii procesului penal şi cel al separării funcţiilor judiciare, precum şi dreptul persoanei inculpate la un proces echitabil, soluţionat într-un termen rezonabil, fiind contrar art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.

A mai arătat recurentul că prevederile invocate nu vizează verificarea legalităţii efectuării activităţilor de urmărire penală în procedura camerei preliminare, ci vizează soluţia pe care instanţa de judecată o pronunţă asupra fondului cauzei, soluţie ce implică cercetarea fondului şi pe care o apreciază a fi neconstituţională în raport de alte norme procesuale, ce sunt aplicabile şi etapei urmăririi penale, dar fără a se limita la aceasta.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, similar primei instanţe, Înalta Curte reţine că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În egală măsură, dat fiind efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că excepţia de neconstituţionalitate evaluată este ridicată de o parte din proces (inculpatul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei penale privind, printre alţii, pe inculpatul A., trimis în judecată sub aspectul săvârşirii în concurs a infracţiunilor de dare de mită, prev. de art. 255 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 5 din C. pen., şi complicitate la spălare de bani, prev. de art. 48 din C. pen., rap. la art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea 656/2002, cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., ce face obiectul dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Totodată, se constată că excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În acest context, reţinând că dispoziţiile legale criticate pe calea excepţiei nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale, Înalta Curte constată că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior textul de lege criticat.

În ceea ce priveşte, însă, examenul legăturii excepţiei cu cauza, Înalta Curte reţine că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Se constată că recurentul pretinde că art. 396 alin. (6) şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. sunt contrare art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, în măsura în care permit instanţei penale să se pronunţe asupra acţiunii penale chiar şi atunci când aceasta era lipsită de obiect la momentul sesizării, întrucât s-ar genera astfel o pretinsă încălcare a principiului legalităţii procesului penal, a principiului separării funcţiilor judiciare şi a dreptului inculpatului la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil.

În motivarea recursului, recurentul a mai susţinut că prevederile invocate vizează soluţia pe care instanţa de judecată o pronunţă asupra fondului cauzei, soluţie ce implică cercetarea fondului şi pe care o apreciază a fi neconstituţională în raport de alte norme procesuale, ce sunt aplicabile şi etapei urmăririi penale, dar fără a se limita la aceasta.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, "legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului". (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014)

Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022)

Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi". (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019)

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare intrinsecă, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, din moment ce cauza se află în faza judecăţii în fond, iar aspectele invocate prin excepţia de neconstituţionalitate privesc, în realitate, legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale -chestiuni ce pot fi analizate exclusiv în procedura camerei preliminare. În acest stadiu procesual, instanţa poate doar verifica incidenţa prescripţiei răspunderii penale conform dispoziţiilor legale aplicabile şi, dacă este cazul, să dispună încetarea procesului penal, fără a se putea pronunţa asupra legalităţii măsurilor dispuse de procuror, etapa procedurii de cameră preliminară fiind depăşită, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate invocată apare inadmisibilă, lipsa legăturii cu cauza fiind vădită în raport cu stadiul concret în care se află dosarul, întrucât decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

Cât priveşte referirea/comparaţia pe care autorul excepţiei o face în raport cu alte norme procesuale, ce sunt aplicabile, spre exemplu, şi etapei urmăririi penale, aceasta nu poate fi primită ca argument în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate în raport cu prevederile art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit căruia "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.", coroborat cu jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional.

Astfel, sub acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut în mod consecvent că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. (Decizia nr. 202 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 361 din 11 mai 2016; Decizia nr. 365 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 693 din 13 noiembrie 2013; Decizia nr. 349 din data de 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 963 din 03 octombrie 2022; Decizia nr. 129 din 21 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 29 iunie 2023).

Curtea Constituţională a mai reţinut că, procedându-se altfel, s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele (în acest sens, Decizia nr. 486 din 11 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2004, şi Decizia nr. 701 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Soluţia se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curţii Constituţionale ar fi de prisos, întrucât instanţa de contencios constituţional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi ar respinge excepţia ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. şi art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 90 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 aprilie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2025.