Constitutional exception re-invocation barred as res judicata; appeal dismissed, costs ordered.

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1 din data de 17 martie 2025, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, printre altele, a respins cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, la data de 03.03.2025, a fost înregistrat pe rolul instanţei recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii penale pronunţată la data de 26.02.2025 de către Tribunalul Buzău prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la dispoziţiile art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen.

S-a mai reţinut că, în faţa Curţii de Apel Ploieşti, în şedinţa din data de 17.03.2025, recurentul - inculpat A. a invocat o nouă excepţie de neconstituţionalitate, respectiv excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu argumentarea că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care nu permit aceluiaşi subiect/aceleiaşi părţi să invoce în cadrul aceleiaşi proceduri o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text de lege, dar solicitându-se o soluţie diferită faţă de cea iniţială, respectiv o decizie sancţionatoare, nu una interpretativă şi, respectiv, dacă se invocă motive, temeiuri diferite faţă de cele iniţial invocate.

De asemenea, recurentul - inculpat a mai arătat că în cauza de faţă nu se poate reţine o formă de identitate între cele două excepţii, întrucât, chiar dacă se critică acelaşi text de lege, în prima excepţie care a fost invocată s-a susţinut că textul sau soluţia legislativă este constituţională în măsura în care sintagma "explicaţii" nu se referă la fapte probatorii în legătură cu care s-a început urmărirea penală şi care, în mod evident, pot fi mai apoi folosite în defavoarea persoanei ce capătă şi calitatea procesuală.

În ce priveşte cea de-a doua excepţie invocată, excepţia nouă, dimpotrivă, s-a susţinut că textul de lege este neconstituţional, în măsura în care sintagma explicaţiei vizează fapte care pot mai apoi fi folosite în defavoarea persoanei care le oferă, fără a mai face distincţia după cum s-a început sau nu urmărirea penală.

Astfel, recurentul - inculpat a apreciat faptul că soluţiile solicitate prin cele două excepţii sunt total diferite, întrucât în primul caz s-a solicitat o decizie interpretativă din partea Curţii Constituţionale în care, în mod evident, să păstreze soluţia legislativă, dar să dea o interpretare sub aspectul că această variantă interpretativă ar fi potrivită Constituţiei, cu alte cuvinte nu ar fi fost necesară intervenţia succesivă a legiuitorului deoarece textul ar rămâne în continuare.

Curtea de apel a mai reţinut că, referitor la cea de-a doua excepţie, recurentul - inculpat a arătat că, dimpotrivă, s-a solicitat să se constate neconstituţionalitatea soluţiei legislative implicită a textului, prin urmare s-a solicitat o decizie extremă, simplă din partea Curţii Constituţionale, de această dată considerându-se sau susţinându-se că textul nu poate fi salvat prin abstragerea viciului de neconstituţionalitate tocmai pentru faptul că acest text de lege sau această posibilitate de a oferi şi a obţine în mod evident acele explicaţii nu ar fi însoţite de anumite garanţii, cu privire la respectarea celorlalte drepturi, precum dreptul la tăcere. În opinia recurentului, aceasta ar fi o primă deosebire netă între cele două excepţii care au fost invocate.

Referitor la a doua deosebire, recurentul - inculpat a arătat că aceasta ar consta sub aspectul temeiurilor sau mai bine spus sub aspectul cauzei de neconstituţionalitate. Astfel, dacă în prima formă a susţinut că varianta interpretativă ar fi neconstituţională tocmai pentru faptul că persoana care mai apoi dobândeşte calitatea de suspect sau de inculpat practic ar fi pusă în postura în care să nu se mai poată prevala de aceste drepturi, în cea de-a doua variantă sau cea de-a doua excepţie a susţinut o teză diferită, o situaţie premisă, nu s-a mai raportat la ipoteza în care s-a început urmărirea penală in rem cu privire la faptele în legătură cu care informaţiile sunt obţinute, ci a luat în calcul orice variantă, anume în cazul în care unei persoane i se solicită anumite explicaţii în mod activ, pentru ca mai apoi acele informaţii să poată fi folosite în defavoarea acelei persoane, cu respectarea garanţiilor procesuale privitoare la dreptul la tăcere.

Curtea de apel a mai reţinut că, totodată, recurentul - inculpat a arătat că această situaţie sau această nouă excepţie a fost generată de interpretarea dată de către judecătorul de la fond pentru că, în esenţă, respingând excepţiile pe fond de nelegalitate a probatoriului, judecătorul a spus: "întrucât nu avea o calitate procesuală, organele judiciare nu aveau obligaţia să respecte acele drepturi precum cele recunoscute suspectului sau inculpatului privitoare la dreptul la tăcere".

Pornind de la această realitate procesuală nouă, recurentul - inculpat a susţinut că acest text de lege este neconstituţional, indiferent dacă s-a început sau nu urmărirea penală în legătură cu faptele ce sunt solicitate a fi furnizate pe cale informaţională, prin urmare, fără să se impună să existe un cadru sau fără să se impună ca mai apoi persoana respectivă să dobândească o calitate. Cu alte cuvinte, în momentul în care a invocat excepţia, a susţinut pur şi simplu orice situaţie în care anumite informaţii pot fi culese, pot fi obţinute în mod activ, iar mai apoi să poată fi folosite imperios în defavoarea persoanei respective, prin urmare, o altă premisă, o situaţie de fapt şi evident conceptuală pe care se grefează, diferită de cea iniţială.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate, recurentul - inculpat a arătat că în prezenta cauză nu se poate discuta despre triplă identitate, aceeaşi parte, acelaşi obiect, acelaşi text, deoarece cererea nu se referă la textul în sine, ci se referă inclusiv la solicitarea ce se tinde a fi înaintată Curţii Constituţionale şi, evident, cauză diferită, temeiuri diferite, circumstanţe diferite care conduc la concluzia că nu poate opera în cauza de faţă o formă a autorităţii de lucru judecat.

Recurentul - inculpat a mai apreciat că soluţia dată de către prima instanţă de a respinge cererea de solicitare, ca inadmisibilă, dar nu pe condiţii de admisibilitate proprii, ci pe o situaţie sui generis în care reţine o autoritate de lucru judecat, este neîntemeiată pe fondul ei.

Faţă de aceste aspecte, recurentul - inculpat a solicitat desfiinţarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei pentru a se verifica întrunirea celorlalte condiţii pe fond de către instanţa de fond.

În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, recurentul - inculpat a arătat că acestea sunt neconstituţionale, deoarece încalcă art. 146 şi art. 53 din Constituţie, în măsura în care nu permit aceleaşi părţi, în cadrul aceluiaşi proces, dar în etape procesuale diferite, să invoce o nouă excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text, prin care se solicită pronunţarea unei decizii diferite (interpretative sau simple) şi/sau se invocă un viciu de neconstituţionalitate/temeiuri, diferit(e).

Recurentul - inculpat a mai susţinut că o astfel de interpretare sau textul în această formă interpretată ar fi neconstituţional pentru că, în definitiv, dreptul la acces la justiţia constituţională este recunoscut de Constituţia României, având în vedere faptul că orice drept fundamental, într-adevăr, poate fi supus anumitor limitări, dar potrivit art. 53 din Constituţie orice limitare trebuie să fie prevăzută de lege şi, sigur, cu respectarea celorlalte condiţii privitoare la necesitate, proporţionalitate şi aşa mai departe.

Totodată, a solicitat să se observe că, potrivit legii de organizare a Curţii Constituţionale sau orice altă normă intraconstituţională, nu există o astfel de piedică în ceea ce priveşte posibilitatea invocării unei noi excepţii de neconstituţionalitate, chiar cu privire la acelaşi text de lege, dar solicitându-se practic o altă soluţie din partea Curţii Constituţionale, o decizie sancţionatoare şi nu una pur interpretativă sau simplu interpretativă pe de-o parte şi, de asemenea, nu există niciun fel de text de lege care să limiteze posibilitatea de a invoca aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, dar cu argumente diferite, inclusiv cu privire la condiţia de admisibilitate din perspectiva legăturii cu cauza respectivă, sigur raportat la momentul la care se formulează acea excepţie.

În consecinţă, recurentul - inculpat a solicitat admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia în forma în care a fost invocată.

Analizând actele dosarului, curtea a constatat că prin rechizitoriul nr. x/2024 din data de 30.05.2024 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor de contrabandă calificată, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor şi uz de armă fără drept - prev. de art. 271 din Lega nr. 86/2006, art. 342 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi art. 343 alin. (1) din C. pen., totul cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că, în perioada 21 - 23.04.2024, a introdus în ţară, fără drept, trei arme letale şi muniţie aferentă acestora, care fac parte din categoria armelor letale, supuse autorizării, arme şi muniţii pe care le-a depozitat şi deţinut la domiciliu, fără drept şi fără a fi autorizat în acest sens pe teritoriul României, iar ulterior, în data de 04.05.2024, în jurul orei 17:00, s-a deplasat pe raza judeţul Buzău, în faţa imobilului numitului B., având asupra sa una dintre armele de vânătoare, unde, dorind să-l ameninţe pe acesta, a executat două focuri de armă în plan vertical.

S-a reţinut că inculpatul A. a solicitat în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Râmnicu Sărat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., solicitare respinsă de către Judecătoria Râmnicu Sărat prin încheierea penală din data de 27.09.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2024, definitivă prin încheierea nr. 1/06.12.2024 pronunţată de Tribunalul Buzău, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de inculpat.

Prin încheierea penală din data de 30.10.2024, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Râmnicu Sărat a respins cererea inculpatului A. de sesizare a CJUE, a respins cererile şi excepţiile invocate de inculpat, a constatat legalitatea sesizării instanţei, competenţa instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi, în consecinţă, a dispus începerea judecăţii cu privire la inculpatul A..

Împotriva încheierii penale din data de 30.10.2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Râmnicu Sărat inculpatul A. a formulat contestaţie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 13.12.2024.

Pentru primul termen de judecată - 23.01.2025 - stabilit la Tribunalul Buzău, inculpatul A. a depus la dosarul cauzei, prin e-mail, motivele contestaţiei şi, totodată, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen.

Prin încheierea penală din data de 26.02.2025, Tribunalul Buzău a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen. invocată de inculpatul A., având în vedere autoritatea de lucru judecat raportat la încheierea penală din data de 27.09.2024, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Râmnicu Sărat în dosarul nr. x/2024, prin care a fost respinsă solicitarea inculpatului A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., definitivă prin încheierea nr. 1/06.12.2024 pronunţată de Tribunalul Buzău, prin respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de inculpatul A..

Cu privire la recursul formulat în cauză, curtea de apel a constatat că ambele cereri formulate de către inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., respectiv cererea depusă la data de 31.07.2024 în cameră preliminară şi respinsă prin încheierea penală din data de 27.09.2024, definitivă prin încheierea nr. 1/06.12.2024 pronunţată de Tribunalul Buzău, cât şi cererea depusă la data de 23.01.2025 în calea de atac la Tribunalul Buzău au în vedere sintagma "explicaţii" cuprinsă la art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., pe care o apreciază ca neconstituţională, având în vedere neclaritatea acesteia, care creează un echivoc în ce priveşte înţelesul noţiunii, respectiv dacă se referă la răspunsuri oferite de către persoana vizată la solicitarea organului judiciar sau pot fi relatări voluntare şi spontane a căror consemnare se face.

De asemenea, curtea a constatat că apărătorul inculpatului A. a arătat în faţa Tribunalului Buzău că a invocat aceeaşi excepţie, însă cu argumente noi, respectiv interpretarea dată art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen. de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Râmnicu Sărat, în sensul că procesul-verbal de percheziţie nu este o declaraţie.

Având în vedere atât argumentele iniţiale, cât şi argumentele noi, curtea a constatat că se invocă aceleaşi aspecte, conform cărora dispoziţiile art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen. încalcă în mod esenţial exigenţele constituţionale, respectiv art. 1 din Constituţie privitoare la exigenţele statului de drept, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la tăcere.

Drept urmare, curtea a constatat că încheierea penală din data de 26.02.2025 pronunţată de Tribunalul Buzău este legală şi temeinică.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, invocată în faţa Curţii de Apel Ploieşti de către inculpatul A. cu ocazia judecării recursului formulat de către acelaşi inculpat împotriva încheierii penale din data de 26.02.2025 prin care Tribunalul Buzău a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., curtea a apreciat-o ca inadmisibilă, dat fiind faptul că autorul excepţiei invocate a solicitat ca instanţa de control constituţional să pronunţe un anumit tip de hotărâre referitor la posibilitatea invocării din nou, cu argumente diferite, a excepţiei de neconstituţionalitate fără a interveni autoritatea de lucru judecat, respectiv pronunţarea unei decizii sancţionatoare şi nu una pur interpretativă sau simplu interpretativă.

Curtea de apel a mai reţinut că, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional şi a arătat că neconstituţionalitatea unui text este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională.

Or, autorul excepţiei tinde în fapt la modificarea textului legislativ, prin completarea acestuia cu obligarea instanţei de control constituţional de a pronunţa o hotărâre în conformitate cu solicitarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate invocate (decizii sancţionatoare, pur interpretativă sau simplu interpretativă).

Curtea a mai avut în vedere faptul că nu autorii excepţiilor invocate stabilesc felul deciziilor pronunţate de către instanţa de control constituţional, acest aspect fiind atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, întrucât, având în vedere rolul său de garant al supremaţiei Constituţiei, instanţa de control constituţional, odată învestită cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, este singura în măsură să decidă asupra necesităţii declanşării controlului de constituţionalitate şi a limitelor exercitării acestuia.

Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat mai sus, cu ocazia analizării recursului, nu au fost invocate în susţinerea excepţiei invocate în faţa Tribunalului Buzău temeiuri ale neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen. diferite de cele invocate iniţial.

Astfel, o pronunţare asupra neconstituţionalităţii art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992 pe motiv că nu ar permite invocarea neconstituţionalităţii aceluiaşi text de lege cu argumente noi, nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Faţă de cele reţinute, curtea a constatat că cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este inadmisibilă, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1 din data de 17 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii, recurentul, personal şi prin apărător ales, a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care ar fi interpretate în sensul că nu permit aceleiaşi părţi procesuale să invoce, într-o etapă procedurală distinctă, o nouă excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text de lege, anterior contestat, chiar dacă aceasta se întemeiază pe argumente diferite şi urmăreşte obţinerea unei soluţii substanţial diferite faţă de cea solicitată iniţial, respectiv constatarea expresă a neconstituţionalităţii textului criticat, şi nu doar valorificarea unui posibil viciu de constituţionalitate.

În concret, a precizat că situaţia premisă vizează faptul că, într-o etapă procesuală anterioară, a mai invocat excepţia de neconstituţionalitate în raport cu acelaşi text de lege -art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., însă solicitarea a vizat exclusiv constatarea neconstituţionalităţii unei anumite interpretări, fără a fi pusă în discuţie neconstituţionalitatea intrinsecă a textului de lege.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1 din data de 17 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte reţine că recurentul pretinde că textul în cauză este contrar art. 146 şi art. 53 din Constituţie în măsura în care nu permite aceleaşi părţi, în cadrul aceluiaşi proces, dar în etape procesuale diferite, să invoce o nouă excepţie de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text, prin care se solicită pronunţarea unei decizii diferite (interpretative sau simple) şi/sau se invocă un viciu de neconstituţionalitate/temeiuri diferit(e).

Se constată că prin decizia penală nr. 1 din data de 17 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a reţinut, în esenţă, că cele două cereri de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de inculpat privesc aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate referitoare la sintagma "explicaţii" din cuprinsul art. 161 alin. (2) lit. h) din C. proc. pen., fără a se aduce temeiuri esenţial diferite în cea de-a doua cerere.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către inculpat, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, invocarea unor motive suplimentare în susţinerea unei excepţii de neconstituţionalitate anterior formulate neconstituind per se o cerere autonomă de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, se reţine că în absenţa unor temeiuri de neconstituţionalitate substanţial diferite sau a unei modificări calitative semnificative a fundamentului juridic invocat, criticile noi formulate de către recurent reprezintă o dezvoltare argumentativă în cadrul unei sesizări deja individualizate sub aspectul obiectului normativ, context în care instanţa este ţinută de autoritatea de lucru judecat şi nu poate dispune reluarea controlului asupra unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale anterior respinse.

Prin urmare, a solicita o soluţie "interpretativă" sau "extremă" nu echivalează cu o schimbare calitativă a obiectului sesizării, cât timp norma contestată este aceeaşi şi criticile rămân circumscrise aceleiaşi problematici de constituţionalitate. În această ipoteză, instanţa este în drept să constate că se află în prezenţa unei dezvoltări argumentative în cadrul aceleiaşi excepţii, iar nu a unei sesizări noi, autoritatea de lucru judecat aplicabilă în materie constituţională operând nu doar asupra dispoziţiei contestate, ci şi asupra cadrului litigiului care i-a dat naştere.

A admite contrariul ar însemna transformarea controlului de constituţionalitate într-un mecanism regresiv, lipsit de coerenţă, în care o parte ar putea formula în mod repetat şi fragmentar aceleaşi critici la adresa unui text legal, sub aparenţa aducerii unor "motive noi", ceea ce ar compromite nu doar rolul instanţei de judecată ca prim filtru de admisibilitate, ci şi autoritatea şi finalitatea deciziilor Curţii Constituţionale.

Legea nr. 47/1992 nu reglementează în mod expres reiterarea succesivă, de către aceeaşi parte, a excepţiei de neconstituţionalitate privind acelaşi text normativ, însă interpretarea sistematică a dispoziţiilor sale coroborat cu principiul securităţii raporturilor juridice şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale (ex. Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 martie 2008, publicată în M.Of. nr. 260/2 apr. 2008 - sintagma "critici similare") - impune respingerea ca inadmisibilă a reînnoirii aceleiaşi excepţii în absenţa unui pretins viciu constituţional fundamental nou sau a unei modificări esenţiale a cadrului normativ ori jurisprudenţial.

Aşadar, nu ne aflăm în prezenţa unui adaos legislativ de natură pretoriană, ci a unei aplicări fireşti şi necesare a principiilor generale ale dreptului, care limitează invocarea abuzivă şi reiterativă a excepţiilor în aceeaşi cauză, sub aceleaşi coordonate normative, cu ignorarea principiului autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţionarea cauzei este doar formală, de vreme ce autorul excepţiei nu tinde la a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate intrinsecă, respectiv derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci tinde, în realitate, la obţinerea unei modificări legislative de fond, în sensul extinderii conţinutului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, prin instituirea unei obligaţii în sarcina Curţii Constituţionale de a se pronunţa într-un anumit registru decizional - sancţionator, interpretativ sau pur interpretativ - conform solicitării formulate în cadrul excepţiei de către autorul acesteia.

De altfel, se constată că în mod judicios curtea de apel a reţinut că stabilirea tipului de soluţie ce urmează a fi pronunţată în cadrul controlului de constituţionalitate nu intră în atribuţiile autorului excepţiei, ci revine exclusiv Curţii Constituţionale, întrucât această competenţă derivă din rolul său constituţional de garant al supremaţiei legii fundamentale, fiind singura autoritate îndreptăţită să exercite controlul de constituţionalitate şi să stabilească limitele acestuia.

În concluzie, criticile aduse de recurent dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acestora în raport cu conţinutul propriu-zis in abstracto, aspectele neintrând sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

În acest sens, se reţine că potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, calea de atac urmând a fi respinsă ca atare.

Soluţia se înscrie într-o logică firească, pentru că altfel sesizarea Curţii Constituţionale ar fi de prisos, întrucât instanţa de contencios constituţional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi ar respinge excepţia ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1 din data de 17 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 90 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei penale nr. 1 din data de 17 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 90 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2025.