Inadmissibility of constitutional challenge seeking legislative amendment to allow civil claims after criminal statute of limitations runs

Şedinţa publică din data de 10 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 25 martie 2025 pronunţată în dosarul nr. x/2024, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, printre altele, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. raportat art. 21 alin. (1), (2) şi 3, art. 24 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, formulată de petentul A..

Pentru a dispune astfel, curtea de a apel a reţinut că prin plângerea înregistrată la data de 18.11.2024, pe rolul acestei instanţe sub numărul x/2024, petentul A. a formulat plângere împotriva ordonanţei procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nr. 65/II/2/2024 din data de data de 23.10.2024, care a menţinut soluţia de clasare dispusă prin ordonanţa procurorului emisă la data de 17.09.2024 în dosarul de urmărire penală nr. 2276/321/P/2019/d1/1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) lit. a) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., represiune nedreaptă, prev.de art. 283 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare, prev. de art. 268 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., lipsire de libertate în mod ilegal, prev.de art. 205 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În motivarea plângerii sale, în esenţă, petentul A. a arătat că este victima uneia dintre cele mai grave erori judiciare săvârşite prin producerea şi ticluirea de probe nereale, solicitând repararea prejudiciului moral, material şi cheltuieli de judecată.

Astfel, având în vedere disp. art. 341 din C. proc. pen., a solicitat admiterea plângerii, desfiinţarea ordonanţei nr. 2276/321/P/2019/d1/1 emisă la data de 17.09.2024 şi a ordonanţei nr. 65/II/2/2024, emisă la data de 23.10.2024 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, urmând a se dispune în consecinţă.

La data de 22.11.2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a înaintat dosarul nr. x/2019 şi lucrarea nr. 65/II/2/2024.

Instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimaţi, a unor procurorilor din cadrul Tribunalului Buzău.

La termenul de judecată din data de 26.11.2024, petentul A. a depus o cerere, înregistrată sub nr. x/25.11.2024, prin care a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen., raportându-se la prevederile art. 21 alin. (1), (2) şi 3, art. 24 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

Examinând cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, curtea a reţinut dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, coroborat cu împrejurarea că neconstituţionalitatea unui text de lege este dată de contradicţia dintre dispoziţia legală şi un principiu sau o prevedere constituţională şi a constatat că, în cauză, o asemenea contradicţie nu a fost invocată, ci doar s-a făcut o trimitere la dispoziţii constituţionale, anterior menţionate.

Curtea de apel a reţinut că autorul excepţiilor tinde, în fapt, la modificarea textelor legislative, prin completarea sau modificarea acestora, ceea ce nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional, fiind atributul puterii legislative, şi a arătat că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale.

În consecinţă, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, curtea a respins cererea petentului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. raportat art. 21 alin. (1), (2) şi 3, art. 24 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României.

În ce priveste plângerea formulată, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Ploieşti a constatat că aceasta este nefondată.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024 a declarat recurs petentul A..

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza I din C. proc. pen., susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Sub acest aspect, petentul a criticat împrejurarea că prima instanţă a reţinut în mod greşit teza a II-a a art. 305 alin. (3) din C. proc. pen., susţinând că a invocat neconstituţionalitatea art. 305 alin. (3) teza I din C. proc. pen.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, petentul A. a susţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât prin restricţionarea unei minime anchete penale în cazul intervenirii prescripţiei răspunderii penale se încalcă în mod cert dreptul unei persoane vătămate (constituită parte civilă) la un proces echitabil şi, implicit, a dreptului la apărare, consfinţite de art. 21 alin. (1)-(3), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte legătura cu cauza, petentul a susţinut că în baza art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza I din C. proc. pen. procurorul de caz a constatat faptul că a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la faptele penale reclamate şi, astfel, nu a mai efectuat niciun act de urmărire penală şi nu a soluţionat nici latura civilă a cauzei.

Examinând recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, se constată caracterul vădit neîntemeiat al susţinerii recurentului potrivit căreia instanţa de fond ar fi reţinut în mod greşit incidenţa tezei a II-a a art. 305 alin. (3) din C. proc. pen., în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi vizat, în opinia acestuia, teza I a aceluiaşi text legal.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că analiza conţinutului cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (aflată la filele x şi, respectiv, la dosarul curţii de apel) relevă în mod clar şi neechivoc faptul că obiectul excepţiei astfel invocate l-a constituit, în mod expres, teza a II-a a art. 305 alin. (3) din C. proc. pen.

În continuare, similar primei instanţe, Înalta Curte reţine că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen., invocată de recurentul A. şi a tuturor motivelor invocate de către acesta, Înalta Curte constată următoarele:

Excepţia a fost ridicată de către o parte din proces (recurentul A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite, în procedura prevăzută de art. 340 şi urm. din C. proc. pen., cu soluţionarea unei plângeri formulate de recurent împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa procurorului emisă la data de 17.09.2024 în dosarul de urmărire penală nr. 2276/321/P/2019/d1/1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, menţinută prin ordonanţa procurorului general din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti nr. 65/II/2/2024 din data de data de 23.10.2024.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine că, deşi dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. sunt în vigoare, textele criticate nefiind declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale apare ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentele prezentate nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate.

Astfel, se reţine că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 21 alin. (1), (2) şi 3, art. 24 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, prin restrângerea posibilităţii desfăşurării unei anchete penale minime în ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, este afectat în mod substanţial dreptul persoanei vătămate -constituită parte civilă -la un proces echitabil, cu consecinţa încălcării corelative a dreptului la apărare, aspecte evidenţiate, în concret, de situaţia sa procesuală din dosarul de urmărire penală nr. 2276/321/P/2019/d1/1 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în care latura civilă a cauzei a rămas nesoluţionată pe parcursul urmăririi penale.

Aşadar, condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţionarea cauzei este doar formală, de vreme ce autorul excepţiei nu tinde la a supune cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci urmăreşte în realitate să obţină o modificare legislativă de substanţă, care să aibă drept consecinţă modificarea şi completarea conţinutului dispoziţiilor prevăzute de art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen., în sensul instituirii obligaţiei organelor de urmărire penală de a soluţiona latura civilă a cauzei chiar şi în ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, text de lege care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

Or, aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

În acest sens, se reţine că potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

De altfel, reglementarea cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, precum şi stabilirea condiţiilor în care poate fi soluţionată acţiunea civilă în procesul penal reprezintă o opţiune de politică legislativă ce revine în competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, autorul excepţiei nu invocă un pretins tratament juridic diferenţiat aplicabil unor subiecţi aflaţi în situaţii juridice comparabile, ci urmăreşte, în esenţă, introducerea unei soluţii normative care să reflecte interesul său procesual particular, determinat de împrejurările concrete ale cauzei penale în care s-a dispus soluţia de clasare.

Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă.

Pentru aceste considerente, reţinând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f), art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (3) teza a II-a din C. proc. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din data de 25 martie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2024.

Obligă pe recurent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 aprilie 2025.