Cassation inadmissible where challenge to drug-test evidence mischaracterized as legal unconstitutionality of conviction

Şedinţa publică din data de 24 aprilie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1385/20.09.2024 a Judecătoriei Braşov a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 13.300 RON, corespunzătoare a 190 zile-amendă şi unui cuantum al unei zile-amendă de 70 RON, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe (faptă din data de 02.12.2021).

I s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de neexecutare cu rea-credinţă, în tot sau în parte, a pedepsei amenzii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoarea.

Împotriva sentinţei penale nr. 1385/20 septembrie 2024 pronunţată de Judecătoria Braşov au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 78/AP din data de 30 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de către inculpatul A., prin avocat ales privind repunerea pe rol a cauzei.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov împotriva sentinţei penale nr. 1385/20.09.2024 a Judecătoriei Braşov pronunţată în dosarul nr. x/2024, pe care a desfiinţat-o sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatului A..

Rejudecând în aceste limite, în temeiul art. 336 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe.

În temeiul art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., inculpatul a fost obligat să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) dom C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Primăriei mun. Braşov sau în cadrul Direcţiei de Servicii Sociale Braşov.

I s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi (4) din C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării sub supraveghere în situaţia în care, cu rea-credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligaţiile impuse, precum şi în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni înăuntrul termenului de supraveghere.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen. - dreptul de a conduce autovehicule - pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, conform art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelul declarat de către inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 200 RON, iar în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. restul cheltuielilor au rămas în sarcina statului.

În esenţă, curtea a apreciat că, prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, prin coroborarea judicioasă a mijloacelor de probă administrate în cauză, în condiţii de legalitate, stare de fapt expusă mai sus şi care în esenţă, constă în următoarele: În data 02.12.2021, în jurul orelor 19:20, inculpatul A. a condus sub influenţa substanţelor psihoactive autoturismul marca x pe str. x din mun. Braşov, dinspre str. x spre str. x.

În ceea ce priveşte încadrarea juridică, curtea a reţinut că fapta inculpatului realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În acest sens, a apreciat că mijloacele de probă ce dovedesc, în afara oricărui dubiu, faptul că inculpatul a săvârşit infracţiunile mai sus descrise sunt: procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante din 02.12.2021, procesul-verbal din data de 02.12.2021 şi fişa de intervenţie la eveniment întocmite de lucrătorii din cadrul Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Braşov, bonul drugtest seria x, nr. 74, buletinul de analiză toxicologică-toxice persoane nr. 1541/05.07.2021 emis de I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti, cererea de analiză, examenul clinic, raportul de expertiză medico-legală nr. x din 11.11.2023 emis de I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti, declaraţiile martorilor B. şi C., fişa privind istoricul abaterilor la regimul circulaţiei, declaraţiile inculpatului A., stick de 6 GB depus de inculpat în probaţiune la dosar şi proces-verbal de vizionare.

A mai arătat că, din buletinul de analiză toxicologică persoane nr. 1541 din data de 05.07.2021 emis de Institutul Naţional de Medicină legală, rezultă că inculpatul avea în sânge următoarele substanţe: THC 0,005ug/ml, THC -OH 0,003 ug/ml, THC-COOH 0,063 ug/ml, iar potrivit raportului de expertiză medico-legală întocmit de către Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, având în vedere rezultatul determinărilor toxicologice, la momentul opririi în trafic, inculpatul se afla sub influenţa substanţelor psihoactive.

Raportat la toate aceste mijloace de probă cu caracter ştiinţific şi obiectiv, curtea a constatat că inculpatul se afla sub influenţa substanţelor psihoactive, aceste mijloace de probă, coroborându-se cu declaraţia de recunoaştere a inculpatului.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că, la termenul de judecată din 04.09.2024, în faţa primei instanţe şi în prezenţa apărătorului ales, inculpatul a arătat că recunoaşte în integralitate acuzaţia, recunoaşte faptul că a condus sub influenţa substanţelor psihoactive şi nu a contestat probele din faza de urmărire penală.

Asupra individualizării judiciare a pedepsei, solicitată prin motivele de apel ale parchetului, curtea a constatat că pedeapsa spre care s-a orientat instanţa de fond, respectiv amenda în valoare de 13.300 RON, corespunzătoare a 190 zile-amendă şi unei zile-amendă de 70 RON, nu este proporţională cu gravitatea faptei imputate inculpatului, fiind nejustificat de blândă.

Astfel, instanţa a reţinut că organele de poliţie au fost sesizate după ce inculpatul s-a şicanat în trafic cu un alt şofer, vădind un comportament necorespunzător, la examenul clinic realizat în cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă Braşov faţă de inculpat constatându-se semne clinice sugestive consecutive consumului recent de substanţe psihoactive (absenţa reflexului fotomotor şi a celui de acomodare), consumul fiind dovedit cu buletinul de analiză toxicologică nr. x întocmit de Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, iar starea de influenţă prin concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. x din 11.11.2023 emis de I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti.

Totodată, curtea a avut în vedere, atât cazierul contravenţional al inculpatului, care evidenţiază multiple abateri şi a apreciat că pedeapsa amenzii nu are aptitudinea de a reflecta în mod fidel gravitatea faptei săvârşite, dar şi circumstanţele favorabile inculpatului, respectiv buna reputaţie a acestuia, lipsa antecedentelor penale, împrejurarea că inculpatul a încetat consumul de canabis, apreciind că pedeapsa stabilită de prima instanţă nu este suficientă pentru a asigura îndreptarea inculpatului şi descurajarea acestuia de a mai comite alte infracţiuni pe viitor, însă aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în cuantum egal cu minimul special prevăzut de lege, redus prin efectul art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., este suficient pentru atingerea scopului pedepsei, acela de reeducare, reintegrare socială şi cu precădere, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

De asemenea, faţă de elementele care caracterizează fapta inculpatului, este necesară completarea tratamentului sancţionator al inculpatului, în sensul aplicării pedepsei complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. i) din C. pen., fiind necesar un interval de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în care inculpatul să nu conducă autovehicule pe drumurile publice pentru a conştientiza importanţa majoră pe care o are respectarea normelor care reglementează circulaţia pe drumurile publice.

În ceea ce priveşte individualizarea executării pedepsei, curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91 din C. pen. pentru dispunerea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, pedeapsa aplicată fiind închisoarea de cel mult 3 ani, inculpatul nu a fost anterior condamnat şi acesta s-a prezentat personal în faţa instanţei, manifestându-şi acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii. De asemenea, raportat la persoana inculpatului, vârsta, conduita conformă adoptată de acesta până în prezent în societate, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia însă sub supravegherea unui organism specializat, inculpatul nu va mai comite alte infracţiuni.

Cu referire la motivele de apel formulate de inculpat, curtea a apreciat că, gravitatea infracţiunii săvârşite, dar şi circumstanţele personale ale acestuia reprezintă suficiente motive pentru a constata că solicitarea acestuia este nefondată.

Asupra cererii de repunere a cauzei pe rol şi a incidenţei deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 25 din data de 27.01.2025, a apreciat că nu se impune punerea în discuţie a acestei decizii invocate în apărare, în cuprinsul deciziei invocate (punctul 159), dar şi în dispozitiv arătându-se că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru realizarea condiţiei esenţiale ataşată elementului material al laturii obiective, aceea ca inculpatul să se fi aflat sub influenţa unor substanţe psihoactive, este necesar să se constate, atât prezenţa în probele biologice a substanţei psihoactive, cât şi aptitudinea acesteia de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce.

Raportat la aceste considerente, nu este întemeiată solicitarea inculpatului de repunere a cauzei pe rol, neexistând aspecte de lămurit în cauză din perspectiva incidenţei deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nr. 25 din data de 27.01.2025.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la data de 07 martie 2025 (data poştei- dosar nr. x/2024 al Cuţii de Apel Braşov).

Conform art. 439 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea de Apel Braşov a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, conform dovezii de comunicare aflate la dosarul cauzei.

În cauză nu au fost depuse concluzii scrise.

După efectuarea comunicării prev. de art. 439 din C. proc. pen., Curtea de Apel Braşov a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde a fost înregistrat, pe rolul secţiei Penale, la data de 03 aprilie 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizat aleatoriu completului C10 Filtru.

Prin referatul din aceeaşi dată, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedură prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 24 aprilie 2025.

În conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) din C. proc. pen., magistratul asistent desemnat în cauză a întocmit şi depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 440 din C. proc. pen. admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.

În conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 - art. 438 din C. proc. pen., dispune, prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării căii extraordinare de atac.

Stabilind sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie, art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. enumeră limitativ procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în aceste din urmă cazuri exercitarea dreptului putându-se realiza, fie personal, fie prin reprezentant legal sau reprezentant convenţional cu împuternicire specială (avocat).

Totodată, referitor la conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) din C. proc. pen. a stabilit că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c) şi semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie (lit. d), rezultând, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac sau are calitatea de reprezentant legal ori convenţional al titularului, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 din C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs, precum şi semnătura persoanei care a exercitat calea de atac.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie.

Cererea îndeplineşte şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., fiind formulată de inculpatul A., care a formulat şi apel în cauză.

Cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 437 alin. (1), lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind indicate numele şi prenumele recurentului inculpat, domiciliul acestuia, precum şi domiciliul procesual ales, decizia împotriva căreia a formulat cerere de recurs în casaţie, cererea fiind semnată de apărătorul ales al inculpatului, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar .

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., se constată că, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 din C. proc. pen.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, preliminar, a expus consideraţii preliminare privind natura şi cadrul judecării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie.

Cu referire la cazul de recurs în casaţie prev. de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" a susţinut că recursul în casaţie vizează în special dezlegarea chestiunii de drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 25/2025 pronunţată la data de 27 ianuarie 2025 în dosarul nr. x/2024.

În acest sens apărarea inculpatului a arătat că, recursul vizează exclusiv probleme de drept rezultate din aceea că faptele recurentului inculpat, aşa cum au fost reţinute material prin decizia instanţei de apel, nu constituie infracţiunea de infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive. Din coroborarea elementelor care circumstanţiază faptele reţinute de instanţa de apel, rezultă că acestea nu intră în sfera ilicitului penal, nefiind întrunite elementele de ticipicitate prevăzute de normele de incriminare, în lipsa unor probe care să statueze asupra împrejurării că, deşi prezentă în probele biologice recoltate, la momentul conducerii autoturismului de către inculpat, substanţa psihoactivă (THC) mai avea aptitudinea să producă efecte asupra sistemului nervos central al inculpatului.

Motivul de casare invocat are la bază principiul legalităţii incriminării, reglementat de dispoziţiile art. 1 din C. proc. pen., conform căruia legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni, în doctrina de specialitate stabilindu-se că intră sub incidenţa acestui caz de casare şi situaţiile în care inculpatul a fost condamnat, deşi faptei îi lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Prin urmare, rezultă că motivul de casare invocat priveşte şi situaţiile în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune.

În acest sens, a susţinut că, în considerentele Deciziei nr. 631 din 11 noiembrie 2014, la paragraful 41, Curtea Constituţională a statuat că "absenţa oricărui element constitutiv ai infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală". În plus, din chiar expunerea de motive a C. pen. (pct. 2.4) rezultă că "prevederea faptei în legea penală presupune cerinţa ca fapta concretă săvârşită, ce urmează a fi calificată ca infracţiune, corespunde întru-totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Această corespondenţă se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitate subiect activ sau pasiv, etc), cât şi a elementelor de factură subiectivă (forma de vinovăţie)".

Prin urmare, a arătat că, în cadrul recursului în casaţie, instanţa analizează dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, privită prin exigenţele Deciziei nr. 25/2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Transpunând considerentele de ordin teoretic şi jurisprudenţial invocate anterior la situaţia de fapt din prezenta cauză, astfel cum aceasta a fost reţinută prin decizia de condamnare, precum şi în considerarea argumentelor care vor fi expuse pe larg în cele ce urmează, apărarea inculpatului a susţinut că este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În continuare, inculpatul a susţinut că motivele invocate ţin exclusiv de tipicitatea obiectivă a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea.

În acest sens, a arătat că, analiza probelor aflate la dosarul penal reliefează faptul că soluţia de condamnare a inculpatului A. pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive prev. de art. 336 alin. (2) din C. pen., nu se bazează pe probe ştiinţifice care să reliefeze aptitudinea substanţelor depistate în sângele inculpatului de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a acestuia.

Pe de altă parte, a învederat că astfel de probe, deşi ar fi fost posibil să fie administrate, iar apărarea a solicitat acest lucru, au fost respinse de organul de cercetare penală, soluţie menţinută de procurorul de caz, viciind astfel în mod profund raportul de expertiză medico-legală elaborat în cauză.

Relevantă în acest sens s-a apreciat a fi solicitarea apărării din data de 22.11.2022, când s-a cerut suplimentarea/reformularea obiectivelor stabilite de către organul de cercetare penală, în raport, cu trei obiective suplimentare solicitate de apărare, în scopul lămuririi tuturor aspectelor cauzei, respectiv a respectării dreptului la apărare al suspectului:

"Să se precizeze care sunt modificările subiective şi obiective ale stării generale asociate consumului de canabis, precizându-se totodată ce manifestări clinice pot să fie documentate prin observaţie şi prin examen clinic la consumul sporadic de canabis.

Care este durata efectelor consumului de canabis şi care este perioada în care substanţa poate fi depistată în corp.

Având în vedere durata limitată a efectelor consumului de canabis să se precizeze dacă prin raportare la momentul consumului precizat în cuprinsul ordonanţei prin care s-a dispus confirmarea efectuării în continuare a urmăririi penale (30.11.2021), A. se mai afla sub efectul (influenţa) substanţei depistate în sânge în momentul în care a fost depistat în trafic (02.12.2021)."

În continuare, apărarea inculpatului a susţinut că, deşi aceste întrebări aveau rolul de a înlătura orice stare de echivoc în ceea ce priveşte prezenţa substanţelor psihoactive şi afectarea capacităţii de a conduce a inculpatului, în mod eronat organul de cercetare penală a considerat că nu se impune suplimentarea/reformularea obiectivelor stabilite iniţial prin Ordonanţa din 30.09.2022, cu motivarea că "Întrebările formulate sunt cuprinse în motivele stabilite iniţial".

Astfel, a arătat că o analiză a obiectivelor expertizei medico-legale dispuse prin Ordonanţa din 30.09.2022 reliefează faptul că, deşi există un obiectiv cu conţinut similar întrebării nr. 1 propuse de apărare, respectiv obiectivul nr. 3 "Care sunt consecinţele posibile ale ingerării substanţei descoperite...", formularea organului de cercetare penală s-a făcut de o manieră generală şi, în consecinţă, a permis expertului formularea unor concluzii parţiale, inapte să clarifice situaţia de fapt.

În plus, a arătat că a criticat inclusiv faptul că, modul de formulare al întrebării de către organul de cercetare penală "sugerează" de fapt răspunsul pe care ar urma să îl ofere expertul medico-legal, faţă de menţiunile existente între paranteze.

Din punctul de vedere al apărării, ar fi fost esenţial ca în prezenta cauză, experţii INML, pe lângă informaţiile generale legate de consecinţele consumului de canabis, să precizeze exact care sunt, în concret, aceste modificări, pentru a analiza dacă prin raportarea la persoana inculpatului recurent A., substanţa existentă în organismul său putea determina afectarea capacităţii de a conduce un autoturism a acestuia.

În ceea ce priveşte obiectivul suplimentar nr. 2 propus de apărare, analiza acestuia reliefează că problematica ce se cerea a fi lămurită de către expert nu s-a regăsit menţionată în întrebările stabilite de către organul de cercetare penală, motivul invocat pentru respingerea acesteia neavând fundament în actele dosarului.

Aşa cum am arătat în susţinerea cererii privind stabilirea acestui obiectiv, orice substanţă ingerată în corpul uman este metabolizată şi, în consecinţă, produce efecte limitate în timp, motiv pentru care răspunsul experţilor INML sub aspectul lămuririi duratei efectelor consumului de canabis, precum şi a timpului în care substanţa rămâne în corp (şi poate fi depistată), era esenţial pentru departajarea celor două intervale de timp, prin raportare la împrejurările ce fac obiectul cercetărilor în prezenta cauză.

În susţinerea acestui obiectiv, dar în strânsă legătură şi cu obiectivul nr. 3 propus de apărare, am făcut trimitere inclusiv la studiile de specialitate, potrivit cărora canabisul rămâne în urină pentru o perioadă cuprinsă între 7-30 zile, în sânge 2 săptămâni, iar în păr până la 90 de zile.

Din perspectiva apărării, există o deosebire fundamentală între modul de formulare al obiectivului nr. 3 propus de apărare şi obiectivul nr. 6 propus de organul de cercetare penală, această din urmă formulare făcând trimitere la dispoziţiile art. 336 alin. (2) din C. pen.

Or, cerinţa organului de cercetare penală depăşeşte atribuţiile/competenţele unui expert chemat să lămurească aspectele tehnice ale cauzei, din punctul de vedere al apărării experţii INML fiind ţinuţi să stabilească/răspundă la întrebări în acord cu doctrina medicală şi farmaceutică de specialitate, sub aspectul duratei efectelor consumului de canabis şi a perioadei în care substanţa poate fi depistată în corp.

Prin urmare, pentru lămurirea împrejurărilor relevante ale cauzei, experţii INML ar fi trebuit să fie chemaţi să lămurească strict aspectele ce ţin de domeniul medical/farmaceutic prin raportare la aspectele reţinute în cauză, în cuprinsul Ordonanţei din 19.09.2022 prin care s-a dispus de către procurorul de supraveghere confirmarea efectuării urmăririi penale faţă de A. fiind precizat că suspectul le-ar fi "menţionat lucrătorilor de poliţie care s-au deplasat la faţa locului că a consumat o ţigară care conţinea canabis în data de 30.11.2021".

Aşa cum a arătat anterior, inculpatul a susţinut că, potrivit doctrinei medicale şi farmaceutice în domeniu, efectele consumului de canabis au o durată limitată la 4-6 ore de la momentul consumului, aspect ce ar fi trebuit confirmat/infirmat de experţii INML prin raportare la persoana inculpatului şi nu la modul general, relevante pentru cauză fiind lămurirea aspectelor privitoare la durata efectelor consumului de canabis prin raportare la momentul reţinut al consumului şi cel al depistării în trafic şi valorile de THC reliefate de analizele de sânge.

În opinia apărării inculpatului, aspectele menţionate anterior reliefează faptul că cele cinci obiective stabilite de către organul de cercetare penală şi răspunsurile date prin Raportul de expertiză medico-legală nr. x al INML nu au aptitudinea să lămurească toate împrejurările relevante pentru justa soluţionare a cauzei, unele dintre acestea încălcând chiar, prin modul de formulare, dreptul la apărare al suspectului şi prezumţia de nevinovăţie de care acesta ar trebui să se bucure pe parcursul procesului penal.

Suplimentar, inculpatul a susţinut că nu a fost avută în vedere solicitarea sa de a se verifica împrejurările consemnării în Anexa nr. 6 la normele metodologice - Ordin M.S. nr. 277/2015, completată la data de 02.12.2021 ora 21:22 pct. 11.4 reflex fotomotor: absent respectiv pct. 11.5 reflex de acomodare convergentă: absent, din moment ce acesta nu a fost supus testelor neurologice de către medicul specialist dr. D. la momentul conducerii la spital.

Ca atare, în opinia recurentului inculpat, simpla constatare obiectivă de către instanţele de fond şi apel a faptului că, în analizele recoltate inculpatului recurent A. s-a identificat tetrahidrocanabiol în concentraţie de 0,005ug/ml, nu îi pot atrage acestuia de plano răspunderea sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, atâta vreme cât la dosar nu a fost probată, în mod ştiinţific, aptitudinea substanţei psihoactive de a afecta capacitatea de a conduce a inculpatului.

Or, prezumţia de nevinovăţie este garantată de art. 4 din C. proc. pen., art. 23 alin. (11) din Constituţia României, art. 6 para. 2 CEDO şi art. 48 alin. (1) din CDFUE şi presupune că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă şi că după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau a inculpatului.

Cu alte cuvinte, atât timp cât instanţa, fără a avea o certitudine în acest sens, a preluat, fără rezerve, teza conform căreia, inculpatul A., la data de 02.12.2021, orele 19:38 (ora opririi în trafic conform procesului-verbal de constatare a infracţiuni) a condus autoturismul sub influenţa substanţelor psihoactive, soluţia de condamnare este una vădit nelegală.

În acest sens a mai arătat că prezumţia de nevinovăţie îi garantează inculpatului dreptul de a fi condamnat numai pe baza probelor, iar probele trebuie să dovedească dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta a săvârşit fapta de care este acuzat.

Recurentul inculpat a mai susţinut că, în speţa supusă analizei este unui dubiu care trebuia interpretat în favoarea inculpatului, iar nu în defavoarea sa, atât legislaţia naţională, cât şi cea europeană obligând instanţa să procedeze în sensul indicat.

În continuare, apărarea inculpatului a învederat dispoziţiile art. 6 paragraf (2) din Directiva 2016/343/UE, potrivit cărora, statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăţie este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanţa evaluează posibilitatea achitării persoanei respective, susţinând, totodată, că în literatura de specialitate s-a reţinut că "chiar dacă prezumţia de nevinovăţie nu este de natură a conduce în toate cazurile la stabilirea adevărului într-o cauză penală (protejând, atât persoanele care în realitate au săvârşit o faptă penală care în realitate au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cât şi pe cele nevinovate), ea constituie elementul central al raţionamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluţie de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăţia inculpatului (in dubio pro reo).

Nu în ultimul rând a invocat practica instanţei supreme, potrivit căreia, regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului se regăseşte în materia probaţiunii şi se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite. (decizia nr. 3465 din 27 iunie 2008).

Concluzionând, inculpatul A., prin apărător, a susţinut că situaţia de fapt reţinută de către parchet, cauţionată prin hotărârile instanţelor de fond şi apel, conform căreia recurentul inculpat a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, nu îşi găseşte fundamentul în concluziile unei analize ştiinţifice, pe bază de probe, care să statueze asupra aptitudinii substanţei depistate în sângele inculpatului de a putea determina afectarea capacităţii de a conduce a acestuia.

Pentru toate aceste motive, a solicitat, raportat la motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei şi achitarea recurentului inculpat, având în vedere că situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel nu se suprapune modelului legal al normei incriminatoare privind infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., pentru care recurentul a fost condamnat.

Înalta Curte reţine că, printre alte condiţii, admiterea în principiu a recursului în casaţie este condiţionată de constatarea că motivul pe care aceasta se sprijină este dintre cele prevăzute în art. 438 din C. proc. pen.

Prin raportare la criteriile de exigenţă ale condiţiei supuse analizei şi la sfera cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., astfel cum au fost consacrate în practică şi jurisprudenţă, se reţine că, în actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora), raportat la art. 438 din C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre cazurile expres prevăzute de lege.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie recurentul inculpat a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi 7 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie reglementat la pct. 1 al art. 438, Înalta Curte reţine că aceasta vizează situaţia în care "în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".

Însă, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie nu se regăseşte nicio susţinere cu privire la acest caz de recurs în casaţie, fiind invocat formal.

În ceea ce priveşte sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocat de recurent, aceasta vizează acele situaţii în care, fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea.

Deşi recurentul inculpat A. şi-a întemeiat, în drept, cererea de recurs în casaţie pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., din modul în care acesta a formulat motivele de recurs în casaţie rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu formal cazului de recurs în casaţie invocat, acesta contestând legalitatea probelor administrate în cauză.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, www.x.ro).

Înalta Curte constată astfel că, în realitate criticile recurentului au la bază o solicitare de interpretare a materialului probator, acesta făcând referire la probele administrate în cauză (expertiza medico-legală, ale cărei obiective au fost contestate de recurentul inculpat în faza de urmărire penală) precum şi modalitatea în care au fost administrate probele în faza de urmărire penală, la judecarea cauzei în fond şi în apel, contestând chiar starea de fapt stabilită în mod definitiv de către instanţa de fond şi confirmată de cea de control judiciar, prin prisma concluziilor raportului de expertiză medico-legală nr. x al INML care, la unele dintre obiectivele stabilite de organele de urmărire penală, cu ignorarea solicitărilor apărării inculpatului, au formulat răspunsuri parţiale inapte să clarifice situaţia de fapt, relevante pentru cauză, în opinia apărării fiind, lămurirea aspectelor privitoare la durata efectelor consumului de canabis prin raportare la momentul reţinut al consumului şi cel al depistării în trafic şi valorile de THC reliefate de analizele de sânge.

Aşadar, recurentul solicită o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa configurării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele inferioare şi intrată în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de instanţa de apel.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs în casaţie nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii reglementate de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Pe calea recursului în casaţie nu pot fi invocate şi, corespunzător, nu pot fi analizate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele indicate expres de legiuitor.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu pot fi analizate din perspectiva cazului de casare invocat şi nici din perspectiva altui caz prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 78/AP din data de 30 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 78/AP din data de 30 ianuarie 2025 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 aprilie 2025.