Cassation appeal against outrage conviction inadmissible as reassessment of merits, upholding suspended sentence.

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 195 din data de 26.08.2024, pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş în dosar nr. x/2023, în baza art. 257 alin. (1) şi (4) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A., cu antecedente penale care nu atrag starea de reicidivă sau pluralitate intermediară, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, la pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de,conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului, la pedeapsa de 9 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului după cum urmează: a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 9 (nouă) luni închisoare, la care a adăugat un spor de 2 luni, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 11 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen., judecătoria a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 11 luni închisoare şi a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Arad, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatului A. obligaţia de a urma un curs de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune ori organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A., urmând să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul Consiliului Local al comunei Socodor sau al oraşului Chişineu Criş, judeţ Arad, consilierul de probaţiune pe baza evaluării iniţiale urmând a decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în prezenta sentinţă inculpatul urmează să execute obligaţia şi tipul de activitate.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., şi art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenţia inculpatului A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. atenţionând inculpatul asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce-i revin pe durata termenului de supraveghere.

În temeiul art. 7 alin. (1) şi art. 3 din Legea nr. 76/2008, cu referire la pct. 23 din anexa aceleiaşi legi, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A. în vederea stabilirii şi stocării profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, prelevare ce se va face în conformitate cu art. 5 şi art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2008.

În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea 76/2008, inculpatul A. urmând a fi informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dispus deducerea din durata pedepsei 11 luni închisoare aplicată inculpatului durata reţinerii şi din data de 09.10.2023, ora 17:15, până în data de 10.10.2023, ora 17:15 şi durata arestării preventive din data de 10.10.2023 până la data de 29.10.2023.

În baza art. 397 alin. (1) rap. art. 19 şi art. 20 C. proc. pen., judecătoria a luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 398 şi art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 2000 RON.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1092/A din 20.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 195/26.08.2024 pronunţată de Judecătoria Chişineu Criş, în dosarul nr. x/2023.

Împotriva deciziei penale nr. 1092/A din 20.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 27.01.2025, prin apărător ales, avocat B., cu împuternicire avocaţială doar pentru redactare motive, aflată la dosar recurs în casaţie.

Prin cererea formulată de inculpat a fost indicat drept temei pe care se întemeiază calea de atac - art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul a arătat, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, întrucât, contrar celor arătate de Curtea de Apel Timişoara, după cum reiese din însăşi definiţia legală a infracţiunii de ameninţare, pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă acţiunea de intimidare, ci aceasta trebuie să fie susceptibilă de a produce o stare de temere pentru persoana ameninţată, fiind prevăzută expres această cerinţă esenţială ataşată elementului material. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, aptitudinea ameninţării de a tulbura normalitatea psihică a subiectului pasiv prin producerea unei stări de temere trebuie evaluată în concret, în mod riguros, prin raportare la circumstanţe obiective (cum ar fi locul, timpul în care a avut loc conduita intimidantă, calitatea subiectului pasiv şi active) precum şi la circumstanţe subiective (condiţia fizică şi psihică a subiectului pasiv, capacitatea sa de rezistenţă, cunoaşterea de către persoana vătămată a subiectului activ). De asemenea, la evaluarea aptitudinii ameninţării de crea starea de temere trebuie analizat şi caracterul serios al acesteia.

În opinia inculpatului, proferarea expresiei reţinute în starea de fapt este adresată în momentul în care inculpatul era înconjurat de 3 poliţişti înarmaţi, cu o evidentă disproporţie de forţă faţă de acesta, în sediul postului de poliţie Socodor, niciunul dintre aceştia nu intervin în momentul în care se adresează această expresie, ba mai mult decât atât, persoana vătămată nu este afectată de această expresie, aspect ce rezultă din vizionarea înregistrărilor existente la dosar. Expresiile adresate vin pe fondul consumului de alcool, nu au aptitudinea de a produce vreo stare de temere, sens în care a apreciat că fapta inculpatului-recurent nu este tipică din punct de vedere obiectiv. Mai mult decât atât, se observă din înregistrarea existentă la dosar că se poartă un dialog între persoana vătămată şi inculpat anterior proferării expresiei, unde inculpatul relatează faptul că el ştie unde stă persoana vătămată şi persoana vătămată ştie unde stă el.

În speţă, conduita inculpatului-recurent poate fi catalogată drept manifestarea unor frustrări, pe fondul consumului de alcool, fără ca o astfel de conduită să atingă gravitatea necesară reţinerii unei infracţiuni, respectiv fără a fi aptă a genera o stare de temere în concret persoanei vizate.

De observat şi faptul că, după acest eveniment, inculpatul şi persoana vătămată s-au deplasat ambii în autospeciala poliţiei pentru recoltarea de probe biologice. Persoana vătămată nu a refuzat să se deplaseze cu inculpatul la Unitatea Spitalicească pe motiv că expresiile proferate de inculpat i-ar fi creat o stare de temere.

Nu există nicio dovadă cu privire la aptitudinea ameninţărilor proferate de către inculpat de a produce vreo stare de temere persoanei vătămate. Infracţiunea de ameninţare există atunci când este aptă în concret să insufle şi să creeze în conştiinţa celui ameninţat temerea reală şi serioasă că fapta cu care se ameninţă s-ar putea realiza.

Prin urmare, inculpatul-recurent a susţinut că fapta de ultraj, în modalitatea ameninţării, reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. rap la art. 206 alin. (1) C. pen., sub aspectul laturii obiective.

Pentru toate cele expuse supra, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate, în parte, şi pe cale de consecinţă achitarea inculpatului în temeiul art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplicarea considerentelor Deciziei ICCJ nr. 4/2019 (privitoare la aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. rap la art. 206 alin. (1) C. pen.

După îndeplinirea procedurilor prevăzute de art. 439 C. proc. pen., cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, având fixat termen de judecată, în procedura prevăzută de art. 440 C. proc. pen., la 15 aprilie 2025.

Magistratul asistent, în conformitate cu dispoziţiile art. 439 alin. (5) C. proc. pen., a întocmit şi a depus la dosar raportul asupra cererii de recurs în casaţie ce formează obiectul dosarului nr. x/2023, în vederea verificării admisibilităţii în principiu a acesteia.

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu prevederile art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 440 alin. (2) C. proc. pen., cu titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, prioritar, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 434, art. 435 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii este menţionat numele şi prenumele recurentului, semnătura acestuia, iar decizia penală nr. 1092/A din 20.12.2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că recursul în casaţie a fost formulat în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., astfel cum a fost consacrată în jurisprudenţă, se constată că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. nu se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Analizând motivele invocate de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Prin urmare, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În atare condiţii, se observă că, deşi pe calea recursului în casaţie promovat recurentul inculpat A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., esenţa susţinerilor sale constă în aceea că instanţele au interpretat eronat probatoriul administrat în cauză, reţinând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. Or, prin aceste critici, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu se face vinovat de săvârşirea faptei de ultraj pentru care a fost condamnat, tinzând, în realitate, la o reapreciere a probelor administrate în cauză cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate.

Din această perspectivă, se subliniază că, pe calea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate proceda la reinterpretarea materialului probator de la dosar având drept consecinţă stabilirea unei alte baze factuale, care să conducă la achitarea inculpatului pentru infracţiunea de ultraj pentru care a fost condamnat, aşa cum a solicitat recurentul, acest atribut aparţinând exclusiv instanţei de fond şi, respectiv, de apel.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar în calea extraordinară de atac nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte nu poate rejudeca pentru a treia oară o cauză penală, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În plus, în cadrul recursului în casaţie pot fi invocate şi analizate doar anumite încălcări ale legii, fără ca vreuna dintre criticile recurentului inculpat să poată fi circumscrisă cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat doar săvârşirea acesteia cu forma de vinovăţie cerută de lege, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, se constată că, în speţă, nu este incident cazul de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acesta fiind invocat în mod formal.

În realitate, raportat la motivele recursului în casaţie, se constată că aspectele menţionate sunt critici care nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate în art. 438 C. proc. pen.

Prin urmare, admisibilitatea recursului în casaţie nu presupune doar îndeplinirea unei condiţii formale a indicării unuia dintre cazurile prevăzute de lege, dacă nu este îndeplinită şi condiţia ca dezvoltarea motivului de recurs în casaţie să susţină măcar aparent criticile pe care legiuitorul le-a considerat a fi posibil să fie examinate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Îndeplinirea formală a unei condiţii din art. 440 C. proc. pen., ca de exemplu indicarea unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. Astfel, indicarea unui caz de recurs în casaţie dintre cele prevăzute de lege şi susţinerea unor considerente care nu au legătură cu respectivul caz de casaţie, nu permit instanţei examinarea unei hotărâri definitive, astfel încât o atare cale de atac apare ca inadmisibilă.

Constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de lege, în temeiul art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 20 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 20 decembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2025.