Unconstitutionality exception for criminal cassation appeal dismissed as inadmissible due to lack of relevance

Şedinţa publică din data de 01 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 11 martie 2025 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) şi c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) şi (4), art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut că se solicită prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale transformarea căii de atac a recursului în casaţie într-o cale de atac ordinară (recurentul arătând că prin Constituţie îi sunt garantate trei grade de jurisdicţie, aspect pe care reglementarea recursului în casaţie îl nesocoteşte), preluarea unui caz de recurs în casaţie din materie civilă în materie penală (recurentul solicitând ca un motiv de recurs în casaţie din materie civilă să fie aplicabil şi în materie penală), extinderea cazurilor de recurs în casaţie în materie penală, astfel încât acestea să permită ceea ce în momentul actual îi este permis de lege în materia revizuirii (recurentul invocând discriminarea pe considerentul îngrădirii dreptului la un recurs în casaţie pentru că partea civilă a ales rezolvarea pretenţiilor sale în procesul penal).

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte a constatat că excepţia a fost ridicată de recurentul inculpat A. care a formulat o cerere de recurs în casaţie împotriva deciziei penale nr. 62/A din data de 20 septembrie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016, excepţia vizează neconstituţionalitate art. 436 alin. (1) lit. b) şi c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) şi (4), art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (2) din C. proc. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţional, anterior.

În ceea ce priveşte legătura excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei, s-a constatat că şi în prezent dispoziţiile legale permit examinarea legalităţii soluţionării acţiuni civile în procesul penal, însă în raport de o contrarietate cu dreptul procesual, invocată în termenul legal, în ceea ce priveşte faptul cauzator de prejudicii (infracţiunea) şi că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiilor invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

S-a reţinut că autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei, ci doar la completarea unei dispoziţii legale de o manieră care să permită reluarea procesului penal într-un al treilea grad de jurisdicţie, devolutiv al fondului cauzei, solicitându-se preluarea unui caz de recurs în casaţie din materie civilă în materie penală, însă analizarea acţiunii civile este deja posibilă în procedura penală şi în reglementarea actuală, atunci când criticile aduse acţiunii penale conduc la o soluţie care să determine o nelegalitate subsecventă modului de soluţionare a acţiunii penale reflectată în acţiunea civilă.

Înalta Curte a opinat că prin demersul său judiciar petentul invocă lipsa celui de al treilea grad de jurisdicţie, în procesul penal, şi pe cale de consecinţă, transformarea recursului într-o cale de atac devolutivă în condiţiile în care se formulează critici doar asupra acţiunii civile în cadrul procesului penal şi nu beneficiază de trei grade de jurisdicţie, prin raportare la inexistenţa unor motive de recurs în casaţie specifice acţiunii civile.

Ca atare, Înalta Curte a constatat că, în cauza de faţă, aspectele invocate de către petentul A. nu constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a formulat recurs petentul A..

Prin cererea formulată, petentul a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) şi c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) şi (4), art. 442 alin. (2) şi art. 448 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 126 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din CEDO.

A susţinut, în esenţă, că există o legătură a excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei şi dacă Curtea Constituţională admite excepţia, recurentul va fi repus în situaţia de a discuta admisibilitatea recursului în casaţie. A arătat că în încheierea atacată se invocă anumite decizii ale Curţii Constituţionale care au examinat anterior aceste prevederi, fiind constatate constituţionale, or, acesta nu este un motiv de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, în primul rând, întrucât nu există identitate de argumentare, iar, în al doilea rând, chiar dacă ar exista identitate de argumentare, au existat situaţii de reviriment jurisprudenţial al Curţii Constituţionale, respectiv Curtea Constituţională a respins excepţii de neconstituţionalitate, urmând apoi un reviriment şi dispunând admiterea acelor excepţii.

A considerat că interpretarea în sensul că inculpatului i se permite formularea unui recurs în casaţie în ceea ce priveşte latura penală, iar în ceea ce priveşte latura civilă numai dacă soluţia din această latură este influenţată de soluţia în latura penală este o interpretare jurisprudenţială care este neconstituţională şi care nu este indicată în textul de lege, fiind o adăugare la lege şi ceea ce se solicită este o decizie a Curţii Constituţionale care să arate că dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care permit atacarea de către inculpat exclusiv a laturii civile a cauzei, respectiv o decizie interpretativă, intrând în competenţa Curţii Constituţionale.

A precizat că recursul este o cale extraordinară de atac, iar în cauză au fost invocate motive de recurs care vizează exclusiv legalitatea şi exclusiv principii şi chestiuni de drept, iar nu analiza în fapt.

A precizat că în cauză au existat două părţi civile, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi UAT Craiova şi, presupunând că una dintre acestea părăseşte procesul penal, întrucât are posibilitatea să se adreseze instanţei civile în ceea priveşte latură civilă a cauzei, acea parte civilă şi inculpatul din procesul civil beneficiază de judecata pe fond, apel şi recurs, potrivit C. proc. civ., fără a fi ţinute decât de prevederile dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., care reglementează motivele de recurs, iar cealaltă parte civilă care rămâne în procesul penal este ţinută de nişte prevederi împreună cu inculpatul din hotărârea penală pronunţată în apel care rezolvă latura civilă a cauzei şi în situaţia concretă din cauză inculpatul nu are dreptul la calea extraordinară de atac a recursului potrivit dispoziţiilor C. proc. civ.. A considerat recurentul că este o situaţie identică, care depinde de voinţa părţii civile, nu are legătură cu voinţa inculpatului şi care determină o încălcare a principiului egalităţii de tratament şi a dreptului de acces la o instanţă, dispoziţie legală prevăzută în Constituţia României.

Examinând recursul declarat de recurentul petent A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;

- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională fiind unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa, în virtutea atributului de verificare a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, mai înainte de trimiterea spre judecare la Curtea Constituţională a excepţiei, trebuie să examineze pertinenţa acesteia. Analiza pertinenţei excepţiei nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional.

Totodată, condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în rezolvarea cauzei, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei, ci impune o analiză riguroasă.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, Înalta Curte constată că recurentul A. a criticat următoarele dispoziţiile din C. proc. pen.

- art. 436 alin. (1) lit. b) şi c) care prevăd că: "Pot formula cerere de recurs în casaţie:...b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; c) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă."

- art. 438 alin. (1) care prevăd că: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: 1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; 7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; 8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; 11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; 12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

- art. 440 alin. (2) şi (4) care prevăd că: " Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie."

- art. 442 alin. (2) care prevăd că: "Instanţa de recurs în casaţie examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie."

- art. 448 alin. (2) care prevăd că: "Dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în condiţiile alin. (1) pct. 2 lit. b)."

Totodată, instanţa supremă constată că excepţiile au fost invocate în cursul judecării, în faţa judecătorului de filtru, în procedura admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie formulat de petentul A. împotriva deciziei penale nr. 62/A din data de 20 septembrie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Înalta Curte reţine că recurentul pretinde că textele în cauză sunt contrare art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 16, art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie, art. 6 paragraful 1, art. 5 paragraful 4 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 47 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, în lipsa reglementării dreptului de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile în ceea ce priveşte acţiunea civilă în cauză, deoarece acest drept este condiţionat de existenţa unor nereguli în latură penală şi este obligat să aleagă artificial un caz de recurs cu privire la latura penală a cauzei, pentru a putea depăşi examenul de admisibilitate şi a păşi la judecarea pe fond a cauzei.

Examinând excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurentul A. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate, Înalta Curte constată că nu este însă îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, în raport de motivele pentru care a fost respinsă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul A., în procedura examinării admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac, respectiv pentru lipsa indicării unui caz de casare din cele prevăzute expres de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. coroborat cu împrejurarea că recurentul vizează schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte formularea pretenţiilor părţii civile, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. b) şi c), art. 438 alin. (1), art. 440 alin. (2) şi (4), art. 442 alin. (2), art. 448 alin. (2) din C. proc. pen. este inadmisibilă, lipsa legăturii cu cauza fiind vădită.

Or, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În acest sens, dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".

Cu privire la condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale,"legătura cu soluţionarea cauzei", în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun aceste dispoziţii legale în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului" (a se vedea Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

Referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată" (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, "decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părţi" (a se vedea Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 345 din 06 mai 2019).

Aşadar, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare intrinsecă, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, urmăreşte obţinerea unei modificări legislative, care să aibă drept consecinţă completarea unor dispoziţii legale prin introducerea unui caz de recurs în casaţie din materie civilă în materie penală, prin introducerea celui de al treilea grad de jurisdicţie în procesul penal în condiţiile în care se formulează critici doar asupra acţiunii civile în cadrul procesului penal. Or, aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât ar constitui o modificare legislativă, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului şi ţine de politica sa în materie procesual penală.

Instanţa supremă arată că scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Raportându-se la cele anterior expuse, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte, apreciază că dispoziţiile procesual penale permit examinarea legalităţii soluţionării acţiuni civile în procesul penal, însă în raport de infracţiunea cauzatoare de prejudiciu.

Înalta Curte constată că pronunţarea unei soluţii de Curtea Constituţională nu ar avea un efect concret în speţă în ceea ce-l priveşte pe recurent, întrucât dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate acesta a invocat-o nu au aplicabilitate în soluţionarea cererii sale de recurs în casaţie în condiţiile în care acesta a invocat ca şi temei al cererii de recurs în casaţie pe care a formulat-o împotriva deciziei penale nr. 62/A din data de 20 septembrie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016 dispoziţii legale din C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 385 din 04 iunie 2019, a stabilit că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce nu sunt îndeplinite în prezentul demers judiciar al recurentului.

Nu în ultimul rând, se observă că, în concret, chiar dacă excepţiile de neconstituţionalitate ar fi admise, acestea nu ar face admisibil recursul în casaţie, din cauza considerentului definitiv reţinut de către judecătorul de filtru referitor la schimbarea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte formularea pretenţiilor părţii civile, prin motivele de recurs în casaţie invocate.

Concluzionând, în condiţiile în care remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de petentul A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, cu aplicabilitate directă asupra soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauză, instanţa supremă apreciază că, în mod corect a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, soluţia dispusă prin încheierea recurată fiind, în aceste limite, legală.

Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2025 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 aprilie 2025.