Inadmissibility of unconstitutionality exceptions lacking relevance to the specific case where civil parties seek to create new cassation grounds

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Deliberând asupra decursului declarat de recurenţii A., B., C., D., E. şi F., constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, formulată de recurentele părţi civile C., E., B., D. prin reprezentant legal B., A. şi F..

Pentru a dispune astfel, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în considerarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care reglementează cerinţele de admisibilitate că, excepţia a fost ridicată de părţile din proces (recurentele părţi civile C., E., B., D. prin reprezentant legal B., A. şi F.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie formulat împotriva deciziei nr. 1156 din data de 25 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2023.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate care vizează dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, prin raportare la condiţiile de admisibilitate menţionate anterior, Înalta Curte a reţinut că aprecierea asupra constituţionalităţii unui text de lege presupune ca respectiva normă juridică să fie sau să se fi aflat în vigoare, în sensul că produce sau a produs efecte juridice, în acest sens fiind şi jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, care a statuat că "referitor la competenţa sa, art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte." (Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2017; Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000)

Însă, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen., invocate în mod expres de către recurenţi în susţinerea cererii de recurs în casaţie, în forma anterioară modificării prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., nu au fost niciodată în vigoare, neproducând, prin urmare, efecte juridice.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că, prin demersul efectuat, recurenţii urmăresc, în concret, modificarea şi completarea conţinutului art. 438 din C. proc. pen. prin stabilirea unor noi cazuri în care se poate face recurs în casaţie şi care nu au fost niciodată în vigoare, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit, nici de Constituţie, nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. invocată de recurente, prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate, Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest sens, s-a reţinut că dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd că instanţa de contencios constituţional "decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]".

Totodată, judecătorul de filtru din cadrul Înaltei Curţi a reţinut că, referitor la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că, în esenţă, "condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie realmente utilă părţilor care au invocat-o pentru soluţionarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată." (a se vedea Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

În plus, în considerarea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, ci exclusiv pentru viitor şi în alte cauze decât cea de faţă, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Or, finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia, în lipsa oricărui potenţial efect în cauza concretă. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Totodată, a reţinut că, potrivit art. 2 alin. (3) privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.".

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, excepţia de neconstituţionalitate invocată, urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Analizând, în continuare, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Înalta Curte a apreciat că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză, întrucât, chiar dacă instanţa de contencios constituţional ar admite excepţia de neconstituţionalitate şi ar conferi părţii civile posibilitatea de a formula recurs în casaţie cu privire la latura penală chiar şi în cazurile în care soluţia din această latură nu a influenţat soluţia în latura civilă, cererea de recurs în casaţie nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate în contextul în care motivele expuse nu pot fi circumscrise niciunui caz de casare dintre cele prevăzute expres şi limitativ de lege. În concret, recurentele critică modalitatea de stabilire a datei de la care începe să curgă efectiv dobânda legală.

Or, condiţia privind existenţa unei legături între norma a cărei constituţionalitate se doreşte a fi verificată şi soluţionarea cauzei, presupune în mod necesar, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituţionalităţii să fie de natură a produce un efect concret în situaţia juridică a părţii în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate sus- menţionate.

Împotriva aceste soluţii au declarat recurs, în termen legal, recurenţii A., B., C., D., E. şi F., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2023/a2.1.

În motivarea cererii, recurenţii au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

În cuprinsul concluziilor scrise depuse s-a arătat că, prin dispoziţiile art. 435 alin. (1) din C. proc. pen. se creează o situaţie privilegiată pentru inculpat, care are posibilitatea să formuleze neîngrădit recurs în casaţie cu privire la latura penală a cauzei, spre deosebire de partea civilă.

Cu referire la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., s-a susţinut că partea civilă nu este egală în drepturi cu inculpatul, deoarece nu este întrebată dacă este de acord cu diminuarea limitelor de pedeapsă în situaţia în care inculpatul, pentru recunoaşterea faptei, beneficiază de o reducere a limitelor de pedeapsă.

În ceea ce priveşte art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, recurenţii au arătat că, abrogând un număr mare de cazuri de casare, aceste dispoziţii legale îngrădesc exercitarea dreptului părţii civile de a se adresa justiţiei.

Examinând recursul declarat de recurenţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva încheierii din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Prioritar, similar primei instanţe, Înalta Curte reţine că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor cerinţe de admisibilitate, cumulativ, prevăzute de art. 29 alin. (1)- (3) din lege:

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 591 din 21 octombrie 2014, publicată în M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014).

d) - verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii, ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine, însă dispoziţiilor art. 2 ori art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Curtea Constituţională este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are, însă, valenţele unui act procedural, prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

În aceste coordonate de principiu, procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, Înalta Curte reţine că recurenţii pretind că textul art. 436 alin. (1) lit. c) este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 din Constituţia României, cu argumentarea că se creează o situaţie privilegiată pentru inculpat, de inegalitate cu partea civilă, art. 396 alin. (10) din noul C. proc. pen., este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) şi art. 124 din Constituţia României şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, încălcă prevederile art. 21 din Constituţia României.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentele părţi civile C., E., B., D. prin reprezentant legal B., A. şi F. prin prisma exigenţelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 şi a tuturor motivelor invocate de către acestea, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normelor contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, Înalta Curte constată că decizia Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă vreun efect concret în cauză.

În acest sens, se reţine că, prin argumentele aduse în susţinerea excepţiei de neconstituţionaltate a prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 se compară două texte legale, dintre care unul abrogat prin legea de punere în aplicare şi unul în vigoare.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, prin invocarea acestei excepţii recurenţii doresc o interpretare a legii pe care o apreciază ca neconstituţională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii şi care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fără ca neconstituţionalitatea să rezide în însuşi textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituţionalitate.

Cu referire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond apreciază că nu este îndeplinită condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate în soluţionarea cauzei în cadrul căreia a fost invocată, prin invocarea acestei excepţii de neconstituţionalitate recurenţii tind la modificarea textului de lege antemenţionat, în sensul introducerii unei condiţii suplimentare ca, procedura în cazul recunoaşterii învinuirii să poată avea loc doar cu acordul părţii civile/persoanei vătămate. Or, aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât ar constitui o modificare legislativă, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului şi ţine de politica sa în materie procesual penală.

Totodată, raportat la obiectul cauzei, în care a fost ridicată, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, aceasta nu are aptitudinea de a produce un efect util, nici chiar în eventualitatea admiterii, ceea ce conferă excepţiei invocate un singur scop, acela de a determina o modificare legislativă.

Aceleaşi argumente se aplică şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte reţinând că excepţia invocată, chiar şi în situaţia în care ar fi admisă, nu are legătură cu cauza, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată a fost respinsă, ca inadmisibilă, în contextul în care motivele expuse nu se circumscriu niciunui caz de casare dintre cele prevăzute expres şi limitativ de lege, recurentele părţi civile, criticând modalitatea de stabilire a datei de la care începe să curgă dobânda legală.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă, calea de atac, urmând a fi respinsă ca atare.

Soluţia se înscrie într-o logică firească, pentru că, altfel, sesizarea Curţii Constituţionale ar fi de prisos, întrucât instanţa de contencios constituţional ar constata, la rândul său, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi ar respinge excepţia ca inadmisibilă, fără a mai proceda la verificarea temeiniciei acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva încheierii din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul D., în cuantum de 360 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva încheierii din data de 13 martie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurenţii la plata sumei de câte 200 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul D., în cuantum de 360 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 martie 2025.