Indictment upheld; challenges by defendants accused of shielding robbery suspects dismissed as unfounded, trial to proceed.

Şedinţa publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile invocate de inculpaţii A. şi B..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2023 din data de 19.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.

În adoptarea acestei soluţii, judecătorul de cameră preliminară a avut în vedere că prin rechizitoriul nr. x/2023 din data de 19.08.2024 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii A. şi B., pentru săvârşirea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, prevăzută şi pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen.

În fapt, s-a reţinut că la data de 13.01.2023, cei doi inculpaţi au depus la dosarul penal nr. x/2022, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, declaraţiile autentificate sub nr. x/04.01.2023 şi nr. y/04.01.2023, iar, la data de 10.02.2023, cu ocazia audierii în calitate de părţi civile de către instanţa de judecată în aceeaşi cauză penală, au dat declaraţii care conţin neconcordanţe vădite şi neîntemeiate cu declaraţiile date de către aceştia în faza de urmărire penală şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, în sensul că nu au mai recunoscut faptul că inculpaţii C., D. (născut în anul 1982) şi D. (născut în anul 2002) au exercitat acte de violenţă asupra lor, pentru a-şi asigura scăparea, după sustragerea mai multor sume de bani din apartamentul în care se aflau, în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală a inculpaţilor, prin încercarea de a determina instanţa de judecată să schimbe încadrarea juridică a infracţiunii comise de către primii doi inculpaţi, din infracţiunea de tâlhărie calificată în infracţiunea de furt calificat, respectiv să determine instanţa de judecată să îl achite pe cel de-al treilea inculpat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, sub nr. x/2024 la data de 02.09.2024, şi repartizată aleatoriu judecătorului de cameră preliminară, urmând procedura prevăzută de art. 342 din C. proc. pen.

La data de 07.10.2024, inculpaţii, prin apărătorul ales, au formulat cereri şi excepţii, iar la 01.11.2024, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat răspunsul său la cererile şi excepţiile formulate.

Examinând cauza sub aspectul verificării competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că rechizitoriul cuprinde menţiunile prevăzute de art. 328 alin. (1) şi (2) raportat la art. 286 alin. (2) C. proc. pen., indicându-se denumirea parchetului şi data emiterii, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit, semnătura celui care l-a întocmit, faptele şi identitatea persoanelor pentru care s-a efectuat urmărirea penală, încadrarea juridică, motivele de fapt şi de drept, probele şi mijloacele de probă, date referitoare la urmărirea penală, dispoziţia de trimitere în judecată, cheltuielile judiciare, precum şi numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi citate. De asemenea, s-a constatat faptul că rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Judecătorul de cameră preliminară a remarcat claritatea acuzaţiei, respectiv descrierea faptelor cu suficiente elemente încât să rezulte concordanţa cu norma penală şi să facă înţeles obiectul judecăţii, elementul material al infracţiunii, precum şi forma de vinovăţie.

Procurorul a expus concret conduita inculpaţilor subsumată infracţiunilor care formează obiectul acuzaţiei, descriind detaliat faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, cu menţionarea împrejurările de loc, timp, mijloace şi scop, indicând probele pe care se întemeiază acuzaţia, analizându-le pe fiecare în parte, coroborându-le şi concluzionând că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de favorizare a făptuitorului.

Referitor la faptul că situaţia de fapt este neclară şi speculativă, nefiind susţinută de materialul probator administrat în cauză, s-a reţinut că în această etapă procesuală nu se poate verifica temeinicia dispoziţiei de trimitere în judecată, ci doar aspecte de legalitate.

Cu privire la critica privind încadrarea în drept a faptelor reţinute, s-a arătat că aceasta excedează analizei judecătorului de cameră preliminară, fiind atributul judecătorului învestit cu soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor, prin administrarea materialului probator înainte de aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat, material probator care a fost administrat parţial în alt dosar, precum şi împiedicarea consultării dosarului, Judecătorul de cameră preliminară a constatat după momentul aducerii la cunoştinţă a calităţii de inculpat, respectiv 20.03.2024, procurorul a admis, la data de 26.03.2024, cererea de consultare a dosarului de urmărire penală şi cererea de încunoştinţare cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală, formulate de apărătorul ales al inculpaţilor, fiindu-i comunicat apărătorului ales, prin adresa emisă la data de 05.04.2024, să se prezinte la sediul parchetului, după achitarea sumei de 11,90 RON, pentru a ridica fotocopiile scanate, solicitate din dosarul de urmărire penală.

Totodată, prin adresa emisă la data de 08.08.2024, procurorul a informat apărătorul ales că urmare a cererii sale de consultare a dosarului, că acesta se află în lucru, iar, în situaţia în care vor fi efectuate acte de urmărire penală, i se va aduce la cunoştinţă acest aspect.

Prin urmare, judecătorul a constatat că din adresa mai sus menţionată rezultă refuzul justificat al studierii dosarului, având în vedere că acesta se afla în lucru la procuror, la scurt timp fiind emis rechizitoriul.

Deoarece actul de sesizare a instanţei a fost întocmit după o perioadă lungă de la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat, aceştia au avut timpul necesar pentru a-şi exercita dreptul la apărare, prin invocarea de excepţii, propunerea administrării unor probe, inclusiv solicitarea reaudierii în calitate de inculpat, însă, până la data întocmirii rechizitoriului, respectiv 19.08.2024, inculpaţii nu au formulat nici o cerere în acest sens.

S-a reţinut de asemenea, că ataşarea la dosarul cauzei a unor înscrisuri ce se aflau într-un alt dosar penal şi folosirea acestora ca mijloc de probă în dosarul de faţă, respectă dispoziţiile legale, în condiţiile în care între cele două cauze penale există legătură, iar mijloacele de probă oferă date importante pentru aflarea adevărului.

Judecătorul de cameră preliminară a mai constatat că nu este incident nici unul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 C. proc. pen.. Astfel, cu privire la ansamblul probelor administrate în cursul urmăririi penale, Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, fără excepţie, acestea au fost administrate, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în art. 101 C. proc. pen., în lumina principiului legalităţii şi loialităţii administrării probelor.

II. Împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024 au formulat contestaţie în termen legal inculpaţii A. şi B., cauza fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 - 2 Jud. A, cu termen de judecată la data de 26.02.2025

Prin motivele de contestaţie formulate în scris şi depuse la dosarul cauzei, inculpaţii au solicitat remedierea neregularităţilor invocate, iar dacă acestea nu sunt complinite, în temeiul art. 347 raportat la art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., să se constate că obiectul judecăţii nu poate fi stabilit în concret, că modalitatea de descriere a faptei contravine dispoziţiilor art. 286 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., fiind incompatibilă cu prevederile art. 6 parag. 3 lit. a) din Convenţia de la Roma din 1950, că dreptul la apărare al inculpaţilor a fost încălcat, impunându-se constatarea nulităţii rechizitoriului cu consecinţa restituirii cauzei la parchet în vederea refacerii nu doar a actului de sesizare, ci a întregii urmăriri penale, cu respectarea dreptului la apărare.

O primă critică a inculpaţilor a vizat neregularitatea rechizitoriului sub aspectul clarităţii şi predictibilităţii din perspectiva insuficientei descrieri a faptelor presupus săvârşite, fapt ce a condus la o deficitară informare a inculpaţilor cu privire la acuzaţiile aduse, dar şi la imposibilitatea instanţei de a stabili obiectul judecăţii.

Astfel, situaţia de fapt expusă în rechizitoriul analizat, privitoare la faptele deduse judecăţii, este neclară şi uşor speculativă, însoţită de consideraţii subiective ale magistratului procuror, menite sa dea greutate acuzaţiei, care nu este susţinută eficient de materialul probator administrat în cauză.

În realitate, nu au fost administrate probe suplimentare declaraţiilor părţilor civile, cu excepţia a doua declaraţii de martori formulate şi în dosarul de tâlhărie aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, probe din care să se stabilească în concret componentele activităţii infracţionale, dincolo de speculaţiile si interpretările procurorului.

De asemenea, s-a mai invocat faptul că pentru fiecare inculpat procurorul ar fi trebuit să facă discuţie asupra materialului probator în mod individual, ori, în prezentul rechizitoriu toate consideraţiile procurorului sunt cumulative, cu excepţia menţiunilor de la capitolul "În drept", unde sunt menţionaţi separat pentru a face o încadrare juridică individuală.

Astfel, s-a solicitat remedierea acestor neregularităţi în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C. proc. pen.

Sub un alt aspect, s-a criticat faptul că urmărirea penală s-a desfăşurat cu încălcarea drepturilor procesuale ale inculpaţilor, respectiv dreptul la apărare, întrucât aproape întreaga urmărire penală s-a desfăşurat înainte de aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat.

În acest sens, s-a arătat faptul că administrarea probatoriului s-a efectuat exclusiv într-un alt dosar de urmărire de urmărire penală, motiv pentru care urmărirea penală a fost inexistentă.

Referitor la această chestiune, apărarea a solicitat să se aibă în vedere că în cauză, cu încălcarea art. 142 alin. (5) C. proc. pen., au fost folosite transcrierile interceptărilor telefonice din dosarul de tâlhărie, obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, întrucât o asemenea preluare se poate opera numai în situaţia unică în care din cuprinsul acelor interceptări rezultă pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni, pe baza cărora organul judiciar se va sesiza din oficiu, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă, urmărire penală fiind începută ca urmare a plângerilor depuse de părţile civile.

Or, prin preluarea, în lipsa unui temei legal expres, a unor mijloace de probă externe speţei, chiar daca au fost trecute prin filtrul legalităţii al camerei preliminare în respectiva cauză penală, şi catalogarea acestora ca veritabile mijloace de probă în cauza de faţă, este de natură a vătăma iremediabil dreptul la apărare al inculpaţilor şi dreptul la un proces echitabil.

Tot sub aspectul încălcării dreptului la apărare, s-a invocat faptul că inculpaţii nu au fost audiaţi deşi s-a solicitat termen în acest sens.

Un alt aspect a vizat faptul că inculpaţilor li s-a adus la cunoştinţă în mod formal acuzaţia, la finalul urmăririi penale, aşa încât întreaga urmărire penala a fost efectuată fără ca aceştia să se poată apară. Astfel, după aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpaţi, în cauza nu a mai fost efectuat niciun act de urmărire penală, aceasta activitate fiind urmarea firească a soluţiei prin care s-a respins cererea de renunţare la urmărire penala adoptată iniţial de procuror.

De asemenea, procurorul nu a răspuns la solicitările apărării de a comunica stadiul dosarului, motiv pentru care inculpaţii nu au putut ridica obiecţiuni faţă de niciuna dintre probele administrate în cauză, nu au putut formula apărări, cereri şi nici declaraţii, ultimul contact cu activitatea de urmărire penală fiind cu prilejul aducerii la cunoştinţă a calităţii de inculpaţi, când s-a si solicitat termen pentru a se pregăti declaraţiile.

III. Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii contestate, prin prisma motivelor invocate, în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi (4), Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, apreciază contestaţiile nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară verifică în cauză respectarea legii, raportat la competenţa funcţională, după materie şi calitatea persoanei, dar şi în raport cu competenţa teritorială.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară verifică actul de sesizare a instanţei prin prisma condiţiilor prevăzute de lege referitor la conţinutul acestuia, dar şi asupra respectării exigenţelor dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen.. Astfel, în acest cadru se verifică şi claritatea acuzaţiei, respectiv dacă fapta este descrisă şi conţine suficiente elemente din care să rezulte corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În ceea ce priveşte descrierea faptelor în actul de sesizare, pentru a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp şi de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului unei infracţiuni.

Importanţa acestei descrieri rezultă din dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare. Totodată, descrierea faptei este şi o condiţie a asigurării posibilităţii de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum şi asupra încadrării juridice.

Astfel, în jurisprudenţa Ct. EDO s-a statuat că art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunţit asupra naturii şi acuzaţiei aduse împotriva sa. Garanţia prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) din convenţie are ca scop asigurarea posibilităţii persoanei împotriva căreia se formulează o acuzaţie în materie penală de a-şi pregăti o apărare efectivă şi eficientă (Cauza Pelissier şi Sassi contra Franţei).

De asemenea, s-a mai reţinut că paragraful 3 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat, în mod detaliat, nu numai cu privire la cauza acuzării, adică faptele materiale de care este acuzat şi pe care este fondată acuzaţia, dar şi cu privire la natura acuzaţiei, adică încadrarea juridică a faptelor (Cauza Dallos contra Ungariei).

În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme care, prin încheierea nr. 230 din 25.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin încheierea nr. 155 din 03.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a reţinut că acuzaţiile trebuie să fie formulate într-o manieră suficient de clară, încât să dea posibilitatea persoanei inculpate să înţeleagă, chiar beneficiind de sprijinul unor specialişti ai dreptului (avocaţi, consilieri juridici) ce anume i se reproşează de către autorităţi şi care este semnificaţia penală a conduitei sale (încadrare juridică şi implicit tratament sancţionator).

Verificarea rechizitoriului nu poate fi realizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen.. Astfel, nu se poate verifica dacă urmărirea penală este completă şi există probe necesare trimiterii în judecată, aceste chestiuni vizând temeinicia acuzaţiei, aspect care excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.

În ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în cursul fazei de instrucţie penală organele de urmărire penală au administrat probele cu respectarea garanţiilor procesuale referitoare la legalitatea procedurilor şi respectarea dreptului la apărare. În acest cadru, dacă se constată că probele au fost administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale, judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea probelor însă nu în toate cazurile, ci doar atunci când încălcările vizează chestiuni esenţiale, care, în raport cu împrejurările concrete ale cauze, ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Tot în acest cadru, se analizează incidenţa dispoziţiilor art. 281-282 C. proc. pen., privitoare la nulităţile relative şi absolute.

Cu privire la ultimul aspect, cel privind legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă urmărirea penală a fost efectuată cu parcurgerea etapelor obligatorii, dar şi dacă există o concordanţă între actele efectuate şi dispoziţiile organului de urmărire penală.

După verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, respectiv verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dacă respinge cererile şi excepţiile formulate de inculpat, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.

În ceea ce priveşte calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează camera preliminară, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 347 alin. (1) C. proc. pen., în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. De asemenea, la alin. (4) al aceluiaşi text de lege se menţionează că în soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.

Aşadar, în limitele prevăzute de acest cadru procesual, se constată că examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

Analizând criticile invocate de inculpaţi şi prin raportare la aceste consideraţiuni de natură teoretică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că aspectele invocate de inculpaţii A. şi B. sunt neîntemeiate, actul de sesizare fiind apt să investească în mod legal instanţa de judecată, asigurând posibilitatea efectuării unei apărări concrete şi efective, fiind stabilit obiectul şi limitele judecăţii, astfel cum prevăd normele procesuale penale.

În ceea ce priveşte neregularitatea rechizitoriului, inculpaţii au invocat faptul că faptele nu sunt suficient descrise, acuzaţiile nefiind clare şi predictibile, motiv pentru care nu poate fi stabilit obiectul judecăţii.

Critica este nefondată.

Astfel, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, reţine că verificarea legalităţii sesizării instanţei se referă la îndeplinirea cerinţelor referitoare la conţinutul rechizitoriului, fiind un examen care implică analizarea condiţiilor de fond şi formă ale rechizitoriului. Judecătorul de cameră preliminară realizează această examinare pentru a stabili obiectul şi limitele judecăţii, putând cenzura legalitatea actului de sesizare ca act procesual şi procedural din perspectiva descrierii detaliate şi clare a acuzaţiei, expunerea acesteia în drept, precum şi indicarea mijloacelor de probă pe care se sprijină acuzaţia.

Examinând în aceste coordonate rechizitoriul nr. x/2023 din data de 19.08.2024 întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de control judiciar constată că acesta îndeplineşte exigenţele impuse de art. 328 C. proc. pen.. Astfel, acesta cuprinde menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) C. proc. pen., datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpaţilor, încadrarea juridică a acesteia, probele pe care se întemeiază acuzaţia, persoanele care urmează a fi citate şi calitatea acestora, dar şi alte precizări necesare justei soluţionări a cauzei. De asemenea, se observă că rechizitoriul a fost verificat, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti la data de 30.08.2024.

Referitor la descrierea faptelor, se constată că rechizitoriul conţine o expunere detaliată a acestora, fiind prezentate pe larg, modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală faptele imputate inculpaţilor, debutul activităţii infracţionale, contribuţia fiecăruia la săvârşirea presupuselor fapte, reperele temporale şi spaţiale, modalitatea de săvârşire, scopul inculpaţilor, precum şi împrejurările în care au fost comise.

Astfel, inculpaţilor li se impută că la data de 13.01.2023, au depus la dosarul penal nr. x/2022, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, declaraţiile autentificate sub nr. x/04.01.2023 şi nr. y/04.01.2023, iar, la data de 10.02.2023, cu ocazia audierii în calitate de părţi civile de către instanţa de judecată în aceeaşi cauză penală, au dat declaraţii care conţin neconcordante vădite şi neîntemeiate cu declaraţiile date de către aceştia în faza de urmărire penală şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză, în sensul că nu au mai recunoscut faptul că inculpaţii C., D. (născut în anul 1982) şi D. (născut în anul 2002) au exercitat acte de violenţă asupra lor, pentru a-şi asigura scăparea, după sustragerea mai multor sume de bani din apartamentul în care se aflau, în scopul împiedicării tragerii la răspundere penală a inculpaţilor, prin încercarea de a determina instanţa de judecată să schimbe încadrarea juridică a infracţiunii comise de către primii doi inculpaţi, din infracţiunea de tâlhărie calificată în infracţiunea de furt calificat, respectiv să determine instanţa de judecată să îl achite pe cel de-al treilea inculpat, în drept, apreciindu-se ca faptele constituie infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută şi pedepsită de art. 269 alin. (1) C. pen.

Faţă de reperele precizate anterior, instanţa de control judiciar constată că descrierea faptelor satisface exigenţele prevăzute de art. 328 raportat la art. 371 C. proc. pen., în rechizitoriu fiind descrise toate elementele ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului infracţiunii, permiţând inculpaţilor să-şi exercite dreptul la un proces echitabil, iar instanţei să se pronunţe asupra acestora fapte.

De asemenea, procurorul a indicat probele care susţin săvârşirea faptei şi vinovăţia inculpaţilor . În plus, a realizat inclusiv descrierea elementelor constitutive ale infracţiunii, arătând elemente cu relevanţă penală pentru verificarea tipicităţii obiective şi subiective a faptelor, precum şi raţionamentul pentru care se impune soluţia de trimitere în judecată. Astfel, în rechizitoriu se precizează elementul material al infracţiunii, urmarea imediată şi legătura de cauzalitate, dar şi faptul că inculpaţii au acţionat cu scopul de a-i favoriza pe inculpaţii din dosarul de tâlhărie prin încercarea de a determina instanţa de judecată să schimbe încadrarea juridică a infracţiunii comise de către doi dintre inculpaţi, din infracţiunea de tâlhărie calificată în infracţiunea de furt calificat, respectiv să determine instanţa de judecată să îl achite pe cel de-al treilea inculpat, ceea ce justifică concluzia că au acţionat cu intenţie directă.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că descrierea faptei respectă standardul de claritate şi nu conţine contradicţii care să afecteze regularitatea rechizitoriului, permiţând instanţei să stabilească obiectul judecăţii.

În altă ordine de idei, constată că, deşi se susţine că situaţia de fapt este neclară şi speculativă, fiind însoţită de consideraţii subiective, apărarea nu indică în concret în ce constă acele neclarităţi/speculaţii sau aprecieri subiective.

Referitor la faptul că acuzaţia nu este susţinută eficient de materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază critica neîntemeiată, reţinând, astfel cum anterior s-a precizat, că examinarea actului de sesizare a instanţei de către judecătorul de cameră preliminară nu presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen., respectiv nu se poate analiza în această procedură dacă există probele necesare pentru trimiterea în judecată a inculpatului, întrucât această operaţiune antamează temeinicia acuzaţiei, aspect care excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. De asemenea, acesta nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenţa probelor, această chestiune fiind în sarcina instanţei la momentul cercetării judecătoreşti.

Prin urmare, din perspectivă probatorie, examenul judecătorului de cameră preliminară presupune o evaluare a probelor, însă exclusiv din perspectiva legalităţii sau, după caz, a loialităţii. Astfel, judecătorul analizează doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Este nefondată şi critica conform căreia procurorul ar fi trebuit ca pentru fiecare inculpat să fi realizat o examinare a materialului probator în mod individual, nu în mod cumulativ.

Contrar celor susţinute de apărare, în capitolul din rechizitoriu "Situaţia de fapt şi analiza probatoriului", procurorul a prezentat pe larg şi în ordine cronologică situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor, realizând, totodată, o analiză a întregului material probator administrat în cauză cu referire la fiecare dintre inculpaţi. De asemenea, au fost analizate distinct probele din care rezultă contribuţia fiecărui inculpat la săvârşirea presupuselor infracţiuni pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Astfel, în partea de început, rechizitoriul conţine modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală şi contextul în care a debutat presupusa activitate infracţională, reprezentat de formularea de către inculpatul B., la data de 25.025.2022, a unei plângeri penale prin care reclama sustragerea unor sume de bani prin întrebuinţarea de violenţe de către trei persoane necunoscute.

Ulterior, este analizată declaraţia inculpatului B., dată în faza de urmărire penală, în calitate de persoană vătămată, cu ocazia audierii în dosarul penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti şi se realizează o paralelă la nivel de conţinut între declaraţia şi plângerea acestuia . Tot în acest context, este prezentată şi analizată declaraţia inculpatei A. dată la 25.05.2022, în calitate de persoană vătămată, de asemenea, în acelaşi dosar, având ca obiect infracţiunea de tâlhărie calificată, precum şi declaraţiile acesteia la momentul reaudierii, din 02.06.2022 şi. 16.06.2022 .

Rechizitoriul continuă cu descrierea momentului şi contextul adoptării de către inculpaţi a presupusei rezoluţii infracţionale, respectiv odată cu încheierea unui contract de mediere între contestatorii-inculpaţi B. şi A. (părţi civile în cauza ce a format obiectul medierii) şi numiţii D., C. şi un alt D. (inculpaţi în dosarul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - obiect: tâlhărie calificată) şi, subsecvent, cu depunerea în dosarul de instanţă a unor declaraţii notariale de către inculpaţii B. şi A. .

În continuare, se realizează analiza comparativă şi detaliată a acestor declaraţii notariale depuse în instanţă cu cele date de inculpaţi, în calitate de persoane vătămate, în faza de urmărire penală şi se prezintă declaraţiile date în instanţă, în calitate de părţi civile, de contestatori, urmate, de asemenea, de analiza comparativă realizată de procuror .

În finalul acestui capitol, procurorul a analizat declaraţiile contestatorilor, date în calitate de suspecţi în faţa organului de urmărire penală la 16.03.2023, ale martorilor audiaţi în faţa Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, procesul-verbal de vizionare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere, procesele-verbale de transcriere a convorbirilor purtate în mediu ambiental, fotografiile judiciare efectuate în cauză, dar şi cele constatate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti prin sentinţa penală nr. 1964/2023, definitivă prin decizia penală nr. 2003/A/20023 a Curţii de Apel Bucureşti . Nu în ultimul rând, au fost expuse concluziile procurorului în ceea ce săvârşirea presupuselor fapte de către inculpaţi.

Prin urmare, analizând rechizitoriul prin raportare la criticile apărării, nu se poate susţine că activitatea infracţională sau probele au fost analizate în bloc, ci, din contră, procurorul a realizat o examinare amănunţită a probelor administrate, arătând cu referire la fiecare inculpat elementele de fapt care au servit la constatarea existenţei presupuselor infracţiuni, la identificarea persoanelor care le-au săvârşit şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În ceea ce priveşte critica conform căreia urmărirea penală s-a desfăşurat cu încălcarea drepturilor procesuale ale inculpaţilor, respectiv dreptul la apărare, întrucât aproape întreaga urmărire penală s-a desfăşurat înainte de aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat, instanţa de control judiciar apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 305 alin. (1) C. proc. pen.: Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol de lege: Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect.

Din interpretarea acestor dispoziţii, se constată că, primind sesizarea şi constatând că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală este obligat, dispoziţia fiind imperativă, să dispună începerea urmăririi penale exclusiv cu privire la faptă (in rem), chiar şi în situaţia în care sesizarea cuprinde identitatea presupusului făptuitor.

După acest moment, se creează cadrul procesual necesar verificării temeiniciei aspectelor sesizate, prin administrarea probatoriului, şi identificarea autorilor faptelor de natură penală, respectiv probarea acestora.

Practic, după acest moment, organele de urmărire penală, fiind legal învestite, sunt obligate să administreze probe în vederea identificării şi constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate, potrivit legii penale.

Or, astfel cum prevede art. 305 alin. (3) C. proc. pen., pentru a rezulta bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi a i se aduce la cunoştinţă acuzaţia, respectiv calitatea de persoană acuzată, este necesar a fi administrate un minim de probe ulterior sesizării, în lipsa cărora nu poate fi efectuată urmărirea penală faţă de o persoană (in personam).

Prin urmare, administrarea unor probe ulterior momentului sesizării şi începerii urmăririi penale cu privire la faptă reprezintă o condiţie obligatorie în lipsa căreia nu poate fi dispusă efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de persoana care se presupune că a săvârşit fapta şi care, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect. Practic, efectuarea în continuare a urmăririi penale şi existenţa unei acuzaţii în materie penală nu pot fi posibile doar pe baza celor invocate prin actul de sesizare, întrucât nu este satisfăcută condiţia probei.

În cauza de faţă, tocmai acest aspect este contestat, respectiv că majoritatea probelor au fost administrate înainte de aducerea la cunoştinţă a acuzaţiei.

Este de necontestat că o parte din probatoriu a fost administrat înainte de a li se aduce contestatorilor la cunoştinţă calitatea de suspecţi, însă formularea unei acuzaţii în materie penală împotriva contestatorilor nu ar fi fost posibilă fără probele despre care se susţine că au fost administrate nelegal/neloial.

Pe de altă parte, pentru înţelegerea situaţiei, trebuie avute în vedere natura acuzaţiei, dar şi specificul acestei cauze.

Astfel, inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, respectiv favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen., reproşându-li-se, în esenţă, faptul că au depus la dosarul penal nr. x/2022, înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, două declaraţii notariale prin care au declarat aspecte neconforme adevărului, pentru a-i ajuta pe autorii unor infracţiuni contra patrimoniului comise cu violenţă, să scape de răspunderea penală sau să le fie atenuată o asemenea răspundere.

În acest sens, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 01.03.2023, astfel cum rezultă din procesul-verbal, aflat în dosarul de urmărire penală la fila nr. x, , tot la aceeaşi dată dispunându-se şi începerea urmăririi penale in rem, cu privire la faptă.

Sesizarea din oficiu a avut la bază solicitarea reprezentantului Ministerului Public care participa ca procuror de şedinţă în dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi care, apreciind că există dubii cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 360 C. proc. pen. (constatarea infracţiunilor de audienţă) a solicitat eliberarea unor copii din dosar, cererea fiind admisă de către instanţa de judecată .

Aşadar, tocmai pentru a se verifica existenţa bănuielii rezonabile privind săvârşirea faptelor imputate, organele de urmărire penală au administrat proba cu înscrisuri, procedând, pe de o parte, potrivit solicitării procurorului de şedinţă, admisă de către instanţă, iar, pe de altă parte, potrivit obligaţiei instituite de art. 169 C. proc. pen., care prevede că: Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

În acest sens, au fost preluate în copie înscrisuri apreciate drept relevante de procuror, din dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, astfel cum rezultă din procesul-verbal nr. x/4/2022 din 13.02.2023, acesta acţionând în virtutea dispoziţiilor art. 170 alin. (1) C. proc. pen., în care se arată că: În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă.

Aşadar, preluarea actelor din dosarul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, a avut în vedere tocmai verificarea ipotezei de la art. 360 C. proc. pen.. Astfel, apare firească modalitatea procurorului de a proceda, întrucât, faţă de natura cauzei, avea obligaţia pozitivă instituită de art. 169 C. proc. pen., să solicite copii din dosarul instanţei şi, ulterior, urmare a sesizării din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului şi începerea urmăririi penale, să le administreze în cadrul probei cu înscrisuri în cauza penală ce formează obiectul prezentei proceduri, neputându-se ignora valoarea lor probatorie.

Pe de altă parte, raportat la specificul cauzei, este firesc ca toate elementele de fapt ce susţin acuzaţia să fie constatate prin intermediul unor mijloace de probă deja administrate într-o altă cauză, în speţă în dosarul de tâlhărie al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.

Prin urmare, nu se poate reproşa procurorului că aceste probe au fost administrate cu încălcarea principiului legalităţii sau loialităţii. Pe de o parte, nu există niciun impediment în sensul preluării acestor probe şi nicio prevederi legale care să limiteze sau să interzică expres acest lucru.

Pe de altă parte, raportat la cele anterior evocate, nu se poate aprecia în sensul existenţei unei conduite din partea procurorului care să ateste rea-credinţă şi, prin urmare, să conducă la concluzia că probele au fost neloial administrate.

Nu se poate susţine nici că urmărirea penală a fost inexistentă, întrucât administrarea probatoriului s-a realizat exclusiv într-un alt dosar.

Astfel, se constată că după momentul aducerii la cunoştinţă a calităţii de suspect, adică după efectuarea în continuare a urmăririi penale, inculpaţii au fost audiaţi. După punerea în mişcare a acţiunii penale şi dobândirea calităţii de inculpat, contestatorilor li s-a dat posibilitatea de a fi din nou audiaţi, însă aceştia au refuzat.

Ulterior, la 31.07.2024, urmare a solicitării organului de urmărire penală, a fost înaintat dosarul nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti în vederea efectuării unor copii, fiind ataşate inclusiv sentinţa penală nr. 1964/2023 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti şi decizia nr. 2003/A/2023 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, nu se poate susţine că toate probele au fost administrate înainte de aducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor sau că nu a fost efectuată o urmărire penală propriu-zisă.

De asemenea, nu se poate susţine că inculpaţii nu au avut posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare.

Astfel, inculpaţii au dobândit calitatea de suspecţi prin ordonanţa din 09.03.2023, iar această calitate şi acuzaţiile formulate împotriva lor le-au fost aduse la cunoştinţă la 16.03.2023, conform proceselor-verbale aflate în vol. 1 al dosarului de urmărire penală, la filele nr. x

Prin urmare, de la data de 16.03.2023, contestatorii-inculpaţi A. şi B. au avut cunoştinţă că împotriva lor s-au formulat acuzaţii de natură penală, fiind informaţi, totodată, cu privire la drepturile prevăzute de art. 10, art. 12 alin. (2) şi (3), art. 18, art. 83, art. 89, art. 99 alin. (3) şi art. 109 C. proc. pen., inclusiv cu privire la dreptul de a propune probe şi a formula excepţii.

Ulterior, la un an distanţă, respectiv la 11.03.2024, contestatorii au dobândit calitatea de inculpaţi, fiind pusă în mişcare acţiunea penală împotriva acestora.

De asemenea, prin procesele-verbale din 20.03.2024 le-au fost aduse la cunoştinţă acuzaţiile, drepturile procesuale şi calitatea de inculpaţi, ocazie cu care li s-a pus în vedere şi faptul că au dreptul să dea declaraţie, lucru refuzat de către aceştia.

În continuare, prin ordonanţa din 26.04.2024, contestatorilor le-a fost încuviinţă cererea privind consultarea şi fotocopierea dosarului.

Or, având în vedere data de la care inculpaţii au luat cunoştinţă în mod oficial de acuzaţiile formulate împotriva lor (16.03.2023) şi momentul trimiterii în judecată (19.08.2024), nu se poate aprecia că nu au avut posibilitatea de a se apăra sau că urmărirea penală a fost una formală, mai ales că atitudinea lor a fost una pasivă, aceştia nesolicitând administrarea/readministrarea unor probe.

În ceea ce priveşte faptul că au fost folosite transcrierile interceptărilor telefonice din dosarul de tâlhărie, obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică cu încălcarea art. 142 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară apreciază că o această critică este nefondată.

Potrivit ar. 142 alin. (5) C. proc. pen.: Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).

Interpretând aceste dispoziţii, instanţa de control judiciar reţine că datele rezultate ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică pot fi valorificate atunci când se constată că a fost săvârşită o infracţiune gravă, alta decât aceea care formează obiectul anchetei, sau se pregăteşte săvârşirea unei asemenea infracţiuni.

În cauza de faţă datele obţinute ca urmare a punerii în executare a măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în dosarul penal nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti au fost apreciate drept concludente şi utile pentru probarea activităţii infracţionale a contestatorilor, cercetaţi la acel moment pentru săvârşirea infracţiunii contra înfăptuirii justiţiei, respectiv pentru favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, existând date şi informaţii utile şi concludente cu privire la săvârşirea infracţiunii de favorizare a făptuitorului, infracţiune dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de control judiciar apreciază că informaţiile rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în dosarul de tâlhărie au fost preluate şi folosite în cauza pendinte cu respectarea dispoziţiilor art. 142 alin. (5) C. proc. pen.

Şi în fine, este nefondată şi critica vizând faptul că procurorul nu a răspuns la solicitările apărării de a comunica stadiul dosarului, motiv pentru care inculpaţii nu au putut ridica obiecţiuni faţă de niciuna dintre probele administrate în cauză, nu au putut formula apărări, cereri şi nici declaraţii.

Referitor la această critică, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, subliniază existenţa unor contradicţii cu privire la susţinerile apărării.

Pe de o parte, contestatorii se plâng că probele au fost administrate înainte de aducerea la cunoştinţă a acuzaţiilor, însă ulterior aceştia nu au mai solicitat suplimentarea sau readministrarea probatoriului.

Pe de altă parte, invocă faptul că nu au avut timpul şi înlesnirile necesare pentru a se apăra, în condiţiile în care, astfel cum anterior s-a precizat, de la momentul aducerii la cunoştinţă a acuzaţiilor (16.03.2023) şi până la data trimiterii în judecată (19.08.2024) a trecut o perioadă de 1 an şi 5 luni.

Or, în această perioadă, cunoscând că împotriva lor se desfăşoară o anchetă penală, inculpaţii aveau posibilitatea să studieze dosarul, să-şi angajeze apărător, să formuleze cereri, probe sau excepţii în cauză, mai ales că după momentul punerii în mişcare a acţiunii penale au fost asistaţi de către un avocat ales.

Prin urmare, nu se poate aprecia că în cauză nu au fost respectate standardele procesual penale, în condiţiile în care organele de urmărire penală şi-au îndeplinit rolul activ specific acestei faze procesuale, în sensul că atât după efectuarea în continuare a urmăririi penale, cât şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, i-au chemat pe inculpaţi spre a le aduce la cunoştinţă calitatea, acuzaţiile şi drepturile, inclusiv cel de a fi audiaţi, aceştia manifestându-şi poziţia procesuală în prezenţa apărătorului ales, avocat E..

Referitor la faptul că nu li s-a comunicat stadiul dosarului, instanţa de control judiciar nu poate primi o astfel de critică, reţinând că prin ordonanţa din 26.03.2024, le-a fost încuviinţată inculpaţilor consultarea şi studierea dosarului penal, iar avocatului ales al acestora cererea de încunoştinţare cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală.

Ulterior, urmare a cererii apărătorului ales al inculpaţilor din 05.08.2024, procurorul a răspuns solicitării acestuia, precizând că dosarul se află în lucru şi că va fi încunoştinţat despre efectuarea actelor de urmărire penală într-o atare situaţie.

După acest moment, procurorul a dispus trimiterea în judecată, iar ceea ce reclamă, în realitate, inculpaţii, constă în imposibilitatea de a mai formula apărări în cauză, ceea ce este adevărat, însă acest aspect nu îi este imputabil procurorului.

Astfel, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, reţine, pe de o parte, că procedura de emitere a rechizitoriului este în căderea procurorului, astfel, cum prevede art. 327 C. proc. pen., acesta fiind singurul care stabileşte momentul trimiterii în judecată, atunci când apreciază că urmărirea penală este completă şi există probele necesare, legal administrate, trimiterii în judecată.

Pe de altă parte, nu i se poate imputa procurorului pasivitatea inculpaţilor care, din cauza propriei lipse de diligenţă, au fost puşi în faţa faptului împlinit, constatând că faţă de aceştia s-a dispus trimiterea în judecată.

În realitate, inculpaţii îşi invocă propria culpă pentru a susţine încălcări procedurale săvârşite de către organele judiciare, aspect inadmisibil şi surprinzător, cu atât mai mult cu cât au beneficiat de asistenţă juridică din partea unui avocat pe parcursul urmăririi penale.

Conchizând, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, constată că, de fapt, nu se aduce în discuţie o eroare de procedură a organelor de urmărire penală, ci, în realitate, inculpaţii invocă propria neglijenţă în construirea şi abordarea strategiei de apărare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că încheierea care face obiectul contestaţiei este legală şi temeinică, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond constatând legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Astfel, în mod just, s-a dispus începerea judecăţii, apreciindu-se că rechizitoriul îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege.

Pentru argumentele enunţate anterior, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorii-inculpaţi la plata sumei de 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorii-inculpaţi la plata sumei de 300 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 26 martie 2025.