Civil party's cassation appeal inadmissible; acquittal for fraudulent management stands, seizure lifting upheld.

Şedinţa publică din data de 08 aprilie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de partea civilă A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 1012 din 13.08.2024 pronunţată de Judecătoria Brăila, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., a fost condamnată inculpata B. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 91 alin. (1) C. pen. s-a suspendat sub supraveghere aplicarea pedepsei astfel stabilite.

În baza art. 91 alin. (3) C. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere s-a impus inculpatei să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a fost obligată inculpata să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, iar în baza art. 93 alin. (3) C. pen., i s-a impus acesteia să presteze un număr de 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii la una din unităţile aflate în subordinea primăriei de domiciliu.

În baza art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1349 C. civ., s-a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă A. şi a fost obligată inculpata B. la plata către aceasta a sumei de 82.269,71 RON, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data achitării integrale.

S-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra imobilului inculpatei, situat în municipiul Brăila, Aleea x.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 3.550 RON, din care suma de 3000 RON aferentă fazei de urmărire penală şi suma de 550 RON aferentă cercetării judecătoreşti la instanţa de fond.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în perioada 24.03.2016-21.07.2016, inculpata B. în calitate de mandatar special al mandantului C. (mama persoanei vătămate A., în prezent decedată), având ca atribuţii efectuarea oricărui fel de operaţiuni bancare (depuneri, retrageri de numerar) din contul bancar IBAN x deschis pe numele C. la D. S.A., Sucursala Brăila şi care, în îndeplinirea atribuţiilor de administrare şi conservare a sumelor de bani existente în cont, pe durata acestui mandat, respectiv până la decesul lui C. (din data de 21.07.2016), a pricinuit o pagubă materială în sumă de 82.269,71 RON, prin aceea că persoana vătămată A., la momentul când i s-a emis certificatul de moştenitor, ca şi unic fiu al defunctei C., a constatat lipsa banilor ce i se cuveneau din contul respectiv, prin aceasta B. dând dovadă de rea credinţă prin comportarea sa faţă de bunurile gestionate, activitate infracţională desfăşurată în scopul dobândirii unui folos patrimonial. Or, faţă de faptul că inculpata B. nu a apărat numai interesele financiare ale defunctei C., ci şi-a apărat şi propriile interese, instanţa de fond a reţinut că în cauză s-a făcut dovada săvârşirii infracţiunii de gestiune frauduloasă, prev. de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen.

Pe latură civilă, instanţa de fond a admis acţiunea părţii civile A. şi a obligat-o pe inculpata B. la plata către partea civilă a sumei de 82.269,71 RON, la care s-a adăugat dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti până la data achitării integrale. Cu privire la dobânda legală, instanţa a apreciat întemeiată susţinerea părţii civile conform căreia se solicită şi beneficiul nerealizat, ţinându-se cont de toate elementele necesare pentru ca despăgubirea să reprezinte o reparare completă a prejudiciului cauzat. Astfel, pentru ca partea civilă să nu fie lipsit de o parte din acest prejudiciu şi anume de cel pe care nu l-a putut realiza dacă plata despăgubirilor s-ar face cu întârziere şi pentru a evita un nou proces, este necesar ca cel care urmează să plătească pagubele să fie obligat şi la plata dobânzii legale pe tot timpul de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri până la completa achitare, deoarece din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care instanţa a stabilit daunele, acestea s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care produce dobânzi civile.

În aceste condiţii, instanţa de fond a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra imobilului inculpatei, situat în municipiul Brăila, Aleea x pentru a da posibilitatea părţii civile să-şi recupereze prejudiciul suferit şi cheltuielile judiciare.

Prin decizia penală nr. 101/A din 27 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de inculpata B., a fost desfiinţată sentinţa penală nr. 1012/13.08.2024 a Judecătoriei Brăila şi, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., în referire la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata B. pentru săvârşirea infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen. întrucât nu există probe că aceasta ar fi comis infracţiunea dedusă judecăţii.

A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă A..

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului inculpatei, situat în municipiul Brăila, judeţul Brăila.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în cauză au rămas în sarcina statului.

În esenţă, Curtea a reţinut că, în cauză, s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, însă nu la data de 20.07.2024, cum a susţinut procurorul prin motivele de apel, ci la data de 18.09.2024, respectiv după pronunţarea de către instanţa de fond a sentinţei penale apelate.

Astfel, a constatat că, în cauza dedusă judecăţii, referitor la infracţiunea de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) pentru care este judecată inculpata, niciunul dintre actele efectuate de organele de urmărire penală sau de instanţele de judecată (fond/apel) nu a condus la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

De asemenea, curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen., care prevăd că, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Drept urmare, având în vedere că instituţia prescripţiei răspunderii penale este eminamente una de drept substanţial, fiind aplicabilă regula mitior lex cuprinsă în art. 5 alin. (1) C. pen., singurul termen de prescripţie de referinţă în cauza dedusă judecăţii este termenul general prevăzut la art. 154 alin. (1) C. pen.

Potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.

Faţă de aceste dispoziţii legale, termenul general de prescripţie incident prin raportare la limitele legale de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea de "gestiune frauduloasă", este de 8 ani, în conformitate cu art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., şi curge de la data comiterii acesteia, respectiv 21.07.2016.

Cu toate acestea, la calcularea datei împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale în prezenta cauză, instanţa de apel a avut în vedere şi dispoziţiile art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 al Preşedintelui României, respectiv dispoziţiile art. 64 alin. (13) din Decretul nr. 240/2020 al Preşedintelui României, acte normative prin care a fost instituit un caz de suspendare a prescripţiei răspunderii penale în cauzele în care nu s-au efectuat acte de urmărire penală.

Analizând prevederile celor două decrete, Curtea a constatat că, începând cu data de 16.03.3020 a fost instituită la nivel naţional starea de urgenţă ca urmare a izbucnirii pandemiei generate de virusul SARS-COV-2, iar pentru prevenirea răspândirii intracomunitare a virusului s-au luat o serie de măsuri ce vizau în primul rând limitarea interacţiunii dintre persoane. În atare condiţii, în ceea ce priveşte procesele penale, s-a stabilit efectuarea actelor de urmărire penală şi continuarea judecăţii numai în anumite tipuri de cauze indicate în cuprinsul celor două acte normative. Prin urmare, potrivit prevederilor Constituţiei şi ale legii cadru în materie, decretul Preşedintelui constituie un act administrativ normativ, limitările şi restricţiile impuse, ce au fost generate tocmai de situaţia pandemică, constituie împrejurări de neînlăturat ce au împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale şi continuarea proceselor penale.

În aceste condiţii, instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani, s-ar fi împlinit la data de 20.07.2024 dacă în cauză nu ar fi intervenit vreo cauză de întrerupere sau suspendare a cursului acestei prescripţii. Or, în perioada în care pe teritoriul României a fost instituită starea de urgenţă (16 martie 2020 - 14 mai 2020), a operat suspendarea de drept a cursului prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile art. 156 C. pen.

Prin urmare, la calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale s-a adăugat perioada de 60 de zile în care cursul prescripţiei a fost suspendat de drept, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de "gestiune frauduloasă", prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., reţinută în sarcina inculpatei B. împlinindu-se la data de 18.09.2024.

Cu privire la fondul cauzei, curtea de apel a constatat că, din mijloacele de probă pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de condamnare a inculpatei B. nu rezultă cu certitudine săvârşirea de către aceasta a infracţiunii deduse judecăţii, mijloacele de probă administrate în cauză neducând la această concluzie în mod indubitabil.

În acest sens a reţinut că, într-adevăr, inculpata B. nu a reuşit să probeze cu certitudine modalitatea în care a cheltuit toate sumele de bani ridicate din contul defunctei C., însă, în acelaşi timp, nici organele de urmărire penală nu au reuşit să evalueze în mod convingător contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentului din municipiul Brăila, judeţul Brăila, achiziţionat de defunctă la data de 30.03.2016.

Astfel, s-a observat că, potrivit susţinerilor inculpatei, după ce ridica sumele de bani din cont, aceasta i le remitea defunctei C., în cauză nefiind administrat niciun mijloc de probă care să dovedească contrariul. Potrivit procurii date de defunctă, inculpata nu era obligată să întocmească vreun înscris la remiterea sumelor de bani, defuncta putând dispune de acestea după bunul său plac. De asemenea, inculpata făcea cumpărături pentru defunctă, iar documentele fiscale doveditoare le preda acesteia, cel mai probabil, neputându-se afirma, fără echivoc, că documentele găsite în apartamentul defunctei ar reflecta totalitatea achiziţiilor făcute de aceasta, existând posibilitatea ca defuncta C. să fi aruncat/distrus/pierdut astfel de documente.

Împrejurarea că, în cursul anului 2016, inculpata şi-a achiziţionat un apartament în valoare de 26.000 RON şi a achitat mai multe rate din împrumuturile pe care le avea nu poate conduce, singură, la concluzia de netăgăduit că aceasta şi-ar fi însuşi vreo sumă de bani din contul defunctei C., în condiţiile în care inculpata avea un loc de muncă şi beneficia de ajutorul copiilor săi, aflaţi la muncă în străinătate. Faptul că inculpata nu a prezentat dovezi în sensul că ar fi primit bani de la copiii săi este cât se poate de firesc, deoarece, de regulă, între rudele apropiate nu se întocmesc înscrisuri pentru dovedirea unor astfel de acte juridice. Având în vedere şi valoarea redusă a apartamentului achiziţionat, de numai 26.000 RON, curtea a apreciat că este rezonabil a presupune că aceasta ar fi putut achiziţiona apartamentul respectiv din surse proprii, fără nicio legătură cu sumele de bani ridicate din contul defunctei C..

În aceste condiţii, instanţa de apel a constatat că trimiterea în judecată a inculpatei B. şi condamnarea acesteia pentru infracţiunea de gestiune frauduloasă s-a făcut pe baza unor prezumţii simple, care nu pot sta la baza pronunţării unei soluţii de condamnare.

Faţă de toate aceste considerente, curtea a apreciat că, prin mijloacele de probă administrate în cauză, nu s-a reuşit înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază inculpata B..

În consecinţă, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., curtea a admis apelul declarat de inculpată, a desfiinţat sentinţa penală apelată, iar în rejudecare a dispus achitarea acesteia, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., întrucât nu există probe că aceasta ar fi comis infracţiunea dedusă judecăţii. Temeiul juridic al soluţie de achitare nu poate fi acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., astfel cum a solicitat în principal inculpata, deoarece mijloacele de probă administrate în cauză nu exclud în mod absolut posibilitatea ca aceasta să îşi fi însuşit, în interes propriu, sume de bani din contul defunctei C..

Pe de altă parte, Curtea, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, întrucât la data declarării căii de atac (21.08.2024) termenul de prescripţie a răspunderii penale nu era împlinit în cauză.

De asemenea, a respins, ca nefondată, acţiunea civilă formulată de partea civilă A. şi, subsecvent, a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra imobilului inculpatei, situat în municipiul Brăila, judeţul Brăila.

Hotărârea din apel a fost comunicată la 27 ianuarie 2025 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi părţii civile A., şi la 30 ianuarie 2025 inculpatei B..

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 28 februarie 2025 pentru partea civilă A..

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la 06 februarie 2025, a declarat recurs în casaţie partea civilă A., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, s-a dispus achitarea inculpatei B., din probele administrate în cauză (expertiza contabilă şi tehnică, martori, înscrisuri, mandatul de verificare a conturilor bancare ale inculpatei) rezultând că această soluţie este nelegală şi netemeinică. De asemenea, a susţinut că hotărârea de achitare i-a adus un grav prejudiciu, favorizarea inculpatei de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea apelului fiind evidentă.

La data de 18 februarie 2025, recurentul a depus o nouă cerere, în care a reiterat susţinerile formulate anterior.

La data de 23 februarie 2025, recurentul a depus o completare a cererii de recurs în casaţie prin care a solicitat, în principal, suspendarea executării hotărârii atacate şi, în subsidiar, suspendarea ridicării sechestrului asigurator, întrucât acesta este singura garanţie pentru recuperarea prejudiciului material pentru care s-a constituit parte civilă.

La data de 06 martie 2025, recurentul a depus o nouă completare a cererii de recurs în casaţie prin care a susţinut că, în hotărârea pronunţată în apel, inculpata B. a fost achitată în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., deşi aceste dispoziţii nu prevăd achitarea, ci încetarea procesului penal.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi şi inculpatei B. la 20 februarie 2025.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. a expirat 04 martie 2025.

La data de 04 martie 2025, inculpata B., prin apărător ales, a depus concluzii scrise, solicitând, în esenţă, respingerea, ca inadmisibil, a recursului în casaţie declarat de partea civilă, întrucât criticile formulate nu se încadrează în cazul de casare invocat, ci vizează netemeinicia hotărârii recurate.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 06 martie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie era îndeplinită.

La data de 04 aprilie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. (nefiind respectată cerinţa de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.).

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 101/A din 27 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către de către A., persoană care, faţă de calitatea sa de parte civilă în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că, deşi partea civilă A. nu a declarat apel în cauză, situaţia juridică a acesteia s-a modificat ca urmare a admiterii de către Curtea de Apel Galaţi a căii de atac formulate de inculpata B..

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde întrucât cuprinde numele şi prenumele recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care au întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate sau în privinţa căreia s-a dispus încetarea procesului penal.

Aceste consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., prin intermediul căruia, hotărârile sunt supuse casării în acele situaţii în care, în raport cu actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal, ca urmare a aplicării greşite a unor dispoziţii legale (cum ar fi cele care reglementează prescripţia răspunderii penale), aspect care, însă, nu a fost invocat de recurent.

Astfel, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs în casaţie, recurentul parte civilă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatei B., din probele administrate în cauză (expertiza contabilă şi tehnică, martori, înscrisuri, mandatul de verificare a conturilor bancare ale inculpatei) rezultând că se impunea condamnarea acesteia.

Se observă, aşadar, că aspectele invocate de către recurentul parte civilă nu se circumscriu motivului de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., acesta vizând, aşa cum s-a menţionat anterior, doar situaţia în care "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal", soluţie care nu a fost pronunţată în speţă, prin hotărârea recurată dispunându-se achitarea inculpatei B.. Aşadar, recurentul nu a formulat, în concret, vreo critică de nelegalitate care să poată fi analizată prin prisma cazului de casare invocat.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte aspectele invocate ulterior, în cadrul notelor scrise depuse la data de 06 martie 2025, respectiv că instanţa de apel a dispus achitarea inculpatei B. în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., deşi aceste dispoziţii nu prevăd achitarea, ci încetarea procesului penal, Înalta Curte constată că motivarea, precizarea sau modificarea cererii de recurs în casaţie se poate realiza numai în interiorul termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen. în care poate fi exercitată calea de atac, termenul de motivare a căii de atac suprapunându-se peste termenul de exercitare a recursului în casaţie atât în privinţa duratei, cât şi a momentului de la care începe să curgă. În consecinţă, precizările aduse cererii de recurs în casaţie în afara termenului de exercitare a căii de atac nu pot fi avute în vedere de către instanţa de control judiciar, întrucât au fost făcute cu încălcarea termenului prevăzut de lege în care puteau fi formulate, termen împlinit la data de 28 februarie 2025.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de aceasta ca inadmisibilă. Faţă de soluţia ce se va pronunţa, nu se mai impune analizarea cererii formulate de recurent, în temeiul art. 441 C. proc. pen., de suspendare a executării deciziei recurate, respectiv de suspendare a ridicării măsurii sechestrului asigurator.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurentul parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă A. împotriva deciziei penale nr. 101/A din 27 ianuarie 2025 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul parte civilă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 aprilie 2025.