Ineligibility of criminal charges for abuse of office based solely on dissatisfaction with prosecutorial decisions and legal interpretation

Şedinţa publică din data de 23 aprilie 2025

Asupra plângerii de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanţa din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus clasarea cauzei ce are ca obiect plângerea formulată de A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. şi represiune nedreaptă, prev. de art. 283 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că la data de 23.03.2021 a fost înregistrată la Parchetul Militar Bucureşti plângerea formulată de A. împotriva procurorilor militari B. şi C. din cadrul Parchetului Militar Bucureşti, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. şi represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) C. pen., în legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. x/2021

Plângerea a fost transmisă pe cale administrativă la Parchetul, de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, unde a fost înregistrată sub nr. x/2021, la 23.04.2021.

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 49/2022 privind desfiinţarea secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, dosarul a fost transmis şi înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sub nr. x/2022 la 21.04.2022. Întrucât procurorul militar B. îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Parchetelor Militare, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 49/2022 şi dispoziţiile procesual penale incidente, prin ordonanţa nr. 1192/P/2022 din 19.05.2022 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dosarul fiind înregistrat în evidenţele secţiei de urmărire penală şi criminalistică sub nr. x/2022, la 24.05.2022.

Din examinarea actului de sesizare se reţine critica petentului în legătură cu modul de instrumentare a dosarului nr. x/2021 al Parchetului Militar Bucureşti în care procurorii militari reclamaţi au efectuat acte de urmărire penală, dispunându-se trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen., nefiind descrise în concret faptele penale sesizate şi nefiind indicate mijloace de probă. Cauza la care se face referire se află pe rolul instanţei de judecată.

Nemulţumirile petentului, sesizate şi Inspecţiei Judiciare, nu au primit rezolvarea dorită, Direcţia de Inspecţie pentru procurori prin rezoluţia nr. 22-1598/10.06.2022 dispunând clasarea sesizării formulate.

În contextual evocat de A. s-a constatat că nu există date sau indicii care să confirme existenţa infracţiunilor sesizate.

În legătură cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există), în literatura de specialitate s-a arătat că, textul are în vedere inexistenţa unei fapte în materialitatea ei.

S-a menţionat că la adoptarea soluţiei au fost avute în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 68/2017 referitoare la cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, astfel: "Atunci când sesizarea îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1), procurorul, din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală, dispune prin ordonanţa clasarea, fără a efectua acte de urmărire penală în cauză. Cu alte cuvinte,... procurorul va dispune prin ordonanţă soluţia de clasare, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.. Curtea reţine că, aşa cum s-a explicat şi în doctrină, acest caz de clasare poate interveni în oricare dintre fazele în care se află dosarul, prin raportare la începerea sau nu a urmăririi penale, a dobândirii calităţii de suspect sau a celei de inculpat. Dacă intervine după ce sesizarea este verificată şi declarată admisibilă sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă, dar din conţinutul ei rezultă fără echivoc incidenţa unui caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, clasarea are natura juridică a unei soluţii de neurmărire, iar dacă soluţia de clasare intervine după începerea urmăririi in rem, clasarea are valenţele unei soluţii de netrimitere în judecată."

Împotriva soluţiei de clasare, petentul A. a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin ordonanţa nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică.

Pentru a pronunţa această soluţie, procurorul şef al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinând plângerea, ordonanţa şi actele dosarului, în esenţă, a constatat că nu exista niciun indiciu de natură a conduce la identificarea vreunui viciu de natură substanţială ori procedurală apt să conducă la infirmarea acesteia, soluţia de clasare fiind temeinică şi legală.

Împotriva soluţiei de clasare dispusă prin ordonanţa din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, precum şi împotriva ordonanţei nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat plângere petentul A., solicitând admiterea plângerii, anularea ordonanţei de clasare, cu consecinţa trimiterii cauzei la parchet în vederea continuării cercetărilor.

În motivarea plângerii petentul a arătat, în esenţă, că a formulat o plângere penală împotriva unor procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precizând că i-au fost încălcate drepturile procesuale prev. de art. 81 şi art. 111 C. proc. pen. A menţionat petentul că nu i s-a permis să depună probe, că nu a fost audiat şi că nu a avut acces la dosar. De asemenea, a susţinut că o bună perioadă de timp dosarul a fost plimbat de la o unitate de parchet la alta, fără a i se aduce la cunoştinţă acest fapt, toate cererile sale rămânând fără răspuns.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 24 martie 2025, sub nr. x/2025, stabilindu-se prim termen de soluţionare a plângerii la data de 23.04.2025.

Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc la termenul din 23.04.2025, s-au luat concluziile petentului şi procurorului asupra plângerii penale de faţă, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei hotărâri.

Examinând plângerea formulată de petentul A., judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 340 C. proc. pen., după respingerea plângerii formulate împotriva soluţiei de clasare pronunţată în cauză, persoana a cărei plângere a fost respinsă conform art. 339 C. proc. pen. poate face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea astfel cum a fost reglementată prin art. 340 C. proc. pen., dă eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Judecătorul de cameră preliminară realizează un control asupra modului în care s-au desfăşurat actele, respectiv al soluţiei date.

Cum soluţionarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac şi, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală.

Rezultă, aşadar, că, sesizat cu plângerea menţionată, judecătorul nu este învestit cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.

În raport de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, judecătorul de cameră preliminară pronunţă una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (6) C. proc. pen.

La soluţionarea plângerii se verifică actul procesual atacat pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor administrate în cursul judecării prezentei cauze.

Pentru a se iniţia cercetări faţă de o persoană pentru săvârşirea unei infracţiuni este necesar ca din datele existente să rezulte elemente concrete de fapt care să conducă la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă penală, indiciile fiind cele care declanşează procesul penal.

În speţa de faţă, petentul A. critică efectuarea actelor de urmărire penală, precum şi trimiterea în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. şi represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) C. pen., în legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. x/2021

Deopotrivă, nemulţumirile petentului care au fost sesizate şi Inspecţiei Judiciare, vizează faptul că acestea nu au fost rezolvate cu celeritate, mai mult Direcţia de Inspecţie pentru procurori prin rezoluţia nr. 22-1598/10.06.2022 dispunând clasarea sesizării formulate.

Însă, se constată că din probele administrate nu s-au evidenţiat elemente care să ducă la concluzia că soluţiile adoptate de către magistraţii procurori, au fost date prin încălcarea legii, neexistând acel minim de date care să permită a se considera că intimaţii (B. şi C.) au săvârşit faptele pe care petentul le-a reclamat, din situaţia de fapt expusă neconturându-se elementele concrete ale vreunei infracţiuni, fiind doar simple presupuneri şi convingeri personale.

Aspectele învederate nu au aptitudinea de a atrage răspunderea penală a magistraţilor, întrucât simpla nemulţumire, subiectivă, a persoanei pretins defavorizate printr-o soluţie nu poate constitui o premisă pentru angajarea răspunderii penale a magistratului, în lipsa oricăror alte indicii care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, indicii care nu se regăsesc în prezenta cauză.

Aşa cum în mod corect a apreciat şi procurorul în ordonanţa atacată, Judecătorul de cameră preliminară constată că aspectele sesizate de petent referitoare la modul de instrumentare a dosarului penal prin care s-a dispus trimiterea petentului în judecată, nu constituie fapte de natură penală, ci reprezintă activităţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi aplicarea legii, susceptibile a fi cenzurate în procedurile prevăzute de C. proc. pen., respectiv în cameră preliminară, în cursul judecăţii pe fond şi ulterior în căile de atac.

Astfel, nefiind reţinută nicio încălcare a dispoziţiilor legale şi, în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului, constatându-se că faptele penale cu privire la care s-a solicitat a fi cercetaţi intimaţii nu există, ordonanţa atacată este temeinică şi legală, neexistând temeiuri pentru desfiinţarea acesteia. Aspectele învederate de către petentul A. nu constituie date şi indicii privind săvârşirea de către intimaţi a infracţiunilor reclamate, împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de clasarea cauzei privind plângerea penală formulată, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. şi represiune nedreaptă, prev. de art. 283 alin. (1) C. pen.

De principiu, criticile generale referitoare la modul de soluţionare de către un magistrat a unor cauze penale nu pot face obiectul unei sesizări penale, întrucât activitatea desfăşurată de magistraţi urmare unei sesizări nu poate constitui prin ea însăşi o infracţiune. Legalitatea şi temeinicia unei soluţii dispuse este supusă căilor de atac.

Mai mult, pronunţarea unei hotărâri nu poate antrena răspunderea penală a magistraţilor, decât în măsura în care există probe că au fost interesaţi sau de rea-credinţă.

Pe de altă parte, este avut în vedere şi principiul independenţei de care se bucură orice magistrat în soluţionarea cauzelor ce îi sunt repartizate, rezultând aşadar că aspectele sesizate de petent, departe de a constitui aspecte de natură infracţională, reprezintă o normală exercitare a atribuţiilor de serviciu de către magistraţii vizaţi în plângere.

În acelaşi sens sunt de menţionat şi consideraţiile instanţei supreme care, prin decizia nr. 3126 din 06.10.2008, a statuat că "instanţele judecătoreşti sunt suverane în a aprecia, atât probatoriul administrat în cauzele cu care sunt învestite, cât şi textele de lege aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar pronunţarea unor soluţii de către magistraţi în urma activităţilor specifice de cercetare şi potrivit convingerilor proprii, nu poate fi echivalată cu exercitarea abuzivă a atribuţiilor ce le revin potrivit legii, astfel încât nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru reţinerea unor infracţiuni de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu".

Pe linia aceleiaşi practici jurisprudenţiale se impune a fi menţionată şi sentinţa penală nr. 157/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia "în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt învestiţi, respectiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, în acord cu principiile de drept substanţial şi procedural, eventualele erori apărute în acest proces [...] neechivalând cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel şi justificarea existenţei lor."

Referindu-se la independenţa magistraţilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este suficient ca aparenţele să arate o îndoială legitimă cu privire la independenţa magistraţilor pentru ca respectarea acestui principiu să fie contestat cu success (Causbell şi Fell, Hotărârea din 28 iunie 1984, Sramek - Hotărârea din 22.10.1984, Belios contra Elveţiei, Hotărâre din 29.04.1988).

Altfel spus, în actualul sistem de drept, magistratul are libertatea de a dispune soluţiile propriei sale convingeri, formate pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar, neputând fi tras la răspundere pentru raţionamentul logico-juridic pe care s-a bazat în solutionarea unei cauze, în lipsa dovedirii relei credinţe.

Soluţiile pronunţate de magistrat nu pot fi cenzurate decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, analiza acestora realizându-se cu prilejul exercitării căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Analizarea modului în care s-a derulat cercetarea în prezenta cauză, observarea măsurilor dispuse în cauză, conduc la concluzia că toate actele efectuate sunt subscrise cadrului procesual legal, astfel încât criticile formulate de petent se privesc ca fiind neîntemeiate.

De aceea, se apreciază că, în mod corect s-a reţinut prin ordonanţa împotriva căreia s-a formulat plângere, că petentul nu invocă fapte şi împrejurări care pot să conducă la desfiinţarea soluţiei atacate, ci doar simple aprecieri cu privire la modul în care magistraţii vizaţi şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu.

Astfel, nu se impune admiterea plângerii petentului şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se începe urmărirea penală, deoarece nu rezultă existenţa acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea ei a infracţiunilor reclamate de petent. Pentru conturarea vinovăţiei penale în asemenea cazuri nu sunt suficiente argumentele de genul celor invocate în sesizarea din prezentul dosar, ci este necesară dovedirea unor fapte/împrejurări dincolo de reinterpretarea deciziilor motivate de către magistraţii reclamaţi. În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 631/2014 a statuat că trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate). În doctrină s-a arătat că prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei, pentru a fi relevanţe din punct de vedere penal faptele sesizate fiind necesar a se circumscrie descrierii din norma de incriminare.

Argumentele expuse de către petentul A. nu pot depăşi limitele unor critici de legalitate şi temeinicie a unor soluţii pronunţate de către magistratul procuror în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. În afara expunerii unor percepţii personale privind realitatea obiectivă ori a modului de interpretare a probelor ori raţionamentului logico-juridic al magistratului învestit cu soluţionarea cauzei, se apreciază că petentul nu a fost în măsură să poată oferi indicii clare ale conturării unor elemente subiective specifice intenţiei de a denatura adevărul judiciar de către magistrat, astfel încât ipoteza săvârşirii unor infracţiuni de serviciu sau de represiune nedreaptă nu poate fi susţinută pe deplin.

Astfel, în lipsa conturării unor elemente factuale concrete care să susţină ipoteza petentului, se reţine că acuzaţiile acestuia nu se pot îndrepta către raţionamentul logico-juridic pe care magistratul s-a bazat în soluţionarea unei cauze, ci răspunderea acestuia va fi antrenată strict atunci când există indicii temeinice că a săvârşit o infracţiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluţioneze.

Ca atare, se apreciază că în cauză, procurorul a reţinut în mod corect, din probele administrate, că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, fiind incident cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.., potrivit căruia "fapta nu există" şi dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise în plângerea penală, mijloacele de probă administrate de procuror se relevă ca suficiente pentru lămurirea cauzei, prin raportare strictă la situaţia faptică reclamată şi în raport de care s-a dispus soluţia de clasare atacată.

Noţiunea de inexistenţă a faptei, în accepţiunea art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., are în vedere atât situaţia în care fapta nu există în materialitatea ei (cu alte cuvinte nu s-a săvârşit o acţiune sau inacţiune care să producă modificări fizice în realitatea obiectivă), cât şi ipoteza în care, chiar dacă s-ar aprecia că există o activitate faptică, aceasta nu are nicio legătură, nici măcar aparentă, cu conduita prevăzută ca element material al infracţiunii.

Aşadar, în lipsa oricăror indicii care să contureze existenţa unui raport juridic de drept penal, simpla nemulţumire subiectivă a unei părţi ori subiect procesual, faţă de o măsură sau o soluţie dispusă într-o procedură judiciară ori administrativă, nu poate constitui temeiul angajării răspunderii penale a magistratului care a dispus-o.

În ceea ce priveşte critica petentului, vizând lipsa efectuării actelor de cercetare penală, art. 100 şi art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., sarcina administrării probelor, aprecierea şi interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate.

De altfel, jurisprudenţa CEDO este unanimă în a aprecia că admisibilitatea probelor este de competenţa dreptului intern al statelor membre, că organele judiciare au toată libertatea de apreciere cu privire la mijloacele de probă, la concludenta şi utilitatea acestora, că părţile unui proces nu au dreptul să obţină administrarea oricărei probe, ci doar să dezbată probele administrate de către organele judiciare, acestea din urmă având o marjă de apreciere largă pentru a verifica necesitatea şi oportunitatea unei probe.

Prin urmare, ordonanţa atacată este temeinică şi legală, neexistând motive pentru desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei la procuror pentru a se completa urmărirea penală, aşa cum a solicitat petentul A. prin plângerea de faţă, nefiind indicii privind existenţa în materialitatea lor a infracţiunilor reclamante de petent, în mod temeinic, în speţă, procurorul apreciind că probele administrate în dosarul de urmărire penală nu confirmă faptele sesizate, sens în care în mod corect a fost reţinută în cauză incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, Judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei de clasare din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, menţinută prin ordonanţa nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei de clasare din data de 24 aprilie 2023 emisă în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, menţinută prin ordonanţa nr. 6/II-2/2025 din data de 23 ianuarie 2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa camerei de consiliu, astăzi, 23 aprilie 2025.