Unconstitutionality exception regarding criminal procedural notification by order-public organs: lack of admissibility link to case outcome

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 16 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 466 alin. (2) şi art. 257 alin. (2) din C. proc. pen., invocate de către contestatorul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Potrivit alin. (2) excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

Potrivit alin. (3), nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Potrivit art. 29 alin. (5), dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pornind de la dispoziţiile legale amintite, a reţinut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă contestaţia declarată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 854 din data de 26.09.2024 pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Penală, în dosarul nr. x/2024.

A constatat, astfel, că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată de către unul dintre subiecţii procesuali prevăzuţi de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 304/2004 republicată privind organizarea judiciară, în cursul judecării căii de atac a contestaţiei, deci până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

În ceea ce priveşte legătura excepţiei de neconstituţionalitate invocată cu soluţionarea prezentei cauze, condiţie de admisibilitate impusă prin prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea a reţinut că art. 466 alin. (2) din C. proc. pen. - prevede următoarele: este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul, iar art. 257 alin. (2) din C. proc. pen. prevede următoarele: comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat.

În acest context, Curtea a observat că, potrivit art. 466 din C. proc. pen. - cererea de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate nu reprezintă o cale de atac extraordinară propriu-zisă întrucât nu tinde la corijarea unei erori de judecată asupra faptelor, determinată de apariţia unor elemente sau împrejurări noi, şi nici nu este criticată hotărârea pronunţată în lipsă pentru un motiv de nelegalitate. Judecarea unei persoane în lipsă constituite o modalitate legală de judecare a unei cauze, iar instanţa a constatat în mod direct că persoana judecată este absentă de la şedinţa de judecată şi nici nu a luat cunoştinţă în alt mod de existenţa procesului.

Scopul redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este garantarea dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale persoanei condamnate în lipsă prin respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralităţii şi aflării adevărului, precum şi dreptul de a interoga martorii sau părţile din proces.

Cu referire la dispoziţiile prevăzute de articolul 257 (2) din C. proc. pen., din reglementarea modalităţilor de citare rezultă că legiuitorul nu consideră că există diferenţe calitative între modalităţile de citare. Efectuarea legală a procedurii de citare va exista în oricare dintre situaţiile în care înmânarea sau notificarea citaţiei a fost realizată conform dispoziţiilor legale. În oricare dintre modalităţile procedurale de citare, persoana vizată de citaţie trebuie să primească aceleaşi informaţii, prevăzute expres de articolul 258 din C. proc. pen.

A arătat că autorul excepţiei critică dispoziţiile art. 466 alin. (2) şi 257 alin. (2) din C. proc. pen., pentru posibilitatea, ca în ipoteza unui proces penal să se considere un inculpat ca fiind notificat oficial prin simpla existenţă la dosarul cauzei a unui proces-verbal întocmit de un organ de ordine publică ar fi luat legătura cu inculpatul, deşi organele de ordine publică nu se află enumerate la art. 257 alin. (2) din C. proc. pen., iar, mai mult, nu sunt produse dovezi suplimentare ale apelului şi a conţinutului acestuia, prin urmare judecata să nu fie considerată "judecată în lipsă", în sensul articolului criticat, încălcându-se cerinţa constituţională a unui "proces echitabil".

Raportat la obiectul cauzei şi la prevederile art. 466 alin. (2) şi 257 alin. (2) din C. proc. pen., a constatat că nu există neclarităţi în ceea ce priveşte normele legale şi nu sunt formulate nişte veritabile critici de neconstituţionalitate, aspectele invocate sunt mai mult nişte nemulţumiri ale inculpatului, chestiuni care de altfel ţin de aplicarea legii, la care Curtea Constituţională nu poate face referire la jurisprudenţa sa, dată fiind competenţa. Aspectele vizate sunt chestiuni care ţin de fondul cauzei, de apărările formulate de persoana condamnată, nu vizează efectiv probleme a căror soluţionare poate cădea în incidenţa Curţii Constituţionale.

Aşadar, Curtea a constatat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate invocată de către contestatorul A., ceea ce face inutilă analiza celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de lege.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, recurentul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea încheierii atacate, şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 466 alin. (2) şi 257 alin. (2) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte prevederile art. 466 alin. (2) C. proc. pen., a arătat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care sintagma "persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat la cunoştinţă în nici un mod oficial despre acesta" este interpretată în sensul în care actele de citare sau de încunoştinţare oficială pot fi realizate de alte persoane decât cele prevăzute de lege, art. 257 alin. (2) C. proc. pen., Legea nr. 302/2004, de aquis-ul european sau de prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte.

Critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 466 alin. (2) C. proc. pen. vizează posibilitatea reglementată de acest text de lege, ca în ipoteza unui proces penal, un inculpat să fie considerat notificat oficial prin simpla existenţă la dosarul cauzei a unui proces-verbal întocmit de un organ de ordine publică în executarea mandatului de aducere, deşi acesta nu se află în enumerarea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din legea menţionată.

a) - calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

b) - identificarea normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

c) - existenţa unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului;

d)- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţii legale în vigoare, respectiv:

- art. 466 alin. (2) C. proc. pen.:

"Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul."

- art. 257 alin. (2) C. proc. pen.:

"Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat."

În aceste coordonate, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate evaluată a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), în faţa Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea căii de atac a contestaţiei, dispoziţiile legale criticate pe calea excepţiei nu au fost anterior constatate ca fiind neconstituţionale, însă nu este îndeplinită "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

În acest context, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate este argumentată de recurent în mod esenţial şi determinant pe nemulţumirea sa că în ipoteza unui proces penal, inculpatul este considerat notificat oficial prin simpla existenţă la dosarul cauzei a unui proces-verbal încheiat de un organ de ordine publică în executarea unui mandat de aducere, organ care nu se regăseşte în enumerarea cuprinsă în dispoziţiile art. 257 alin. (2) C. proc. pen.

Astfel argumentată, excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul A. nu îndeplineşte exigenţa necesităţii invocării ei, având în vedere că prin demersul său, autorul nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiilor legale criticate, ci tinde la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale de o manieră care să satisfacă interesele acestuia.

Deşi recurentul reclamă lipsa de claritate şi previzibilitate a normelor legale indicate, reţine Înalta Curte că în realitate acesta nu antamează o chestiune de constituţionalitate, ci solicită o adaptare în concret în cauza iniţială dedusă judecăţii (cerere de redeschidere proces penal în dosarul nr. x/2024) a conţinutului textelor de lege a căror neconstituţionalitate o invocă şi tinde la obţinerea unei alte interpretări şi a unui alt mod de aplicare a dispoziţiilor enunţate, chestiune care nu intră în sfera de competenţă a instanţei de contencios constituţional.

Or, o atare solicitare excedează în mod vădit competenţei Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza dată spre soluţionare instanţei este evidenţiată prin aceea că, aşa cum se reţine în mod corect şi în considerentele încheierii atacate, nemulţumirea petentului vizează modul de interpretare dată dispoziţiilor art. 466 alin. (2) C. proc. pen. referitor la procedura de citare sau de încunoştinţare a unui inculpat în cadrul procesului penal, realizată de organe de ordine publică,fără ca acestea să se regăsească în enumerarea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. proc. pen.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal, ci partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci exclusiv la completarea unei dispoziţii legale într-un mod favorabil.

Pentru aceste considerente, în condiţiile în care remediul procesual al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentul inculpat A. în concordanţă cu finalitatea sa, respectiv armonizarea normelor criticate cu legea fundamentală, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2024.

Va obliga recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2024.

Obligă recurentul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 90 de RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2025.