Judicial review of prosecutorial dismissal for abuse in office based on lack of criminal intent and factual evidence in judicial recruitment exams

Şedinţa publică din data de 09 aprilie 2025

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanţa nr. 40/76/P/2024 din data de 16 decembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b) rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.., s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

În acest sens, procurorul a reţinut că, la data de 20.03.2024, A., a formulat o plângere penală adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul căreia a solicitat efectuarea de cercetări şi tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., şi abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C. pen., a funcţionarilor din cadrul Direcţiei Resurse Umane şi Organizare a Consiliului Superior al Magistraturii, fiind astfel constituit dosarul penal nr. x/2024

Astfel, prin ordonanţa PÎCCJ-SUP din data de 16.12.2024, emisă în dosarul penal nr. x/2024, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, doar în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. reţinându-se totodată faptul că în ceea ce priveşte infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat aceasta nu a fost descrisă de petent, nefiind indicat ce persoane ar face parte din grupare, ce rol ar fi avut acestea, ce infracţiuni ar fi intrat în scopul grupării, durata de funcţionare a acesteia, motiv pentru care s-a apreciat că nu se impune începerea urmăririi penale şi pentru aceasta infracţiune.

În esenţă, din conţinutul plângerii iniţiale s-a reţinut că petentul a participat la concursul de admitere în magistratură din anii 2022-2023 şi a fost respins de fiecare dată la testarea psihologică, motiv pentru care acesta a apreciat că funcţionari din cadrul Direcţiei Resurse Umane şi Organizare a Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi magistraţi detaşaţi în această structura au transformat acest concurs, dintr-o procedură de recrutare întemeiată pe transparenţă şi egalitate, într-o procedură de recrutare discriminatorie, prin îndeplinirea cu încălcarea legii a atribuţiilor de serviciu, având ca rezultat împiedicarea unor candidaţi să se prezinte la interviul de specialitate.

În acest context, procurorul de caz a apreciat că din actele de la dosar, inclusiv înscrisurile ataşate de petent şi argumentele expuse de acesta, rezultă lipsa oricăror indicii sau probe care să ateste existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus în cauză începerea urmăririi penale. Sub acest aspect s-a reţinut că petentul şi-a expus opinia că organizarea examenului a fost frauduloasă, însă doar din analiza actelor normative şi a regulamentelor ce au fost aplicate în concret, din întreaga procedură derulată, analizarea contestaţiilor, subiectele de concurs, modalitatea de derulare a examenului şi a tuturor procedurilor ulterioare, s-a constatat lipsa de indicii sau probe cu privire la existenţa formei de ilicit penal menţionate.

În continuare s-a reţinut că în ceea ce priveşte examinarea psihologică a candidaţilor, în cazul celor respinşi, se poate formula contestaţie la comisie din care nu fac parte psihologii anteriori, iar în speţa de faţă, s-a reţinut că, indignat fiind de soluţiile emise, petentul a formulat plângere penală, încercându-se prin acest demers exercitarea unei noi căi de atac împotriva unor acte prin care s-a decis respingerea lui la testare legală din cadrul examenelor de admitere în magistratură.

Faţă de aceste consideraţii, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, ceea ce a impus soluţia clasării sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

Împotriva soluţiei de clasare dispusă prin această ordonanţă, a formulat plângere petentul A. susţinând, în esenţă, că procurorul de caz nu a efectuat o anchetă efectivă şi, ca atare, ordonanţa este netemeinică.

Prin ordonanţa nr. 19/II-2/2025 din data de 22.01.2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 339 C. proc. pen.. a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 40/76/P/2024 din data de 16 decembrie 2024 a aceleiaşi unităţi de parchet.

Pentru a emite această soluţie, procurorul ierarhic superior a reţinut, în esenţă, că elementele existente în cuprinsul sesizării şi în actele dosarului, au avut aptitudinea necesară formării convingerii juste a procurorului de caz, neexistând factori de natură care să impună suplimentarea probaţiunii, astfel încât, prin raportare la conţinutul concret al faptelor sesizate, s-a apreciat că actele existente la dosar au fost suficiente pentru lămurirea cauzei în toate aspectele.

În acest sens, s-a mai precizat că procurorul are libertatea de a dispune soluţia în cauză pe baza propriei sale convingeri, formată pe baza unei analize logice, ştiinţifice şi riguroase a faptelor sesizate.

Concluzionând, procurorul ierarhic superior a apreciat că soluţia de clasare emisă este legală şi temeinică, motiv pentru care plângerea a fost respinsă, nefiind întemeiată.

Împotriva ordonanţei nr. 40/76/P/2024 din data de 16 decembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 19/II-2/2025 din data de 22 ianuarie 2025 a procurorului şef al aceleaşi unităţi de parchet, în temeiul art. 340 C. proc. pen.., a formulat plângere petentul A. reiterând faptul că procurorul de caz nu a efectuat o anchetă efectivă şi solicitând, în esenţă, desfiinţarea soluţiei de clasare şi trimiterea cauzei în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale şi completării urmăririi penale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, secţia penală la data de 27 februarie 2025 sub numărul x/2025, fiind fixat termen de judecată la data de 9 aprilie 2025, termen la care s-au luat concluziile petentului şi ale reprezentantului Ministerului Public, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 341 alin. (5)1 C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că plângerea este nefondată, pentru considerentele expuse în continuare:

Preliminar, judecătorul de cameră preliminară va determina coordonatele normative aplicabile în prezenta cauză, respectiv dispoziţiile art. 336 alin. (1) C. proc. pen.., potrivit cărora orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime; dispoziţiile art. 340 alin. (1) C. proc. pen.., care stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Plângerea, astfel cum este reglementată prin art. 341 C. proc. pen.., de natură a da eficienţă dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, învesteşte instanţa, sub un prim aspect, cu examinarea legalităţii şi temeiniciei ordonanţei.

Sesizat cu plângerea menţionată, judecătorul de cameră preliminară nu este învestit cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât, controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.

Verificând întregul material de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi constată că soluţia de clasare dispusă prin ordonanţa ce face obiectul verificărilor în speţă este legală şi temeinică, reţinându-se în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.. (fapta nu există) în ceea ce priveşte infracţiunea abuz în serviciu, prevăzută art. 297 C. pen., determinată de împrejurarea că actele dosarului nu relevă existenţa vreunor indicii că persoanele reclamate ar fi săvârşit acţiuni sau inacţiuni care să se încadreze în elementul material al infracţiunii sesizate sau al altor fapte penale.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, pentru a se reţine în sarcina unor persoane săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., trebuie să se dovedească că acestea au avut un comportament incorect, ilegal, cu scopul de a-şi încălca intenţionat atribuţiile de serviciu. Aşadar, în desfăşurarea pretinsei activităţi neconforme legii, persoanele indicate ar fi trebuit să acţioneze cu rea-credinţă, respectiv cu intenţie, ca formă a vinovăţiei, în vederea producerii unei vătămări intereselor legale ale petentului, fie prin neîndeplinirea unor acte care trebuiau îndeplinite în virtutea îndatoririlor de serviciu, fie prin îndeplinirea lor defectuoasă (în sensul dat acestei sintagme prin decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016), scopul cercetării penale fiind de a identifica acel act de conduită contrar atribuţiilor de serviciu care să se înscrise în "verbum regens" prevăzut de lege.

În speţă, însă, judecătorul de cameră preliminară nu identifică asemenea acte de conduită cu aparente conotaţii ilicite care să poată fi circumscrise unor fapte prevăzute de legea penală, reţinându-se astfel caracterul întemeiat al aprecierii procurorului de caz, conform căruia, petentul prin formularea prezentei plângeri penale, a încercat, în concret, prin acest demers exercitarea unei noi căi de atac împotriva deciziei de respingere a acestuia din cadrul examenelor de admitere în magistratură.

Aşadar din cuprinsul plângerii formulate de petent, nu rezultă, iar organul de urmărire penală nu a putut decela argumentele factuale care ar justifica reţinerea în sarcina persoanelor indicate a infracţiunii de abuz în serviciu sesizate. Se constată că în sprijinul acuzaţiilor formulate, nu este indicată nicio probă care să confirme existenţa faptelor în materialitatea acestora, acuzaţiile bazându-se exclusiv pe supoziţiile petentului, aspect ce fundamentează concluzia că soluţia de clasare pe considerentul inexistenţei faptei este corectă, chiar în absenţa administrării de probe suplimentare faţă de înscrisurile aflate la dosar.

Sub aspectul susţinerilor petentului privind soluţia de clasare dispusă în cauză, în sensul că procurorul învestit cu soluţionarea plângerii sale penale nu a administrat probe suficiente pentru a imprima un caracter efectiv anchetei sale, Înalta Curte, judecătorul de cameră preliminară, reţine că, potrivit art. 100 şi art. 103 alin. (1) C. proc. pen.., sarcina administrării probelor, aprecierea şi interpretarea acestora sunt prerogative recunoscute exclusiv organelor judiciare, acestea din urmă fiind singurele în măsură a aprecia concludenţa şi utilitatea unor mijloace de probă determinate.

Caracterul efectiv al anchetei penale depinde, însă, de particularităţile cauzei, întinderea sau varietatea probatoriului pe care se grefează soluţia de clasare diferenţiindu-se în raport cu faptele cercetate.

În continuare, judecătorul de cameră preliminară apreciază că dispoziţiile art. 294 alin. (3) şi art. 305 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.. recunosc organelor de urmărire penală competenţa de a evalua, încă din faza iniţială a anchetei, atât măsura în care faptele reclamate corespund, formal, tiparului legal de incriminare, cât şi eventuala incidenţă a unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, prevăzut de art. 16 C. proc. pen.., concluzia acestei evaluări urmând a se reflecta în soluţiile dispuse (fie de efectuare a urmăririi penale in personam - atunci când sunt îndeplinite exigenţele art. 305 alin. (3) C. proc. pen.. - fie de clasare).

În cauza de faţă, dat fiind conţinutul concret al faptelor descrise în plângerea penală, concluzia procurorului de caz se grefează pe examinarea în drept a actelor/omisiunilor reclamate şi a înscrisurilor existente la dosar, fiind administrate probe suficiente pentru a se concluziona asupra soluţiei dispuse.

Raportat, pe de o parte, la aspectele sesizate de către petent şi, pe de altă parte, la verificările efectuate şi înscrisurile existente la dosar, judecătorul de cameră preliminară reţine că, în cauză, nu se identifică minime elemente din care să rezulte, distinct de acuzaţiile de încălcare a legii aduse persoanelor menţionate în plângere, în ce ar fi constat pretinsele activităţi de natură penală şi să justifice, pe cale de consecinţă, aserţiunile referitoare la netemeinicia soluţiei dispuse.

Cu alte cuvinte, în absenţa oricăror elemente factuale care să confere un suport rezonabil suspiciunilor petentului cu privire la aspectele sesizate, respectiv la incidenţa unor fapte penale, dispunerea soluţiei de clasare întemeiate pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. sunt legale şi temeinice. O atare soluţie are un suport probator suficient în înscrisurile existente la dosar, care permit stabilirea activităţilor imputate şi evaluarea semnificaţiei juridice a susţinerilor petentului.

Pentru aceste considerente, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 40/76/P/2024 din data de 16 decembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 19/II-2/2025 din data de 22 ianuarie 2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A. împotriva ordonanţei nr. 40/76/P/2024 din data de 16 decembrie 2024 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală, menţinută prin ordonanţa nr. 19/II-2/2025 din data de 22 ianuarie 2025 a procurorului şef al secţiei de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa din camera de consiliu, astăzi, 09 aprilie 2025.