Prosecutorial incompatibility after remand and res judicata effect of preliminary rulings on indictment legality in penal procedure

Şedinţa publică din data de 12 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile invocate de inculpatul A..

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2023 din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.

În adoptarea acestei soluţii, judecătorul de cameră preliminară a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2023 din data de 26.08.2024 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, sub nr. x/2024 la data de 05.09.2024, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen., reţinându-se, în esenţă, că, la data de 26.05.2023, participând în calitate de avocat ales la şedinţa de judecată a dosarului nr. x/2023 al Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală având ca obiect luarea măsurii arestării preventive faţă de şase persoane, inculpatul A. a sustras în mod repetat, prin introducerea în servieta personală, referatul original nr. 1117/D/P/2023 emis de Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la aceeaşi dată, cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, legat ca volumul nr. 1 al dosarului de urmărire penală menţionat, referat care se afla în deţinerea Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală, sub nr. x/2024 la data de 05.09.2024, şi repartizată aleatoriu judecătorului de cameră preliminară, urmând procedura prevăzută de art. 342 C. proc. pen.

La data de 01.10.2024, inculpatul, prin apărătorul ales, a formulat cereri şi excepţii, după cum urmează:

O primă critică a vizat restituirea cauzei la parchet, invocând incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, arătând că se află în situaţia reglementată de art. 64 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 65 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că nu a manifestat obiectivitatea necesară în instrumentarea cauzei, constatându-se o determinare a acestuia, pe considerente absolut subiective, pentru trimiterea inculpatului în judecată, acelaşi procuror instrumentând dosarul şi ulterior restituirii cauzei la parchet.

A mai invocat nulitatea absolută a ordonanţei de schimbare a încadrării juridice şi punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzute de art. 259 alin. (1) C. pen., fiind încălcate exigenţele art. 309 alin. (1) C. proc. pen., întrucât a fost ignorată atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă a infracţiunii.

Un alt aspect a vizat faptul că prin trimiterea sa în judecată în legătură cu aceeaşi acuzaţie penală, dar sub o altă încadrare juridică, s-a ignorat, în mod deliberat, autoritatea a două hotărâri judecătoreşti definitive care, analizând şi evaluând aceeaşi situaţie de fapt, au stabilit în mod neechivoc, că aceasta nu este de natură penală.

Astfel, prin încheierea definitivă pronunţată la data de 02.08.2023, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a procedat la o analiză detaliată a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate, aceleaşi cu cele care se regăsesc în prezent în dosarul de urmărire penală, şi a concluzionat în sensul că măsura preventivă a controlului judiciar luată de către procuror nu este justificată, întrucât fapta nu este de natură penală.

Cea de a doua hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată este încheierea din data de 03.04.2024 pronunţată de completul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, pe baza criticilor formulate de apărătorul său, a procedat, de asemenea, la o analiză minuţioasă a situaţiei de fapt, defalcând infracţiunea pentru care a fost iniţial trimis în judecată în elementele sale constitutive, constatând că gestul său nu a influenţat în niciun mod derularea actului de justiţie.

Procedând la reluarea urmăririi penale exclusiv pe baza schimbării încadrării juridice, reţinând aceeaşi situaţie de fapt şi acelaşi suport probator şi dispunând din nou trimiterea sa în judecată pentru ceea ce, în mod vădit, nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, a arătat că procurorul s-a plasat la limita abuzului de drept procesual.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Judecătorul de cameră preliminară a reţinut:

Prin încheierea din data de 17.04.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus restituirea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a cauzei privind pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2023 din data de 16.10.2023.

S-a constatat, prin încheierea menţionată, nulitatea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale din data de 25.07.2023 şi, implicit, neregularitatea actului de sesizare, încălcarea exigenţei de claritate a descrierii faptei care face obiectul inculpării în ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale conducând la vătămarea semnificativă şi substanţială a dreptului la apărare al inculpatului. S-a mai arătat că rechizitoriul nu a fost apt să învestească instanţa în condiţiile în care nu a fost identificat al doilea înscris vizat de acuzaţie, fiind reţinută şi forma asimilată cu privire la acelaşi înscris înregistrat la organele judiciare, procurorul nu a identificat care dintre modalităţile alternative ale formei de bază a infracţiunii urmează a fi reţinută în cauză, nu a precizat în ce condiţii referatul prin care s-a formulat propunerea de arestare preventivă are natura juridică a unui mijloc de probă şi care era obiectul probei, în privinţa formei asimilate a infracţiunii, a creat un echivoc în descrierea faptei care face obiectul acuzaţiei, prin reţinerea comiterii faptei, în mod repetat, şi nu a determinat dacă există o ipoteză de unitate naturală colectivă, un concurs de infracţiuni sau o infracţiune continuată.

Analizând cuprinsul actului de sesizare a instanţei, judecătorul de cameră preliminară a constat faptul că acesta respectă exigenţele art. 328 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nefiind incident niciunul dintre cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 C. proc. pen.. De asemenea, a apreciat nefondate criticile inculpatului.

Referitor la incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, s-a reţinut că efectuarea urmăririi penale de către acelaşi procuror şi după restituirea cauzei la parchet nu determină automat lipsa de obiectivitate a acestuia, motivele invocate necircumscriindu-se cazului de incompatibilitate menţionat.

C. proc. pen. nu reglementează incompatibilitatea procurorului de a instrumenta cauza după restituirea cauzei la parchet, situaţie care este prevăzută în cazul judecătorului, potrivit art. 64 alin. (3) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea autorităţii de lucru judecat, s-a reţinut că încheierile la care face referire inculpatul nu cuprind o rezolvare a fondului cauzei şi, în plus, s-au raportat la norma de incriminare prevăzută de art. 275 alin. (1) şi (2) C. pen.

Referitor la critica privind nulitatea absolută a ordonanţei de schimbare a încadrării juridice din data de 24.05.2024 şi a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale din data de 16.07.2024, s-a reţinut că aceasta nu vizează aspecte de legalitate, ci de temeinicie.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că procurorul a îndreptat carenţele rechizitoriului enumerate de completul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale din data de 16.07.2024 respectând cerinţele art. 309 alin. (1) C. proc. pen., procurorul punând în mişcare acţiunea penală în urma administrării de probe, conformându-se încheierii prin care s-a dispus restituirea cauzei la parchet şi eliminând dubiile constatate.

II. Împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024, a formulat contestaţie în termen legal inculpatul A., cauza fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8 - 2 Jud. C format din doamnele judecător B. şi C., cu termen de judecată la data de 26.02.2025.

La acest termen de judecată s-a constatat imposibilitatea obiectivă de participare a doamnei judecător B., aceasta fiind înlocuită cu doamna judecător D..

Prin motivele de contestaţie formulate în scris şi depuse la dosarul cauzei la data de 07.02.2025, inculpatul A. a solicitat, în temeiul art. 347 raportat la art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., admiterea contestaţiei şi restituirea cauzei la procuror în vederea adoptării soluţiei legale.

Pe fondul contestaţiei, a invocat următoarele motive de nelegalitate:

1. Incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală în ambele dosare, acesta aflându-se în situaţia reglementată de art. 64 alin. (1) lit. f) coroborat cu art. 65 alin. (1) C. proc. pen., în sensul în care nu a manifestat obiectivitatea necesară în instrumentarea cauzei, constatându-se o determinare a acestuia, pe considerente absolut subiective, pentru trimiterea în judecată a avocatului A..

Cu privire la acest aspect, a invocat, pe lângă faptul că după reluarea urmăririi penale acelaşi procuror a instrumentat cauza, şi faptul că, acesta, anterior, a dispus faţă de inculpat măsuri preventive, respectiv măsura reţinerii şi apoi controlul judiciar.

În altă ordine de idei, în susţinerea acestei critici, a invocat şi încheierile pronunţate anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat că în cauză nu a fost săvârşită vreo infracţiune, respectiv încheierea prin care inculpatului i s-a admis plângerea, fiind revocată măsura controlului judiciar, precum şi încheierea prin care a fost restituită cauza la parchet.

Or, în raport cu aceste elemente, s-a apreciat că procurorul de caz nu-şi putea păstra obiectivitatea faţă de inculpatul A., dovadă că a persistat în trimiterea acestuia în judecată, chiar şi sub o altă încadrare juridică.

Prin urmare, a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 281 lit. b)1) C. proc. pen., contrar celor reţinute de judecătorul de la prima instanţă care a analizat critica din perspectiva nulităţii relative. Dar chiar şi în această situaţie, potrivit art. 282 C. proc. pen., vătămarea produsă inculpatului poate fi remediată prin restituirea cauzei la procuror.

2. Nulitatea absolută a ordonanţei de schimbare a încadrării juridice şi punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen.

Sub un prim aspect, s-a arătat că anterior nu s-a pus în discuţie o greşită încadrare juridică, ci faptul că starea de fapt descrisă în rechizitoriu nu constituie infracţiune.

Pe de altă parte, s-a arătat că prin formularea acuzaţiei de sustragere sau distrugere de înscrisuri au fost încălcate exigenţele art. 309 alin. (1) C. proc. pen., întrucât ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale ignoră latura obiectivă a infracţiunii, latura subiectivă, dar şi urmarea imediată, în condiţiile în care, prin raportare la termenul de "sustragere", fapta nu există, nu a fost săvârşită cu intenţie şi, în plus, urmarea imediată nu s-a produs întrucât nu a existat nicio afectare sau întârziere a actului de justiţie.

3. Încălcarea de către procuror a autorităţii de lucru judecat a două hotărâri judecătoreşti definitive care analizând şi evaluând aceeaşi situaţie de fapt, au stabilit în mod neechivoc, că aceasta nu este de natură penală.

Astfel, prin încheierea definitivă pronunţată la 2.08.2023, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a procedat la o analiză detaliată a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate, aceleaşi cu cele care se regăsesc în prezent în dosarul de urmărire penală, şi a concluzionat în sensul că măsura preventivă a controlului judiciar luată faţă de A. nu este justificată, întrucât fapta nu este de natură penală.

Cea de-a doua hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat a fost încălcată este încheierea din 3.04.2024, pronunţată de Completul de 2 judecători de camera preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, pe baza criticilor formulate de apărare, a procedat de asemenea la o analiză minuţioasă a situaţiei de fapt, defalcând infracţiunea pentru care inculpatul a fost iniţial trimis în judecată în elementele sale constitutive, respectiv latură obiectivă, latură subiectivă, urmare imediată, raport de cauzalitate între acţiunea principală şi un posibil rezultat socialmente periculos produs, constatând că gestul avocatului A. nu a influenţat în niciun mod derularea actului de justiţie, nu a întârziat dezbaterile, acţiunea sa nereprezentând o faptă prevăzută de legea penală.

III. Examinând legalitatea şi temeinicia încheierii contestate, prin prisma motivelor invocate, în limitele prevăzute de dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi (4), Înalta Curte apreciază contestaţia nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Referitor la legalitatea sesizării instanţei, judecătorul de cameră preliminară verifică în cauză respectarea legii, raportat la competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, dar şi raportat la competenţa teritorială.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară verifică actul de sesizare a instanţei prin prisma condiţiilor prevăzute de lege referitor la conţinutul acestuia, dar şi asupra respectării exigenţelor dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen.. Astfel, în acest cadru se verifică şi claritatea acuzaţiei, respectiv dacă fapta este descrisă şi conţine suficiente elemente din care să rezulte corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În ceea ce priveşte descrierea faptelor în actul de sesizare, pentru a satisface exigenţele dispoziţiilor art. 328 alin. (1) din C. proc. pen., aceasta trebuie să fie făcută de o manieră rezonabilă, să fie clară, inteligibilă, să facă referire la toate împrejurările de timp şi de loc, cu prezentarea tuturor elementelor ce prezintă relevanţă penală sub aspectul conţinutului unei infracţiuni.

Importanţa acestei descrieri rezultă din dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., care fixează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare. Totodată, descrierea faptei este şi o condiţie a asigurării posibilităţii de exercitare a unei apărări efective de către inculpat, statuată la nivel de principiu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, caracterul echitabil al procedurii depinzând de o informare precisă şi completă asupra acuzaţiilor formulate împotriva unei persoane, respectiv asupra faptelor materiale imputate, precum şi asupra încadrării juridice.

În ceea ce priveşte legalitatea administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară verifică dacă în cursul fazei de instrucţie penală organele de urmărire penală au administrat probele cu respectarea garanţiilor procesuale referitoare la legalitatea procedurilor şi respectarea dreptului la apărare. În acest cadru, dacă se constată că probele au fost administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale, judecătorul de cameră preliminară dispune excluderea probelor însă nu în toate cazurile, ci doar atunci când încălcările vizează chestiuni esenţiale, care, în raport cu împrejurările concrete ale cauze, ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Tot în acest cadru, se analizează incidenţa dispoziţiilor art. 281-282 C. proc. pen., privitoare la nulităţile relative şi absolute.

Cu privire la ultimul aspect, cel privind legalitatea efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară este chemat să verifice dacă urmărirea penală a fost efectuată cu parcurgerea etapelor obligatorii, dar şi dacă există o concordanţă între actele efectuate şi dispoziţiile organului de urmărire penală.

După verificarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, respectiv verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dacă respinge cererile şi excepţiile formulate de inculpat, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.

În ceea ce priveşte calea de atac prevăzută de lege împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează camera preliminară, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 347 alin. (1) C. proc. pen., în termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. De asemenea, la alin. (4) al aceluiaşi text de lege se menţionează că în soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.

Aşadar, în limitele prevăzute de acest cadru procesual, se constată că examenul judecătorului de cameră preliminară este limitat, prin voinţa legiuitorului, la chestiuni eminamente de drept, circumscrise exigenţelor de formă şi conţinut ale actelor procedurale, de concordanţă a acestora din urmă cu actele procesuale pe care le încorporează ori cu dispoziţiile legale pertinente în faza de urmărire penală.

În egală măsură, un atare examen implică o evaluare a probelor din aceeaşi unică perspectivă a legalităţii (sau, după caz, a loialităţii), judecătorul analizând doar legalitatea, iar nu oportunitatea actului prin care s-a dispus/respins administrarea unei probe de către organul de urmărire penală.

Judecătorul de cameră preliminară nu verifică dacă acuzaţia cu privire la faptele respective este reală şi nici dacă sunt probe suficiente pentru a conduce la stabilirea vinovăţiei. De asemenea, acesta nu evaluează pertinenţa, utilitatea sau concludenţa probelor, această chestiune fiind în sarcina instanţei la momentul cercetării judecătoreşti.

Analizând criticile invocate de inculpat şi prin raportare la aceste consideraţiuni de natură teoretică, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că aspectele invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate, actul de sesizare nr. 414/158/P/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, astfel cum a fost întocmit urmare a reluării urmăririi penale, fiind apt să investească în mod legal instanţa de judecată, asigurând posibilitatea efectuării unei apărări concrete şi efective, fiind stabilit obiectul şi limitele judecăţii, astfel cum prevăd normele procesuale penale.

În ceea ce priveşte motivele contestaţiei formulate de inculpat, reţine următoarele:

1. În ceea ce priveşte critica referitoare la incompatibilitatea procurorului care a efectuat urmărirea penală, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Preliminar, reţine că deşi art. 6 pargraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face vorbire despre noţiunea de instanţă independentă şi imparţială, legiuitorul, în vederea asigurării caracterului echitabil al procesului penal a reglementat în dispoziţiile art. 65 alin. (1) C. proc. pen. cazurile de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte pe procuror, stabilind că: Dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a)-d) şi f) se aplică procurorului şi organului de cercetare penală.

Din interpretarea acestor dispoziţii, se constată pe de o parte faptul că aceste cazuri de incompatibilitate ce-l vizează pe procuror nu conţin şi ipoteza prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., respectiv constatarea incompatibilităţii procurorului atunci când a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată.

Prin urmare, restituirea cauzei la parchet, astfel cum s-a dispus în cauza pendinte urmare a încheierii nr. 313/17.04.2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de doi judecători de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2023, nu determină incompatibilitatea procurorului care a efectuat acte de urmărire în cauză respectivă de a proceda la reluarea urmăririi penale.

Această concluzie a fost consfinţită prin Decizia nr. 597/2022 a Curţii Constituţionale referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) raportate la cele ale art. 64 alin. (1) lit. f) şi ale art. 65 alin. (4) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 304 din 11 aprilie 2023, în care s-a statuat că în cazul restituirii cauzei la parchet de către judecător, nu există, de plano, o interdicţie impusă procurorului care a efectuat acte de urmărire penală în respectiva cauză de a completa sau de a continua urmărirea penală.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, instanţa de control constituţional a mai reţinut că din moment ce procurorului îi revine posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale în propria sa cauză, este firesc ca tot lui să îi revină şi efectuarea acesteia din nou, conform motivelor pe care le-a avut în vedere când a decis să procedeze în acest mod.

Prin urmare, având în vedere aceste considerente, dar şi caracterul de remediu al instituţiei camerei preliminare, se constată că reluarea urmăririi penale de către procurorul care, anterior, a efectuat urmărirea penală în aceeaşi cauză nu reprezintă un aspect prohibit de lege.

Tot cu referire la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 65 alin. (1) C. proc. pen., se constată că procurorului nu i se aplică dispoziţiile art. 64 alin. (3) C. proc. pen. care prevăd că: Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii.

Aşadar, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale care reglementează incompatibilitatea organelor judiciare, se observă că nu există o interdicţie în ceea ce-l priveşte pe procuror de instrumentare a cauzei după restituirea acesteia de către judecătorul de cameră preliminară.

În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei supreme care, prin încheierea nr. 420 din 16.07.2020 pronunţată de Completul de doi judecători de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2019, a reţinut că: (…) împrejurarea că acelaşi procuror care a instrumentat iniţial cauza a readministrat în condiţii de legalitate mijlocele de probă excluse în primul ciclu procesual şi a dispus din nou trimiterea în judecată a celor doi inculpaţi, nu poate conduce la concluzia incompatibilităţii acestuia.

Este de reţinut că, spre deosebire de judecător, care prin soluţionarea unei cauze, devine incompatibil să participe ulterior la rejudecarea ei, în cazul procurorului nu este reglementat un caz similar cu cel prev. de art. 64 alin. .3 C. proc. pen., ceea ce înseamnă că nimic nu se opune, în principiu, ca acelaşi procuror să reia instrumentarea unei cauze după restituirea acesteia de către judecătorul de cameră preliminară în condiţiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen., mai ales în situaţia în care însuşi procurorul a cerut restituirea cauzei, cum a fost şi situaţia în speţa de faţă.

Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 332 şi următoarele C. proc. pen. care reglementează cazurile de reluare a urmăririi penale, nu instituie o interdicţie la adresa procurorului care anterior a efectuat urmărirea penală.

În plus, în anumite situaţii (a se vedea dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. c) cu referire la art. 345 alin. (3) C. proc. pen.), chiar procurorul de caz poate solicita restituirea cauzei la parchet în vederea reluării urmăririi penale.

Or, în situaţia în care procurorul are posibilitatea de a aprecia asupra reluării urmăririi penale, este firesc ca tot în sarcina sa să fie şi efectuarea din nou a acesteia, el fiind cel care cunoaşte cauza sub toate aspectele.

În altă ordine de idei, în lipsa unui caz de incompatibilitate concret care să vizeze de plano interdicţia persoanei care a efectuat acte de urmărire penală de a proceda la refacerea acesteia în situaţia restituirii cauzei de către judecătorul de cameră preliminară, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că într-o astfel de situaţie, dacă există suspiciuni în privinţa organului de urmărire penală, în speţă a procurorului, situaţia poate fi analizată, astfel cum susţine şi apărarea, prin prisma dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Însă, în această situaţie nu este suficient doar a se invoca faptul că anterior restituirii de către judecătorul de cameră preliminară, procurorul asupra căruia planează suspiciuni de parţialitate a efectuat urmărirea penală, ci se impune a fi precizate elementele care dovedesc lipsa de obiectivitate a acestuia.

Ceea ce se invocă de către apărare în susţinerea aceste teze vizează pe de o parte faptul că procurorul a dispus pentru a doua oară trimiterea în judecată a inculpatului pentru aceeaşi faptă, dar sub o altă încadrare juridică, iar, pe de altă parte, faptul că, anterior, a luat faţă de inculpat măsuri preventive, respectiv reţinerea şi controlul judiciar, aceasta din urmă fiind revocată de către un judecător.

Aceste aspecte sunt, într-adevăr, de necontestat. Însă, având în vedere funcţia pe care o exercită procurorul, aceea de acuzare, dar şi faptul că acesta îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu principiul legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, se observă că exigenţa de imparţialitate nu poate fi evaluată în sens atât de restrictiv, astfel cum solicită apărarea, prin raportare la aceleaşi standarde care sunt impuse în cazul instanţelor/judecătorilor.

Prin urmare, faptul că anterior procurorul a dispus faţă de inculpat măsura reţinerii şi, ulterior, controlul judiciar, măsură revocată de către o instanţă, nu reprezintă o dovadă a lipsei de obiectivitate. Luarea unor măsuri procesuale care afectează implicit drepturile unor persoane puse sub acuzaţie nu pot constitui prin ele însele fundamentul constatării lipsei de imparţialitate sau a existenţei unui interes personal din partea procurorului în inculparea şi trimiterea în judecată a inculpatului.

Faptul că opinia procurorului, de dispune trimiterea în judecată şi de a-şi menţine această hotărâre şi ulterior soluţiei de restituire, a fost în disonanţă cu opinia exprimată de apărare sau cu soluţia dispusă anterior de judecătorul de cameră preliminară nu reprezintă o dovadă a lipsei de obiectivitate, ci o manifestare concretă a unor funcţii judiciare cu finalitate diferită, precum şi o altă viziune în ceea ce priveşte interpretarea atributelor conferite de lege fiecărui participant în cadrul procesului penal.

În această situaţie nu poate fi prezumată lipsa de imparţialitate a procurorului, aceasta trebuind a fi demonstrată sau susţinută de comportamente, atitudini sau manifestări care să conducă la existenţa unor prejudecăţi sau idei preconcepute din partea procurorului cu privire la soluţia ce trebuie adoptată. Or, dispunerea pentru a doua oară a trimiterii în judecată, chiar reţinând aceeaşi situaţie de fapt, însă sub altă încadrare juridică, nu poate constitui de iure o dovadă de rea-credinţă a procurorului.

Pe de altă parte, chiar şi în situaţia dispunerii pentru a doua oară a trimiterii în judecată, inculpatul beneficiază de garanţia dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt conferite de normele legale interne şi internaţionale, în condiţiile în care actele procurorului după refacerea sau completarea urmării penale sunt supuse verificării de către judecătorul de cameră preliminară, soluţia adoptată de acesta putând forma la rândul său obiectul unei alte verificări de către un complet de judecători de la instanţa ierarhic superioară.

În acelaşi registru, având în vedere că rechizitoriul evidenţiază convingerea procurorului cu privire la temeinicia acuzaţiilor, dar şi că acesta s-a conformat argumentelor judecătorului de cameră preliminară din primul ciclu procesual, suplimentând probatoriul, în lipsa altor aspecte concrete, argumentele apărării nu pot fi apreciate decât simple aprecieri subiective fără fundament în realitatea faptică.

În concluzie, în lipsa unor elemente obiective relevate de apărare, nu se poate aprecia că procurorul care a instrumentat iniţial cauza devine incompatibil să reia urmărirea penală şi, ulterior, să dispună retrimiterea în judecată a inculpatului.

2. Nefondată este şi critica referitoare la nulitatea absolută a ordonanţei de schimbare a încadrării juridice, respectiv a celei privind punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen.

Din perspectiva acestei critici, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, constată că examenul de verificare a legalităţii atribuită judecătorului de cameră preliminară în ceea ce priveşte cele două măsuri invocate de apărare ca fiind lovite de nulitate absolute (schimbarea încadrării juridice şi punerea în mişcare a acţiunii penale) se raportează exclusiv la actul procedural prin care au fost dispuse, respectiv la legalitatea acestuia, fără a putea fi antamată chestiunea temeiniciei.

Ceea ce se invocă de către apărare în susţinerea acestor nelegalităţi vizează, în esenţă, neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri din perspectiva laturii obiective, a celei subiective, cât şi a urmăririi imediate, în scopul de a se constata existenţa unui impediment în exercitarea acţiunii penale, respectiv că acţiunile inculpatului nu reprezintă fapte de natură penală.

Este adevărat că anterior, în primul ciclu procesual, examenul de legalitate substanţială a vizat actul de inculpare din perspectiva condiţiei probei necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, însă acesta a avut la bază o anumită particularitate, respectiv argumentele judecătorului de drepturi şi libertăţi cu privire la temeinicia acuzaţiei la momentul formulării propunerii de arestare preventivă, respectiv că ulterior acestui moment nu au fost administrate probe suplimentare care să susţină acuzaţia şi, în consecinţă, trimiterea în judecată.

Or, în cazul de faţă acest raţionament nu mai este valabil, în condiţiile în care ulterior reluării activităţii de urmărire penală au fost administrate probe suplimentare, fiind schimbată, totodată, şi încadrarea juridică.

Dacă în primă fază existau două încheieri definitive, respectiv aceea a judecătorului de drepturi şi libertăţi care la momentul formulării propunerii de arestare preventive a constatat neîndeplinirea condiţiei vizând existenţa suspiciunii rezultate din probe cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi aceea a completului de judecători de la instanţa supremă prin care s-a constatat că era în sarcina procurorului ca, din oficiu, să procedeze la suplimentarea probatoriului pentru a înlătura în urma unei noi evaluări dubiile constatate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, nu aceeaşi este situaţia la acest moment.

Astfel, în acest context nu se poate realiza o paralelă între cele două cicluri procesuale (anterior şi ulterior restituirii cauzei la parchet), întrucât acestea prezintă particularităţi diferite.

Prin urmare, la acest moment, o analiză a probelor din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de tipicitate a infracţiunii, astfel cum solicită apărarea, ar presupune de facto o examinare a fondului cauzei şi o tranşarea acţiunii penale încă din faza de cameră preliminară, aspect ce excedează competenţei funcţionale a judecătorului de cameră preliminară, inclusiv din perspectiva condiţiei probei reclamate de art. 309 alin. (1) C. proc. pen.

În plus, verificarea rechizitoriului nu poate fi realizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 327 lit. a) C. proc. pen.. Astfel, nu se poate verifica dacă urmărirea penală este completă şi există probele necesare trimiterii în judecată, aceste chestiuni vizând temeinicia acuzaţiei, aspect care excedează competenţei judecătorului de cameră preliminară.

3. Este neîntemeiată critica vizând încălcarea de către procuror a autorităţii de lucru judecat a încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Bucureşti, respectiv de către completul de doi judecători de cameră preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prealabil, este necesar a se observa că prezenta cauză prezintă o caracteristică aparte în sensul că există două hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a constatat neîndeplinirea condiţiei vizând existenţa probelor necesare, pe de o parte, pentru luarea măsurii arestării preventive, iar, pe de altă parte, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale din perspectiva acuzaţiei de sustragere sau distrugere de probe sau înscrisuri, faptă prevăzută de art. 275 alin. (1) şi (2) C. pen.

Astfel, prin încheierea definitivă F/DL din 02.08.2023 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2023, având ca obiect plângerea formulată de către inculpatul A. împotriva ordonanţei din data de 28.07.2023, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2023, s-a reţinut existenţa unor dubii semnificative cu privire la săvârşirea infracţiunii de către inculpat, nefiind îndeplinită condiţia existenţei suspiciunii rezonabile rezultată din probe în vederea luării măsurii arestării preventive.

Ulterior, prin încheierea din data de 03.04.2025 pronunţată de Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2023, având ca obiect soluţionarea contestaţiei declarate de inculpatul A. împotriva încheierii F/CP din data de 07 decembrie 2023 pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2023, s-a statuat în mod definitiv că în contextul obligativităţii încheierii definitive F/DL din data de 02 august 2023 pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penal în dosarul nr. x/2023, era în sarcina procurorului ca, din oficiu, să procedeze la suplimentarea probatoriului pentru a înlătura în urma unei noi evaluări dubiile constatate de judecătorul de drepturi şi libertăţi în legătură atât cu latura subiectivă a acuzaţiei, cât şi tipicitatea obiectivă a faptei, dubii care afectau legalitatea punerii în mişcare a acţiunii penale prin neîmplinirea unei condiţii obligatorii prevăzute de lege.

De asemenea, prin aceeaşi încheiere s-a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 15 şi art. 309 din C. proc. pen. în ceea ce priveşte condiţia probei necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, care are drept consecinţă reţinerea nelegalităţii punerii în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţa emisă la data de 25.07.2023 în dosarul nr. x/2023 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Aşadar, astfel cum a susţinut şi apărarea, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară constată că încheierile anterior menţionate, deşi nu au fost pronunţate în exercitarea unei funcţii procesuale care evocă fondul cauzei, au caracter obligatoriu, fiind hotărâri judecătoreşti definitive şi nu pot fi ignorate şi nici lipsite de consecinţe.

Însă, efectele acestor hotărâri trebuie privite şi examinate, pe de o parte, din perspectiva momentului procesul în care au fost pronunţate, iar, pe de altă parte, din perspectiva acuzaţiei imputate inculpatului şi încadrării juridice pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv aceea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) şi (2) C. pen.

Referitor la momentul procesual, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară constată că la momentul formulării propunerii de arestare preventivă a inculpatului A. s-a reţinut de către judecătorul de drepturi şi libertăţi lipsa unor probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri.

În acelaşi ciclu procesual, după trimiterea în judecată, cu ocazia verificării competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară a constatat că după momentul respingerii propunerii de arestare preventivă, procurorul a ignorat încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi, dispunând trimiterea în judecată în baza aceluiaşi material probator, deşi prin încheiere s-a reţinut că nu există probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea.

Această conduită a fost sancţionată de judecătorul de cameră preliminară care a dispus restituirea cauzei la parchet.

Ulterior, procurorul a remediat deficienţele constatate în prima fază a camerei preliminară, procedând la suplimentarea probatoriului şi reconfigurând în drept acuzaţia formulată, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) şi (2) C. pen., în infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen.

Prin urmare, având în vedere că ulterior pronunţării celor două încheieri procurorul, deşi nu a modificat starea factuală, a procedat la administrarea unor probe suplimentare şi a modificat în drept acuzaţia, Înalta Curte - Completul de doi judecători de cameră preliminară, constată că autoritatea de lucru judecat a celor două încheieri nu poate fi apreciată drept una absolută, ci relativă în timp raportat la evoluţia cauzei. Astfel, nu se poate aprecia că a fost nesocotit principiul autorităţii/puterii de lucru judecat.

Pe de altă parte, suficienţa materialului probator este apanajul procurorului, care, potrivit art. 327 C. proc. pen., este singurul care poate aprecia dacă urmărirea penală este completă şi există probele necesare pentru emiterea rechizitorului şi dispunerea trimiterii în judecată, judecătorul de cameră preliminară putând examina rechizitoriul doar din perspectiva dispoziţiilor art. 328 C. proc. pen.. Astfel, aprecierile procurorului privind suficienţa probelor administrate reflectă convingerea proprie a acestuia, neputându-i-se imputa caracterul complet sau incomplet al urmăririi penale şi nici existenţa probelor necesare trimiterii în judecată.

Concluzionând sub acest aspect, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, constată că statuările judecătorului de drepturi şi libertăţi, respectiv ale completului de doi judecători de cameră preliminară, în sensul că nu s-a făcut dovada probelor şi a acelor indicii temeinice din conţinutul cărora să rezulte că a fost săvârşită o infracţiune, au o putere de lucru judecat limitată, relativă în timp şi doar în ceea ce priveşte acuzaţia de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) şi (2) C. pen.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 2 judecători de cameră preliminară, apreciază că încheierea care face obiectul contestaţiei este legală şi temeinică, în mod corect, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond constatând legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Astfel, în mod just, s-a dispus începerea judecăţii, apreciindu-se că rechizitoriul îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege.

Pentru argumentele enunţate anterior, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) coroborat cu art. 347 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

În temeiul art. 275 alin. (2), va obliga contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 03 decembrie 2024 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă contestatorul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în camera de consiliu, astăzi, 12 martie 2025.