Annulment appeal inadmissible as time-barred and lacking statutory grounds; brawling conviction stands

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 76 din data de 27 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele, s-a dispus cu privire la inculpatul A.:

În baza art. 198 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului A., pe un termen de supraveghere de 2 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 92 alin. (3) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, condamnatul este obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte cinci zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. proc. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat condamnatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze un număr de 90 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, la una dintre instituţiile: Primăria Comunei Calvini, judeţul Buzău sau Primăria Comunei Cătina, judeţul Buzău, în condiţiile stabilite de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău şi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 253/2013, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate nu poate presta această muncă.

Supravegherea executării măsurilor de supraveghere a obligaţiilor stabilite conform art. 93 alin. (2) C. pen., precum şi a zilelor de muncă neremunerată în folosul comunităţii se va face de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău, conform dispoziţiilor art. 94 din C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 alin. (1) şi alin. (4) C. pen., referitor la revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere sau neexecutării obligaţiilor impuse, precum şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sectia Penală şi pentru Cauze de Minori şi de Familie, a respins ca tardiv apelul declarat de condamnatul A., împotriva sentinţei penale nr. 76 din data de 27 iunie 2019 pronunţată de Judecătoria Pătârlagele.

Împotriva deciziei penale nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sectia Penală şi pentru Cauze de Minori şi de Familie, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 29 ianuarie 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 18 februarie 2025, când s-a stabilit termen la data de 18 martie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) şi d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menţionate numele şi prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sectia Penală şi pentru Cauze de Minori şi de Familie), motivarea recursului în casaţie şi semnătura apărătorului ales al inculpatului.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Sub un prim aspect a precizat că a fost în imposibilitate de a declara calea de atac a apelului, întrucât nu i-a fost comunicată sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Pătârlagele. Factorul poştal a înmânat fetiţei minore sentinţa penală, nefiind îndeplinite formalităţile legale.

În acest sens, a arătat pe de o parte că a formulat plângere penală împotriva factorului poştal, iar pe de altă parte că citaţia nu cuprindea seria cărţii de identitate a minorei, astfel cum impun dispoziţiile art. 260 alin. (3), (4), (5) C. proc. pen.

Sub un al doilea aspect, a susţinut că instanţa de fond nu a ţinut cont de declaraţia dată de martora B..

Mai mult, a învederat că poziţia sa procesuală, de recunoaştere a faptei a fost ca urmare a sfatului primit din partea avocatului desemnat din oficiu. La acel moment era la primul contact cu legea penală şi a recunoscut săvârşirea faptei, deşi nu a dat nicio declaraţie şi nu i s-au adus la cunoştinţă acuzaţiile.

Un alt aspect invocat în susţinerea cererii de recurs în casaţie vizează cuantumul pedepsei aplicate, apreciind că în raport de dispoziţiile art. 374 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora limitele de pedeapsă se reduc cu 1/3, i-a fost aplicată o pedeapsă orientată spre maximul special, respectiv 1 an şi 6 luni.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată recurentul-inculpat A., prin prisma dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că decizia penală nr. 1220 din data de 11 decembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sectia Penală şi pentru Cauze de Minori şi de Familie face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, însă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul-inculpat A. nu a fost depusă în termen.

Potrivit art. 435 C. proc. pen., termenul de declarare a căii de atac a recursului în casaţie este de 30 de zile şi se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe zile, fiind aplicabile si prevederile art. 269 alin. (4) privind situaţiile când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare şi cele art. 270 alin. (1) şi alin. (2) referitoare la actele considerate ca făcute în termen; momentul iniţial al termenului este data comunicării deciziei instanţei de apel, indiferent de titularul căii de atac.

Analizând actele dosarului, prin aplicarea consideraţiilor legislative anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia penală atacată a fost comunicată inculpatului la data de 18.12.2024, termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 20.01.2025, iar inculpatul a formulat cererea de recurs în casaţie la data de 29.01.2025, cu depăşirea unui termen de aproximativ 9 zile.

Conform art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

Deopotrivă, reţine Înalta Curte că Cererea de recurs formulată nu îndeplineşte cerinţele art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., în cuprinsul cererii recurentul inculpat nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., iar aspectele invocate nu pot fi încadrate, din oficiu, în niciunul dintre cazurile de casare.

În actualul cadru procesual, verificarea respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. raportat la art. 438 C. proc. pen., care stabileşte cazurile în care se poate face recurs în casaţie, presupune examinarea, din punct de vedere formal, a existenţei motivării cererii de recurs în casaţie şi a unei concordanţe aparente a acesteia cu unul dintre motivele expres prevăzute de lege, or, în cauză recurentul inculpat prin apărător, nu a invocat niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen., iar aspectele invocate de recurentul inculpat nu pot fi încadrate, din oficiu, în niciunul dintre cazurile de casare.

- Criticile formulate de către recurentul inculpat vizează în esenţă greşita reţinere a situaţiei de fapt valorificată de instanţa de fond şi cuantumul mare al pedepsei aplicate, în raport de beneficiul reducerii cu 1/3 a limitelor de pedeapsă, în procedura recunoaşterii vinovăţiei.

Or, în aceste coordonate, se apreciază că în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reconfigurarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează penal infracţiunea de încăierare, ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare a situaţiei de fapt şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate, cu consecinţa reducerii cuantumului pedepsei aplicate.

În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate, se constată că acesta se încadrează în limitele prevăzute de lege. Pentru infracţiunea de încăierare reglementată de dispoziţiile art. 198 alin. (2) C. pen., limitele de pedeapsă sunt între unu şi 5 ani închisoare.

Având în vedere că în cauză, inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, astfel că limitele de pedeapsă sunt între 8 luni -i 3 ani şi 4 luni.

Aşadar, pedeapsa de 1 an şi 6 luni se încadrează în limitele prevăzute de lege.

- Prin decizia penală atacată s-a respins ca tardiv apelul formulat de inculpatul A., nefiind antamate şi analizate aspecte de nelegalitate sau netemeinicie, ce ţin de fondul cauzei.

Astfel, chiar dacă inculpatul a exercitat ambele căi de atac, instanţa de casare nu poate analiza omisso medio critici nesupuse cenzurii instanţei de apel, întrucât calea extraordinară de atac a recursului în casaţie vizează hotărârea, iar nu cauza în ansamblul său.

Mai mult, aspectele referitoare la imposibilitatea inculpatului de a formula în termen calea de atac a apelului, precum şi nelegala comunicare a sentinţei penale atacate nu pot fi analizate pe calea recursului în casaţie, neputând fi circumscrise niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauză, se constată că aceste aspecte au fost invocate şi în faţa instanţei de apel, care a respins motivate solicitarea de repunere în termen, fila x decizie: În ce priveşte susţinerile inculpatului referitoare la aspectul că fiica sa minoră la acea dată, numita C., nu ar fi putut semna pentru că nu era în ţară, nu poate fi primită, înscrisul medical înaintat în acest sens în limba engleză nefiind în măsurii să probeze acesta aspect, iar argumentul determinat de minoritatea acesteia, care ar fi antrenat sancţiunea nulităţii relative în contextul dispoziţiilor prevăzute de art. 261 C. proc. pen.., raportat la art. 264 C. proc. pen.., nu subzistă, atâta vreme cât sentinţa penală apare ca fiind comunicată tatălui condamnatului, conform dovezii de comunicare de la f.191 dosar, la data de 22 07.2019, vătămarea invocată fiind astfel acoperită.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 179 din data de 09 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sectia Penală şi pentru Cauze de Minori şi de Familie.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 179 din data de 09 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, sectia Penală şi pentru Cauze de Minori şi de Familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2025.