Tax-evasion conviction stands as annulment appeal held inadmissible at both stages.

Şedinţa publică din data de 22 mai 2025

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 196/A din data de 11 februarie 2025, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 431 alin. (1) din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, în principiu, contestaţia în anulare formulată de contestatorul persoană condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 138/A/05.02.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosar nr. x/2025.

Cheltuielile judiciare avansate de stat, precum şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că, la data de 30.10.2024, a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2024, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 138/A din 05.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2025, întemeiată, în drept, pe cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că se impune admiterea acesteia, fiind aplicabile disp. art. 426 lit. b) din C. proc. pen. coroborate cu art. 16 alin. (1) lit. c) şi art. 428 alin. (2) din C. proc. pen., apreciind că prin decizia penală nr. 138/A din 05.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2025, s-a dispus condamnarea acestuia, deşi în cursul judecăţii nu a fost prezentată niciun fel de probă directă, concludentă şi pertinentă din care să rezulte că a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa.

În esenţă, a susţinut că hotărârea de condamnarea are la bază mai multe copii, cu conţinut diferit, ale unei pretinse facturi şi chiar instanţa de apel a recunoscut şi a confirmat că la dosarul cauzei nu a existat niciodată originalul acestei facturi.

A mai arătat, totodată, că nu există nicio probă din care să rezulte că această factură ar fi fost evidenţiată în actele contabile sau în alte documente legale şi, mai mult, chiar instanţa de apel a recunoscut şi a afirmat că pretinsa factură nr. x/01.05.2010 nu poate fi înregistrată în contabilitate la capitolul "cheltuieli" (cu implicaţii negative asupra obligaţiilor de plată la impozitul pe profit) întrucât, "la dosarul cauzei nu a fost depus niciun înscris, instrument de plată, din care să rezulte că S.C. B. S.R.L. a achitat efectiv contravaloarea facturii."

Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea a reţinut că prin decizia penală nr. 138/A, din data de 05.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 1079/F din data de 22 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2015, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând în fond, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 50/2013) cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 74 alin. (2) rap. la art. 76 alin. (1) lit. c) şi art. 80 alin. (1), (2) din C. pen. 1969 corob. cu art. 5 din C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) (de a fi administrator al unei societăţi comerciale din România) din C. pen. 1969, pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

A menţinut dispoziţia de anulare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 6 luni închisoare şi a pedepsei accesorii, aplicate prin sentinţa penală nr. 217/S din data de 28 noiembrie 2016 a Tribunalului Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 236/A din data de 23 martie 2017 a Curţii de Apel Braşov.

În temeiul art. 36 alin. (1) rap. la art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. 1969, a contopit pedepsele anterior menţionate cu pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 217/S din data de 28 noiembrie 2016 a Tribunalului Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 236/A din data de 23 martie 2017 a Curţii de Apel Braşov, şi a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a fi administrator al unei societăţi comerciale din România), pe o perioadă de 2 ani după rămânerea definitivă a acestei hotărâri.

În temeiul art. 71 alin. (1), (2) din C. pen. 1969, a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) din C. pen. 1969.

În temeiul art. 81 din C. pen. 1969, a suspendat condiţionat executarea pedepsei rezultante de 2 ani închisoare, pe un termen de încercare de 4 ani, care curge începând cu data de 23 martie 2017, conform art. 85 alin. (3) din C. pen. 1969.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen. 1969, a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

A pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 83 şi art. 84 din C. pen. 1969, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a obligat pe inculpatul A. să plătească părţii civile A.N.A.F., Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti suma de 528.000 RON, la care se adaugă obligaţiile fiscale accesorii, calculate de la data scadenţei şi până la achitarea integrală a debitului.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 şi art. 249 din C. proc. pen., a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, în vederea reparării prejudiciului produs prin infracţiune şi în vederea garantării executării cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 241/2005.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

Examinând admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare formulate, potrivit art. 431 alin. (1) din C. proc. pen., curtea de apel a constatat că, în conformitate cu dispoziţiile art. art. 426 lit. b) din C. proc. pen. invocate de contestator, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare atunci când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Raportat la aceste dispoziţii legale, curtea a constatat inadmisibilitatea contestaţiei în anulare. Astfel, cu privire la motivul de contestaţie invocat, curtea a reţinut că, potrivit art. 396 alin. (6) din C. proc. pen., încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen.

În cauză, contestatorul a invocat art. 426 lit. b) din C. proc. pen.. prin raportare la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., susţinând că a fost condamnat fără a exista la dosarul cauzei vreo probă directă, concludentă şi pertinentă că ar fi săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa.

Curtea de apel a reţinut că potrivit art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Curtea de apel a constatat că motivarea contestaţiei în anulare dedusă judecăţii, prin prisma cazului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (care constituie, de fapt, temei juridic în virtutea căruia se dispune achitarea potrivit art. 396 alin. (5) din C. proc. pen.), este total neavenită.

În plus, s-a mai reţinut că examinarea cauzei în care a fost pronunţată decizia contestată nu relevă date despre existenţa niciuneia dintre cauzele de achitare anterior enunţate şi, de altfel, nici motivele invocate de contestatorul condamnat în susţinerea contestaţiei în anulare obiect al judecăţii nu se circumscriu vreuneia dintre acestea, ci tind spre o reapreciere a probatoriului administrat în cauză, în sensul neangajării răspunderii sale penale, ori aspectele ce ţin de temeinicia acuzaţiilor aduse contestatorului condamnat au intrat deja în puterea lucrului definitiv judecat, fiind inadmisibil a fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare, care se exercită doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

Mai mult, curtea a constatat că autorul cererii de faţă a mai formulat o contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi decizii penale, întemeiată inclusiv pe motivul pe care se bazează şi cererea de faţă, contestaţie care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia penală nr. 568/A/13.05.2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a reţinut că, întrucât această din urmă hotărâre este definitivă, nu mai poate fi formulată o nouă contestaţie în anulare întemeiată pe aceleaşi motive, indiferent de modul în care aceste motive sunt prezentate în noua cerere, dat fiind că hotărârea pronunţată anterior a dobândit autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, contestaţia în anulare examinată este inadmisibilă şi din această perspectivă.

Împotriva deciziei penale nr. 196/A din data de 11 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat apel condamnatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală la data de 17.04.2025, sub nr. x/2024.

Concluziile apărării şi ale reprezentantului Ministerului Public sunt detaliat prezentate în practicaua prezentei decizii.

Examinând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii căii de atac formulată de condamnatul A., invocată de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte este învestită cu soluţionarea apelului exercitat de condamnatul A. împotriva unei decizii pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

Înalta Curte notează că potrivit art. 408 alin. (1) din C. proc. pen., calea ordinară de atac a apelului poate fi exercitată exclusiv împotriva sentinţelor şi încheierilor pronunţate în primă instanţă.

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., potrivit cărora "Sentinţa dată în contestaţie în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.", jurisprudenţa a statuat în mod constant că această dispoziţie vizează hotărârile pronunţate în procedura de judecare a contestaţiei în anulare după admiterea în principiu, reglementată de art. 431 din C. proc. pen.

În acest sens sunt relevante argumentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 5/2015, având ca obiect incidenţa dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., în etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare. Astfel, deşi dezlegarea vizează ipoteza pronunţării unei hotărâri prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de contestaţie în anulare formulată împotriva unei sentinţe definitive, nesusceptibilă de a fi atacată cu apel, considerentele sunt valabile, mutatis mutandis, în toate situaţiile în care instanţa respinge contestaţia în anulare ca inadmisibilă. De altfel, instanţa supremă reţine în decizia amintită că hotărârile judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 din C. proc. pen., sunt definitive, aşa cum rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art. 432 din C. proc. pen.

Aşadar, etapa distinctă a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare este reglementată de art. 431 din C. proc. pen., dispoziţii în cuprinsul cărora nu se prevede posibilitatea atacării hotărârii pronunţate cu apel, iar dispoziţiile art. 432 alin. (4) din C. proc. pen., privesc exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor în anulare ulterior admiterii în principiu.

Ca atare, decizia atacată de contestator este definitivă în considerarea etapei procesuale în care a fost pronunţată. Or, hotărârea judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie fiind explicite în sensul că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Ca atare, atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual, intervine sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 alin. (1) lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 196/A din data de 11 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga pe apelant la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În conformitate cu dispoziţiile prevăzute de art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 377 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

În stabilirea cuantumului onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că obiectul cauzei este reprezentat de o cale de atac neprevăzută de lege, context în care devin aplicabile dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. q) din Actul adiţional nr. x din data de 16.04.2025 la Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistenţă judiciară şi/sau reprezentare ori de asistenţă extrajudiciară, precum şi pentru asigurarea serviciilor de asistenţă judiciară privind accesul internaţional la justiţie în materie civilă şi cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nr. MJ-2/4880/08.02.2024, nr. MP-P.Î.C.C.J.-226/C/08.02.2024 şi nr. UNBR 8-DCAJ-08.02.2024, încheiat între Ministerul Justiţiei, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, potrivit cărora "(1) Valorile onorariilor care se cuvin avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice a suspectului, inculpatului sau a condamnatului când aceasta este obligatorie sau în situaţia în care organul de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată apreciază că suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege în care se impune desemnarea unui avocat din oficiu sunt următoarele:

q) 377 RON pentru asistenţa juridică acordată în alte cazuri decât cele menţionate anterior, la solicitarea organelor de urmărire penală, a judecătorului de cameră preliminară, a instanţelor de judecată sau a locurilor de detenţie, în condiţiile legii penale. ".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de persoana condamnată A. împotriva deciziei penale nr. 196/A din data de 11 februarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă pe apelant la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelant, în cuantum de 377 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2025.