Cassation inadmissible: challenging factual findings and penalty under the "act not provided by law" ground

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2025

Deliberând asupra admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 191/2024 din data de 26 iulie 2024, pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa închisorii de 1 an şi 3 luni pentru săvârşirea infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen. şi la pedeapsa închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că cele două fapte au fost săvârşite în concurs real.

În temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate prin prezenta hotărâre şi s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, de 1 an şi 3 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul fix şi obligatoriu, de 4 luni închisoare, reprezentând o treime din a doua pedeapsă de 12 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 1 an şi 7 luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante de 1 an şi 7 luni închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Satu Mare, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., i s-a impus inculpatului să execute următoarea obligaţie: să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Comunei Vama sau în cadrul B., pe o perioadă de 120 zile lucrătoare.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) să fie comunicate Serviciului de Probaţiune Satu Mare.

În baza art. 404 C. proc. pen. raportat la art. 91 alin. (4) C. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind consecinţele nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse, precum şi cele ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cuantum de 932,2 RON (532,2 RON din cursul urmăririi penale şi 400 RON din cursul judecăţii).

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, la data de 12.04.2020, în jurul orelor 23:30, a condus pe străzile din loc. Negreşti Oaş, autoturismul, fiind interceptat de organele de poliţie după ce a parcat în curtea imobilului său şi solicitându-i-se prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei, acesta a refuzat prelevarea mostrelor, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 337 C. pen.

Instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile organelor de constatare, din conţinutul cărora reiese fără echivoc că inculpatul, anterior refuzului de prelevare mostre biologice, a condus autoturismul, pe străzile din oraşul Negreşti-Oaş, încercând chiar se sustragă de la controlul organelor de poliţie, prin ignorarea solicitării acestora de a opri şi continuându-şi deplasarea până în curtea imobilului său de pe strada x, nr. 25, unde a parcat autoturismul, a trecut de pe locul şoferului pe locul din dreapta al pasagerului şi a încercat să închidă poarta electrică cu telecomanda, însă a fost interceptat de organele de poliţie care, aflate în urmărirea lui, au pătruns în curtea imobilului.

Astfel, instanţa de fond a subliniat că, deşi situaţia premisă a elementului material al infracţiunii incriminate de art. 337 C. pen. este ca persoana care refuză ori se sustrage recoltării probelor biologice să aibă calitatea de conducător auto, textul de lege nu condiţionează, sub nicio formă, existenţa infracţiunii de oprirea autoturismului în trafic, fiind îndeplinită situaţia premisă şi în cazul în care inculpatul a condus autoturismul în momente anterioare solicitării de a se supune recoltării de probe biologice. De asemenea, s-a reţinut că vinovăţia inculpatului este pe deplin dovedită în condiţiile în care legiuitorul nu condiţionează existenţa infracţiunii de refuz de recoltare probe biologice nici de faptul că acesta ar fi consumat sau nu băuturi alcoolice anterior sau ulterior conducerii autovehiculului pe drumurile publice, ci doar de faptul că inculpatul a refuzat sau s-a sustras de la recoltarea de probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei, lucru care a fost dovedit în cauză în mod neechivoc.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că fapta inculpatului A. care, în data de 02.02.2021, în jurul orei 10:10, a condus autoturismul, pe raza localităţii Ciuperceni, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Astfel, prima instanţă a avut în vedere adresa nr. x din data de 23.08.2021 emisă de I.P.J Satu Mare - Serviciul Rutier care a comunicat că numitul A., posesor al permisului de conducere seria x, în data de 02.02.2021, nu avea valabilă exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România, deoarece în data de 12.04.2020, a săvârşit pe judeţului Satu Mare fapta prevăzută de art. 337 C. pen.

La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv faptul că inculpatul a încercat în prealabil să se sustragă controlului organelor de poliţie, rulând cu viteză peste limita legală (astfel cum a reieşit din declaraţiile martorilor) pe străzile din oraşul Negreşti-Oaş, punând în acest mod într-un real pericol circulaţia rutieră şi participanţii la trafic, coroborat, de asemenea, şi cu faptul că la momentul interceptării emana halenă alcoolică, fapt ce sporeşte pericolul pentru participanţii la trafic. Totodată, s-a reţinut că inculpatul a refuzat să se supună examenelor medicale în vederea determinării prezenţei în organism a alcoolului sau substanţelor psihoactive, la solicitarea expresă şi justificată a organelor de poliţie care au constatat că emana halenă alcoolică, încercând practic să evite cercetarea sa pentru săvârşirea unei infracţiuni.

În ceea ce priveşte circumstanţele personale, s-a avut în vedere că inculpatul are vârsta de 44 de ani, are studii medii, respectiv 8 clase, este căsătorit şi are copii în întreţinere, este muncitor necalificat şi lucrează în străinătate. Din analiza fişei de cazier judiciar a inculpatului a rezultat că acesta a săvârşit, în mod repetat, în perioada 2008-2021, infracţiuni de furt, de violenţă şi la regimul circulaţiei, fiind condamnat inclusiv la pedepse cu închisoarea, unele dintre pedepse fiind executate în regim de detenţie.

S-a reţinut, astfel, de către prima instanţă, comportamentul infracţional şi după comiterea celorlalte fapte pentru care a primit condamnări, ceea ce denotă o implicare intenţionată în comiterea faptelor ce fac obiectul prezentului dosar, prezentând dificultăţi în conştientizarea acţiunilor sale şi a repercusiunilor devastatoare pe care le pot avea aceste acţiuni asupra propriei persoane dar şi asupra celorlalţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 550/A/2024 din 16 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. (1) lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 191/2024 din data de 26 iulie 2024 pronunţate de Judecătoria Negreşti-Oaş, pe care o menţine.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 400 RON, cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, în urma examinării sentinţei apelate, Curtea a constatat că, în speţă, prima instanţă a reţinut corect starea de fapt şi a făcut o analiză temeinică a probelor administrate în cauză, faptele imputate inculpatului fiind corect calificate în drept ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute şi pedepsite de art. 337 C. pen. şi conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul laturii obiective a infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzute de art. 337 C. pen., Curtea a reţinut că elementul material al acesteia constă în acţiunea de a refuza ori a se sustrage de la prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Cerinţa esenţială pentru realizarea conţinutului infracţiunii constă în faptul că vehiculul condus de persoana care refuză prelevarea probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei (adică refuză prelevarea de sânge, aceasta fiind singura categorie de probe biologice din care poate fi stabilit legal şi faptic nivelul alcoolemiei relevant din punct de vedere penal) face parte din categoria celor pentru care legea impune obligativitatea deţinerii permisului de conducere - condiţie îndeplinită în cauză, şi, de asemenea, că activitatea de conducere a vehiculului a avut loc pe drumurile publice, în cauză, inculpatul conducând autoturismul autoturismului. Totodată, cerinţa legală în cazul acestui tip de infracţiune este legată doar de refuzul inculpatului de a se supune recoltării probelor biologice de sânge, independent de consumul de alcool sau de substanţe psihoactive şi independent de oprirea sau nu în trafic a acestuia, condiţia premisă fiind îndeplinită şi atunci când inculpatul a condus autovehiculul imediat anterior opririi lui în trafic, conducătorii auto având obligaţia de a se supune testării etilotest ori prelevării probelor de sânge pentru stabilirea alcoolemiei.

În continuare, s-a reţinut că, prin simpla lezare a obiectului juridic al infracţiunii, deci a valorilor protejate, se produce urmarea infracţiunii - starea de pericol - fără a fi necesară producerea vreunui prejudiciu, aşa cum rezultă, de altfel, din incriminarea pe care legiuitorul a reglementat-o în cazul acestei infracţiuni. Astfel, s-a constatat că inculpatul a creat această stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de lege şi relaţiile sociale referitoare la acestea, respectiv viaţa, integritatea fizică şi psihică a participanţilor la trafic şi integritatea bunurilor.

Instanţa de apel a mai reţinut că legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din însăşi săvârşirea faptei, aceasta fiind o infracţiune de pericol, pentru a cărei existenţă nu este necesară producerea unui rezultat concret, privit în materialitatea sa, fiind suficientă crearea unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi a participanţilor la trafic.

Totodată, s-a menţionat că, specific acestui tip de infracţiuni, din perspectiva laturii subiective, intenţia directă sau indirectă caracterizează starea psihică a celui care săvârşeşte fapta. Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., prevăzând rezultatul faptei sale şi urmărind producerea lui prin săvârşirea faptei. Astfel, inculpatul a refuzat să se supună recoltării de mostre biologice prevăzând rezultatul faptei sale şi urmărind împiedicarea stabilirii adevărului.

Aşadar, faţă de probele administrate în cauză şi la care s-a făcut referire pe larg în cuprinsul deciziei, raportat la acuzaţiile aduse inculpatului, Curtea a constatat că fapta de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice există, este infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

Referitor la susţinerea inculpatului A. că în data de 12.04.2020 nu a condus autoturismul, acesta fiind şi motivul pentru care a refuzat prelevarea mostrelor biologice, Curtea a reţinut că aceasta nu poate fi primită, fiind contrazisă de probatoriul administrat în cauză, care demonstrează caracterul nesincer al declaraţiilor inculpatului.

În ceea ce priveşte apărarea inculpatului că ulterior refuzului privind recoltarea de probe biologice a revenit şi a fost de acord cu prelevarea, Curtea a constatat că infracţiunea de refuz de a se supune recoltării probelor biologice se consumă instantaneu, astfel încât revenirea asupra refuzului nu mai are relevanţă cu privire la existenţa infracţiunii, aceasta fiind comisă în momentul în care conducătorul autoturismului a spus "nu" şi, în fapt, şi-a şi manifestat conduita negativă, nepermiţând asistentei/medicului să procedeze la recoltarea probelor. De altfel, s-a constatat că în procesul-verbal de recoltare de probe biologice nu este consemnată poziţia inculpatului de revenire asupra refuzului de prelevare.

Pe cale de consecinţă, Curtea a apreciat că nu poate fi primită solicitarea inculpatului A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., s-a constatat că existenţa elementului material constă în acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul, pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România şi rezultă din probele administrate în cauză. Situaţia premisă a infracţiunii presupune existenţa unui permis de conducere retras, anulat, ori situaţia când exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată titularului, sau când titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Cu privire la suspendarea dreptului de a conduce autovehicule, s-a reţinut că inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 111 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) şi ale art. 97 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulaţia pe drumurile publice, i-a fost suspendată exercitarea dreptului de a conduce autovehicule pe drumurile publice începând cu data de 12.04.2020 până la finalizarea dosarului penal, deoarece este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 337 C. pen., înştiinţare pe care este înscris "deşi este de faţă refuză să ia la cunoştinţă", astfel cum rezultă din menţiunile făcute pe aceasta .

Sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce urmăreşte lipsirea temporară a conducătorului auto de dreptul de a conduce pe drumurile publice cu titlu de sancţiune contravenţională.

Curtea a reţinut că, în cauză, elementul material al laturii obiective a fost realizat prin fapta inculpatului de a conduce autovehiculul având suspendat dreptul de conducere, fiind astfel lipsit de dreptul de a conduce autovehicule în România. De asemenea, având în vedere că infracţiunea incriminată este de pericol, iar urmarea imediată a faptei săvârşită de către inculpat constă în punerea în pericol a siguranţei traficului rutier, starea de pericol pentru valoarea ocrotită de actul normativ mai sus menţionat s-a produs prin săvârşirea acţiunii de conducere a unui autoturism având exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

Totodată, legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea socialmente periculoasă rezultă ex re, din însăşi săvârşirea faptei.

Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii, Curtea a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta cu intenţie indirectă prevăzută de art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale, respectiv punerea în pericol a siguranţei circulaţiei rutiere şi a participanţilor la trafic şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că nu poate fi primită solicitarea inculpatului A. de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., fapta acestuia fiind prevăzută de legea penală, incriminată în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen.

Sub aspectul individualizării judiciare a cuantumului pedepselor aplicate inculpatului, având în vedere criteriile generale de individualizare înscrise la art. 74 C. pen. referitoare la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite (infracţiuni de pericol şi nu de rezultat), circumstanţele reale ale faptelor - inculpatul a refuzat în deplină cunoştinţă de cauză recoltarea de probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, iar apoi, după săvârşirea faptei de refuz de prelevare mostre biologice, a condus autoturismul pe drumurile publice, deşi cunoştea că are dreptul de a conduce suspendat, urmare care s-au produs (crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite prin norma penală, stare de pericol intervenită ca urmare directă a săvârşirii faptelor), persoana şi conduita inculpatului, nivelul de educaţie, situaţia familială şi socială, Curtea a apreciat că eficienţa funcţională a pedepselor se poate realiza numai prin aplicarea unor pedepse cu închisoarea în cuantumul stabilit de către prima instanţă.

De altfel, s-a constatat că pedepsele închisorii aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., respectiv pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., sunt orientate spre limita minimă specială prevăzută de lege, neimpunându-se a fi reduse.

Referitor la solicitarea inculpatului privind stabilirea unei pedepse cu închisoarea într-un cuantum mai redus în condiţiile art. 83 C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei, Curtea a constatat că aceasta nu este în măsură să răspundă scopului sancţionator şi educativ al pedepsei, faţă de împrejurările şi modul în care au fost săvârşite faptele, cât şi prin urmările avute şi persoana inculpatului, care a încercat în prealabil să se sustragă controlului organelor de poliţie, rulând cu viteză peste limita legală pe străzile din oraşul Negreşti Oaş, iar după ce a fost interceptat de către organele de poliţie a refuzat să se supună examenelor medicale în vederea determinării prezenţei în organism a alcoolului sau substanţelor psihoactive, la solicitarea expresă şi justificată a organelor de poliţie care au constatat că emana halenă alcoolică. În plus, s-a reţinut că inculpatul nu este la prima abatere de la regimul circulaţiei rutiere potrivit menţiunilor din istoricul sancţiunilor auto aflat la dosarul de urmărire penală nr. 253/P/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu-Mare.

Prin urmare, Curtea a apreciat că stabilirea unei pedepse cu închisoarea cu aplicarea art. 83 C. pen. nu este de natură să contribuie la conştientizarea de către inculpat a rolului coercitiv şi preventiv - educativ al acestui tip de pedeapsă, dar şi a gravităţii faptelor comise.

Hotărârea din apel a fost comunicată inculpatului A. la 18 octombrie 2024 şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la 17 octombrie 2024.

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit pentru inculpatul A., la data de 18 noiembrie 2024.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la 21 octombrie 2024, a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocat C., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x, fila x ds. nr. x/2021), invocând motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. proc. pen., achitarea în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 alin. (1) C. pen. şi de conducere a unui vehicul cu permisul suspendat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat că, în ceea ce priveşte infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prev. de art. 337 C. pen., din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine existenţa situaţiei premise, respectiv faptul că în data de 12.04.2020, în jurul 23:30, recurentul ar fi condus autoturismul pe str. din loc. Negreşti-Oaş. În acest sens, recurentul a prezentat, în mod detaliat, probele administrate în cauză susţinând, în esenţă, că atât prima instanţă, cât şi Curtea de Apel Oradea au reţinut vinovăţia acestuia raportat doar la declaraţiile martorilor - agenţi constatatori audiaţi în cauză, declaraţii care sunt contradictorii şi părtinitoare, care nu au o valoare probantă clară şi certă, şi nu pot servi în mod determinat la stabilirea adevărului. De asemenea, a susţinut că din nicio probă administrată în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii nu rezultă că ar fi condus autoturismul pe drumurile publice, aceasta fiind doar o prezumţie a organelor de poliţie, care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă, iar orice dubiu profită recurentului în scopul garantării prezumţiei de nevinovăţie.

Aşadar, recurentul a subliniat că refuzul de a se supune recoltării probelor biologice nu se circumscrie infracţiunii prev. de art. 337 C. pen., întrucât a fost justificat de lipsa calităţii sale de conducător auto, în condiţiile în care numai unei persoane care a condus un autovehicul îi revine obligaţia de a se supune testării în vederea stabilirii alcoolemiei.

Totodată, a învederat că organele de poliţie nu aveau dreptul să intre în curtea imobilului şi să-l transporte cu forţa la secţia de urgenţă a spitalului Negreşti-Oaş în vederea recoltării mostrelor biologice doar pe baza unor bănuieli cu privire la comiterea unei infracţiuni, motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva agenţilor de poliţie implicaţi, pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu şi de violare de domiciliu, dosarul fiind înregistrat pe rolul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Cluj sub nr. x/2020, iar la data de 17.02.2021 a fost emisă o soluţie de clasare în acest dosar. Împotriva soluţiei de clasare a formulat plângere, iar prin Ordonanţa din data de 12.04.2021, aceasta a fost admisă, fiind dispusă redeschiderea urmăririi penale.

Recurentul a menţionat că, deşi prin încheierea nr. 72/JCP pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Satu-Mare în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă cererea de confirmare a soluţiei de redeschidere a urmăririi penale, motivele din ordonanţa prin care s-a infirmat soluţia de clasare şi s-a dispus redeschiderea urmăririi penale sunt pertinente, motiv pentru care le-a redat pe larg în cererea de recurs în casaţie.

Cu privire la infracţiunea de conducere a unui vehicul cu permisul suspendat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., a susţinut că situaţia premisă constă în existenţa unei legale suspendări a dreptului de a conduce. Or, având în vedere că dreptul de a conduce i-a fost suspendat ca urmare a începerii urmăririi penale pentru comiterea infracţiunii de sustragere de la prelevarea de mostre biologice, coroborat cu faptul că nu a condus autoturismul la data de 12.04.2020, acesta fiind motivul pentru care a refuzat recoltarea, recurentul a apreciat că începerea urmăririi penale şi suspendarea dreptului de a conduce a fost nelegală.

În final, recurentul a mai solicitat aplicarea unei pedepse mai blânde şi reducerea termenului de supraveghere, apreciind că pedeapsa de 1 an şi 7 luni închisoare cu suspendare şi stabilirea unui termen de supraveghere de 4 ani sunt prea aspre.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea la data de 28 noiembrie 2024.

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., în care se puteau depune concluzii scrise a expirat la data de 09 decembrie 2024, fără ca la dosar să fie depuse concluzii scrise.

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 10 ianuarie 2025. La înaintarea dosarului în calea de atac, procedura de comunicare a recursului în casaţie prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen. era îndeplinită.

La data de 14 februarie 2025 a fost depus la dosar raportul întocmit de magistratul-asistent desemnat, potrivit căruia cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. apare ca inadmisibilă în principiu întrucât în cauză nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen. [nefiind respectate cerinţele de la art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen..].

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispoziţiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptăţite a promova recursul în casaţie), art. 437 (referitor la conţinutul cererii) şi art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casaţie), instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.

Reglementând conţinutul cererii de recurs în casaţie, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte că aceasta trebuie să cuprindă numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac şi organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora (lit. c), precum şi semnătura persoanei care a promovat recursul în casaţie (lit. d).

Rezultă, aşadar, din cuprinsul textului de lege menţionat că cererea de recurs în casaţie se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanţei cu soluţionarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conţinutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casaţie, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reşedinţa părţii, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părţilor (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum şi voinţa de a recura respectiva hotărâre şi limitele acestei voinţe, respectiv motivele în fapt şi în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanţei de recurs.

Aşa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conţinut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 550/A/2024 din 16 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, se constată că recursul în casaţie a fost promovat, în termen legal, de către de către A. (prin avocat C., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x, fila x ds. nr. 869/266/R/2021), persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Oradea.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casaţie din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Referitor la această condiţie de admisibilitate, se impune a se menţiona că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din această perspectivă se reţine că, din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că aspectele de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurent, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi care se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ori când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

Dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale de atac exclusiv de drept, acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei, pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate ori pentru a se realiza o nouă apreciere a materialului probator cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel. Astfel, acest motiv de casare nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, reexaminarea materialului probator ori stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii atacate făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi cenzurate statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, jurisprudenţa instanţei supreme fiind constantă în acest sens (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 482/RC din 12 decembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 349/RC şi nr. 353/RC din 08 octombrie 2020, nr. 162/RC din 15 aprilie 2021, încheierile 154/RC din 05 aprilie 2022, nr. 195/RC din 21 martie 2023, nr. 368/RC din 13 iunie 2023, nr. 729/RC din 07 noiembrie 2023 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc.).

În speţă, circumscris acestui caz de casare, recurentul a învederat că în ceea ce priveşte infracţiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 C. pen., nu rezultă cu certitudine existenţa situaţiei premise, respectiv că din materialul probator administrat în cauză nu rezultă cu certitudine că în data de 12.04.2020, în jurul 23:30, ar fi condus autoturismul pe str. din loc. Negreşti-Oaş.

De asemenea, în ceea ce priveşte infracţiunea de conducere a unui vehicul cu permisul suspendat, prev. de art. 335 alin. (2) C. pen., recurentul a susţinut, în esenţă, că situaţia premisă constă în existenţa unei legale suspendări a dreptului de a conduce, or, în condiţiile în care dreptul de a conduce i-a fost suspendat ca urmare a începerii urmăririi penale pentru comiterea infracţiunii de sustragere de la prelevarea de mostre biologice, coroborat cu faptul că nu a condus autoturismul la data de 12.04.2020, acesta fiind motivul pentru care a refuzat recoltarea, suspendarea dreptului de a conduce a fost nelegală.

Ceea ce invocă, în realitate, recurentul A. nu este neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunilor prevăzute de art. 337 C. pen. şi art. 335 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnat, ci stabilirea eronată a situaţiei de fapt de către instanţele de fond şi apel, considerând că din nicio probă administrată în faza de urmărire penală şi în cursul judecăţii nu rezultă că ar fi condus autoturismul pe drumurile publice, iar în aceste condiţii, suspendarea dreptului de a conduce a fost nelegală.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, situaţia de fapt ce a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţele de fond şi apel nu mai poate fi repusă în discuţie în acest cadru procesual. Astfel, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin care se realizează doar un control al legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu poate fi invocat pentru a se obţine modificarea sau completarea bazei factuale cu aspecte ce nu au fost stabilite de instanţele de fond şi/sau apel ori reconfigurarea elementelor reţinute, prin hotărârea criticată, în circumstanţierea activităţii calificată ca infracţiune.

Totodată, aspectele susţinute de recurentul inculpat cu privire la pertinenţa considerentelor ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauza în care a făcut plângere împotriva agenţilor de poliţie care au pătruns în curtea imobilului şi l-au transportat cu forţa la secţia de urgenţă a spitalului Negreşti-Oaş în vederea recoltării mostrelor biologice, nu se circumscriu motivului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..] sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Deopotrivă, nici susţinerile recurentului inculpat prin care se tinde la reindividualizarea pedepsei aplicate şi a modalităţii de executare a acesteia nu se circumscriu vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 C. proc. pen.

Or, formularea unor critici care nu se subsumează cazului de casare invocat echivalează cu nemotivarea în fapt a recursului în casaţie, fapt ce atrage nerespectarea cerinţei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.. De altfel, invocarea formală a unui caz de casare nu este susceptibilă de a conduce, în mod automat, la constatarea admisibilităţii recursului în casaţie, argumentele prezentate de recurent trebuind să aibă aptitudinea, cel puţin la nivel teoretic, de a pune în discuţie verificarea pe fond a căii de atac extraordinare formulate, ceea ce nu este situaţia în speţă.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în mod cumulativ de dispoziţiile legale, fiind promovată cu încălcarea prevederilor art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., motiv pentru care, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., va respinge calea extraordinară de atac exercitată de acesta ca inadmisibilă.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga pe recurent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 C. proc. pen. respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 550/A/2024 din 16 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 februarie 2025.